ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2176/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.04.2020, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău au formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 3/13.03.2020 emisă de Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, prin care li s-a respins contestația formulată împotriva dispozițiilor Deciziei nr. 19/04.02.2020 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, ca nefondată. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1199 din 20 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-au dispus următoarele: - s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții și s-a anulat Decizia nr. 19/04.02.2020 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău și Hotărârea nr. 3/13.03.2020 emisă de pârât cu privire la reclamanți; - a fost obligat pârâtul să încadreze fiecare reclamant, în calitate de personal auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău prin stabilirea indemnizației de încadrare brute lunare/a salariului de încadrare brut lunar prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 484,18 RON, precum și a cuantumului sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și a sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică și confidențialitate, calculate conform grilelor unice de salarizare aplicate la nivelul parchetelor începând cu data de 06 februarie 2016 și nu cu data de 01.12.2016, așa cum este prevăzut în decizia contestată; - a fost obligat pârâtul ca, începând cu data de 01 ianuarie 2018 și până la data de 31 decembrie 2018, în conformitate cu prevederile Legii nr. 153/2017, să majoreze drepturile salariale ale fiecăruia dintre reclamanți, respectiv cuantumul brut al salariilor de bază, precum și cuantumul brut al sporurilor aferente, cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017; - a fost obligat pârâtul să plătească fiecăruia dintre reclamanți diferențele dintre remunerația care include VRS de 484,18 RON începând cu 01.12.2015 și remunerația efectiv plătită, sume actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală aferentă, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1199 din 20 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A arătat că singurul motiv pentru care instanța de fond a admis cererea de chemare în judecată s-a datorat faptului că reclamanții au urmat calea acțiunii în justiție în valorificarea demersurilor lor în ceea ce privește plata drepturilor salariale în baza deciziei civile nr. 871/02.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2019, pentru perioada necuprinsă în actul administrativ contestat (06.02.2016-30.11.2016), chestiune care nu este de natură a conferi legitimitate acestor pretenții în cauza pendinte. În opinia sa, faptul că prin decizia procurorului general nr. 19/04.02.2020 s-a stabilit ca drepturile salariate determinate prin raportare la VRS 484.18 RON să se calculeze începând cu data de 01.12.2016, și nu începând cu data de 06.02.2016 cum s-a dispus prin dispozitivul deciziei civile nr. 871/02.10.2019 al Curții de Apel Suceava pronunțate în dosarul nr. x/2019, nu a avut drept scop o nesocotire a acestei hotărâri judecătorești, ci s-a intenționat recunoașterea în mod unitar pentru întreg personalul auxiliar din subordine a drepturilor salariate prin raportare la VRS 484,18 RON începând cu aceeași dată, respectiv 01.12.2016 stabilită de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, fiind urmate în acest sens și instrucțiunile ordonatorului principal de credite. Prin actul administrativ contestat, s-a avut în vedere respectarea modului de stabilire a drepturilor salariale luat în considerare de către ordonatorul principal de credite, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (prin raportare la termenul de prescripție), pe de o parte, și incidența în cauză a prevederilor art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la regimul stabilit pentru plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituțiile și autoritățile publice, devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2021, pe de altă parte. Prin urmare, atât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, în calitatea sa de ordonator principal de credite față de salariații din circumscripție, au emis acte administrative de salarizare, prin care s-au stabilit drepturile salariale prin raportare la noua valoare de referință sectorială de 484,14 RON, începând cu 01.12.2016, respectiv 3 ani anterior emiterii actului administrativ. Pentru perioada necuprinsă în actul administrativ contestat, respectiv 06.02.2016-30.11.2016, recurentul-pârât a considerat că sunt incidente prevederile art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018 care prevede achitarea sumelor cuvenite în tranșe, pe parcursul mai multor ani. A arătat că în mod greșit instanța de fond a admis capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău să majoreze drepturile salariale ale fiecăruia dintre reclamanți, respectiv cuantumul brut al salariilor de bază, precum și cuantumul brut al sporurilor aferente, cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, în condițiile în care, așa cum a arătat și prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, au fost emise deciziile de salarizare în considerarea prevederilor art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 prin majorarea cu 25% a drepturilor salariale numai în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din aceeași lege, respectiv depășirea pragului prevăzut pentru anul 2022 (salariul maxim în plată, dreptul fiind recunoscut). Instanța de fond nu a reținut niciun aspect de nelegalitate sau de netemeinicie în ceea ce privește emiterea deciziei nr. 19/04.02.2020 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, respectiv a hotărârii nr. 3/13.03.2020 a Colegiului de Conducere a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, de natură a atrage sancțiunea nulității în cauză. O altă critică de nelegalitate a sentinței se referă la faptul că instanța de fond a greșit când a dispus obligarea unității de parchet să plătească fiecăruia dintre reclamanți a diferențelor dintre remunerația care include VRS de 484,18 RON începând cu 01.12.2015 și remunerația efectiv plătită, cu depășirea perioadei avute în vedere prin decizia civilă nr. 871/02.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2019, în condițiile în care este incidență excepția prescripției dreptului la acțiune. Așa cum a precizat și prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, prin Nota nr. x/2019 din 22.11.2019 a secției de resurse umane și documentare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se propunea ca ordonatorii de credite să emită ordine de salarizare și să calculeze drepturile salariale ale personalului raportat la o valoare de referință sectorială de 440,16 RON începând cu data de 09 aprilie 2015 și 484,18 RON începând cu data de 1 decembrie 2015, dar cu respectarea termenului de prescripție calculat de la data emiterii ordinului/deciziei. Prin urmare, în condițiile în care, chiar prin dispozitivul deciziei civilă nr. 871/02.10.2019 pronunțate de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2019, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a fost obligat să plătească intimaților-reclamanți drepturile salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON, începând cu data de 06.02.2016, apare ca vădit nelegală obligarea unități de parchet la plata diferenței dintre remunerația care include VRS de 484,18 RON și remunerația efectiv plătită începând cu 01.12.2015. Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 1.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond ca fiind temeinică și legală. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 martie 2023, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate și motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Reclamanții, personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, au formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 3/13.03.2020 emisă de Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, prin care li s-a respins contestația formulată împotriva Deciziei nr. 19/04.02.2020 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău. Prin acest act administrativ, la art. 1, salariile personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău și unitățile de parchet din subordine au fost stabilite raportat la VRS de 484,18 RON, pentru perioada 01.12.2016 – 31.12.2017. Totodată, la art. 2, s-a decis că începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. Prima instanță a fost chemată să se pronunțe asupra legalității actelor adminstrative contestate, cu luarea în considerare și a recunoașterii dreptului reclamanților stabilit prin sentința nr. 526/11.02.2019 a Tribunalului Suceava, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 871/02.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția I civilă, în dosarul nr. x/2019. În urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt, instanța de control judiciar constată că soluția instanței de fond este corectă, urmând a răspunde punctual criticilor de nelegalitatea invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs. În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că sentința nr. 526/11.02.2019 a Tribunalului Suceava, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 871/02.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția I civilă, în dosarul nr. x/2019 a intrat în puterea de lucru judecat și, în acest context, actele administrative atacate în cauză sunt nelegale deoarece ar fi trebuit să stabilească drepturile salariale ale reclamanților prin raportare la VRS 484,18 RON începând cu data de 06.02.2016, și nu cu data de 01.12.2016 așa cum este prevăzut în Decizia nr. 19/04.02.2020 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău. Câtă vreme stabilirea și plata drepturilor salariale ale intimaților-reclamanți pentru o anumită perioadă și într-un anumit mod a fost recunoscută prin hotărâre judecătorească, Înalta Curte nu poate primi argumentele recurentului-pârât prin care susține legalitatea actului administrativ contestat motivat de faptul că "s-a intenționat recunoașterea în mod unitar pentru întreg personalul auxiliar din subordine a drepturilor salariate prin raportare la VRS 484,18 RON începând cu aceeași dată, respectiv 01.12.2016 stabilită de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție". Totodată, pentru perioada necuprinsă în actul administrativ contestat, recurentul-pârât a considerat că sunt incidente prevederile art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene. Instanța de control judiciar reține că nici aceste argumentele cu privire la modalitatea de executare a hotărârilor judecătorești, având ca obiect acordarea de drepturi salariale în favoarea personalului din instituții și autorități publice, în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (1) O.U.G. nr. 114/2018, nu sunt de natură să susțină legalitatea actului administrativ, întrucât nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, care nu îl constituie punerea în executare a sentinței nr. 526/11.02.2019 pronunțată de Tribunalul Suceava, în dosarul nr. x/2019. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că este corectă soluția pronunțată de prima instanță în sensul obligării pârâtului să încadreze să încadreze fiecare reclamant, în calitate de personal auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău prin stabilirea indemnizației de încadrare brute lunare/a salariului de încadrare brut lunar prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 484,18 RON, precum și a cuantumului sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și a sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică și confidențialitate, calculate conform grilelor unice de salarizare aplicate la nivelul parchetelor începând cu data de 06 februarie 2016 și nu cu data de 01.12.2016. Cu privire la solicitarea de majorare a drepturilor salariale ale fiecăruia dintre intimații-reclamanți, respectiv cuantumul brut al salariilor de bază, precum și cuantumul brut al sporurilor aferente, cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, recurentul-pârât a reluat apărările din fața instanței de fond, susținând că deciziile de salarizare au fost emise în considerarea prevederilor art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 prin majorarea cu 25% a drepturilor salariale numai în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din aceeași lege, respectiv depășirea pragului prevăzut pentru anul 2022. Or, Înalta Curte constată că neincluderea în calculul drepturilor salariale, a unei valori de referință sectoriale de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G 20/2016 este nejustificată, în condițiile în care există deja numeroase hotărâri judecătorești prin care a fost recunoscută această valoarea sectorială, iar prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 s-a statuat că egalizarea prevăzută de art. 3 1 alin. (1) din O.U.G nr. 57/2015 trebuie să se facă avându-se în vedere nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, stabilit și prin raportare la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești existente la nivel de familie ocupațională. Nici ultima critică formulată de recurentul-pârât referitoare la nelegala obligarea a unității de parchet la plata fiecăruia dintre reclamanți a diferențelor dintre remunerația care include VRS de 484,18 RON și remunerația efectiv plătită începând cu 01.12.2015 nu poate fi reținută. În acest sens, Înalta Curte reține că nu prezintă relevanță data de la care s-a recunoscut acest drept reclamanților din cauza în care s-a pronunțat sentința nr. 526/11.02.2019 a Tribunalului Suceava, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 871/02.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, hotărâre care a fost atașată cererii de chemare în judecată, ci data de la care intimații-reclamanți sunt îndreptățiți să li se recunoască această valoare de referință sectorială, singurele limite fiind principiul disponibilității și prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, excepție care nu a fost invocată în prezenta cauză, în fața instanței de fond, și care nu poate fi analizată direct în recurs. Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, ca nefondat.