ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1758/2025

Ședința publică din data de 27 martie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 19.08.2024 sub nr. x/2024, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională Pentru Protecția Consumatorilor (ANPC) și a solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 372/18.03.2024 emis de către Președintele ANPC, până la pronunțarea instanței de fond, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la data de 20.09.2024, pârâta a solicitat, în principal, respingerea cererii de suspendare ca tardiv formulată, iar în subsidiar, respingerea cererii ca neîntemeiată, cu consecința menținerii efectelor Ordinului Președintelui ANPC nr. 372/18.03.2024.

Prin sentința civilă nr. 1523 din 25 septembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția tardivității ca neîntemeiată; s-a admis cererea de suspendare a executării actului administrativ formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, și a fost suspendată executarea Ordinului nr. 372/18.03.2024 emis de ANPC până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2024

Împotriva sentinței civile nr. 1523 din 25 septembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., enunțând dispozițiile legale privind motivarea hotărârii judecătorești, în lumina considerentelor legale și jurisprudențiale expuse, recurenta-pârâtă a susținut că nelegalitatea sentinței recurate apare ca evidentă, în condițiile în care, pe de-o parte, instanța de fond nu a procedat la un examen efectiv al argumentelor invocate de aceasta pe calea întâmpinării ori la termenul de judecată la care părțile au pus concluzii asupra fondului cauzei, iar pe de altă parte, hotărârea nu reflectă raționamentul logico-juridic al instanței, în baza căruia a fost pronunțată soluția de admitere a cererii de suspendare.

Astfel, în opinia sa, în secțiunea destinată considerentelor hotărârii nu se regăsește nicio mențiune cu privire la susținerile autorității și nu se realizează nici măcar o analiză sumară ori formală a argumentelor recurentei și a prevederilor legale invocate în combaterea criticilor de aparentă nelegalitate și a împrejurărilor reținute pentru a justifica existența cazului bine justificat și iminența producerii unei pagube. Instanța de fond s-a limitat la reținerea unor împrejurări lipsite de fundament faptic ori juridic, inclusiv a unor împrejurări străine de susținerile părților, prezentând totodată un raționament neclar și contradictoriu, pentru a concluziona în sensul îndeplinirii celor două condiții prevăzute de lege.

Nu doar că instanța de fond ignoră argumentele recurentei și conținutul actului în ansamblul său, dar ignoră inclusiv susținerile intimatei-reclamante. Se poate observa că instanța a dat măsurii încetării o interpretare diferită față de cea realizată chiar de către intimată în cererea de suspendare, instanța reținând o împrejurare străină de susținerile părților.

A arătat că a reținut instanța și faptul că prin procesul-verbal de constatare a contravenției nu s-ar fi propus încetarea practicilor comerciale înșelătoare, ci restituirea sumelor către consumatori, deși nici măcar reclamanta, din motive evidente, nu a făcut o astfel de susținere în cursul procesului.

Instanța de fond reține incidența art. 32 alin. (3) teza I din O.G. nr. 2/2001 conform căruia plângerea contravențională suspendă executarea procesului-verbal, fără să explice cum anume își găsesc aplicabilitatea aceste dispoziții în prezenta cauză, în condițiile în care aceeași instanță reține că procesul-verbal constituie doar fundamentul factual al ordinului.

Instanța reține existența cazului bine justificat și prin raportare la împrejurarea că actul administrativ nu analizează politica A. de returnare a contravalorii biletelor, care se regăsește la Cap. 5 din documentul intitulat "Termeni și Condiții", publicat pe site-ul web al operatorului economic. Din motivarea instanței nu rezultă însă relevanța acestei împrejurări și cum produce ea îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului.

Și cu privire la condiția pagubei iminente se regăsește o motivare ambiguă, insuficientă și străină de susținerile părților.

În concluzie, având în vedere, pe de-o parte, ignorarea tuturor argumentelor invocate de autoritate în combaterea susținerilor intimatei-reclamante, iar pe de altă parte, modul contradictoriu și ambiguu de construire a raționamentului instanței de fond, care nu reflectă silogismul logico-juridic prin care s-a concluzionat în sensul îndeplinirii condițiilor suspendării, precum și insuficienta motivare a sentinței recurate, la care se adaugă reținerea unor motive străine de susținerile și apărările părților, recurenta a considerat că este incident în cauză motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care stabilesc condițiile suspendării executării actului administrativ unilateral, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ, precum și a prevederilor art. 13 alin. (1) și art. 13

1

din Legea nr. 363/2007 și a prevederilor art. 32 alin. (3) teza I din O.G. nr. 2/2001.

Astfel, sentința a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 14 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită doar în situația în care sunt identificate argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat. Pentru a interveni suspendarea executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate, căci suspendarea executării actelor administrativ constituite o situație de excepție care intervine în condițiile expres prevăzute de lege, iar instanța nu a motivat soluția adoptată în acest sens, după cum a arătat la celalalt motiv de nelegalitate invocat.

Astfel, instanța de fond a reținut, cu aplicarea greșită a prevederilor art. 32 alin. (3) teza I din O.G. nr. 2/2001, că efectele procesului-verbal de contravenție ar fi suspendate ca urmare a formulării plângerii contravenționale și, în plus, această împrejurare nu constituie caz bine justificat în înțelesul Legii contenciosului administrativ.

Astfel cum s-a stabilit și în practica instanțelor de judecată, în conformitate cu prevederile art. 32 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, plângerea contravențională suspendă doar executarea sancțiunilor aplicate prin procesul-verbal de constatare a contravenției, iar actul continuă să producă toate celelalte efecte, sens în care poate constitui temei pentru sesizarea Președintelui A.N.P.C. în vederea dispunerii măsurilor prevăzute de Legea nr. 363/2007.

Instanța de fond pare că a extins sfera de aplicare a normei speciale privind suspendarea executării procesului-verbal de contravenție la cazul contestării unui alt act administrativ, ignorând și prevederile art. 12 alin. (3) si (4) din Legea nr. 363/2007, conform cărora ordinul sau decizia emise potrivit alin. (1) pot fi atacate la instanța de contencios administrativ, în condițiile Legii contenciosului administrativ [...], iar contestarea în instanță nu suspendă de drept executarea măsurilor dispuse.

Intenția legiuitorului a fost aceea de a supune ordinele Președintelui A.N.P.C. controlului specific actelor administrative, instituit prin legea contenciosului administrativ, cu toate consecințele decurgând din aplicarea prevederilor Legii nr. 554/2004, inclusiv în ceea ce privește suspendarea actului contestat.

Actului administrativ îi este atașată prezumția de legalitate, fundamentată pe prezumția de autenticitate și de veridicitate a actului, formând împreună fundamentul executării din oficiu a actului administrativ, astfel că, suspendarea actului administrativ, ca operațiune juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestuia, apare ca o situație de excepție de la regula executării din oficiu.

Or, după cum a reținut însăși instanța de fond, ordinul contestat se bazează din punct de vedere factual pe procesul-verbal de contravenție, în sensul că situația de fapt calificată de agenții constatatori drept contravenție constituie temeiul de fapt al aplicării măsurii încetării practicii comerciale incorecte prin Ordinul emis de Președintele ANPC.

Atâta vreme cât măsura a fost doar propusă în cadrul procesului-verbal de contravenție, propunerea fiind apoi reluată în adresa de sesizare a Președintelui A.N.P.C, iar dispunerea măsurii s-a realizat, conform legii, printr-un act administrativ distinct, supus unui regim juridic diferit, nu se poate admite raționamentul conform căruia efectele Ordinului ar fi suspendate ca urmare a suspendării executării procesului-verbal. De asemenea, simpla formulare a plângerii contravenționale nu poate genera îndoieli cu privirea la legalitatea actului administrativ emis în baza procesului-verbal.

Mai mult decât atât, nicio dispoziție legală din cuprinsul Legii nr. 363/2007 nu impune ca propunerea de emitere a Ordinului de încetare a practicii comerciale incorecte să se realizeze de agentul constatator chiar prin procesul-verbal de contravenție. Agentul constatator completează rubrica din conținutul procesului-verbal destinată măsurilor dispuse și măsurilor propuse, contravenientul luând cunoștință de faptul că agentul constatator va înainta eventuala propunere către persoana competentă să emită Ordinul. Propunerea de emitere a Ordinului se regăsește într-un act distinct, respectiv în adresa de sesizare a Președintelui ANPC.

Prin urmare, în mod nelegal a reținut instanța de fond că modalitatea în care Autoritatea a înțeles să structureze conținutul actului administrativ și să descrie practicile comerciale incorecte/înșelătoare a căror încetare s-a dispus ar constitui o împrejurare de natură să creeze îndoieli serioase în privința legalității Ordinului.

După cum a arătat ANPC și în răspunsul la plângerea prealabilă și în cursul judecății în primă instanță, este evident că executarea măsurii privind încetarea practicilor comerciale incorecte/înșelătoare implică întreprinderea acțiunilor necesare pentru a se asigura informarea corectă, completă și precisă a consumatorilor de către operatorul economic, în sensul celor constatate de autoritate, respectiv cu privire la posibilitatea anulării/reprogramării evenimentelor, caracterul incert al acestora și riscurile aferente (prima practică) și cu privire la modalitatea de calcul a prețului final, costurile incluse în prețul final, costurile supuse restituirii și costurile care nu sunt supuse restituirii (a doua practică), astfel încât să fie eliminat riscul inducerii în eroare a consumatorilor, iar aceștia să poată lua decizia de a achizționa bilete prin intermediul platformei A. în cunoștință de cauză.

Intimata se putea conforma măsurii dispuse de Autoritate prin semnalarea într-o modalitate clară și neechivocă a aspectelor considerate de interes pentru consumatori, respectiv prin prezentarea pe site-ul web, în secțiunea destinată achiziționării biletelor, a riscului anulării de către organizatori a evenimentelor/a riscului ca unii artiști să nu participe la evenimentele pentru care consumatorii achiziționează biletele și plătesc comisioanele A. (prima practică) și prin indicarea expresă în cuprinsul termenilor și condițiilor a modalității de calcul a prețului final plătibil de consumatori, a diferitelor categorii de costuri ce pot fi incluse în prețul final, cu indicarea tipurilor de costuri supuse restituirii și a celor care nu sunt supuse restituirii (a doua practică).

Intimata a ridicat false probleme de interpretare a măsurii dispuse prin Ordin, arătând că practica comercială incorectă a cărei încetare a fost dispusă ar putea consta în nerestituirea comisioanelor către consumatori, deși nicăieri în cuprinsul ordinului sau al procesului-verbal nu se reține o atare practică. Pentru a susține această interpretare, reclamanta a făcut trimitere la un articol de presă și a invocat împrejurarea că A. a fost obligată prin procesul-verbal la restituirea comisioanelor de intermediere către consumatori.

Măsura restituirii contravalorii serviciilor de intermediere la solicitarea consumatorilor a fost dispusă prin procesul-verbal de contravenție, iar măsura încetării practicii comerciale incorecte dispuse prin Ordinul contestat nu poate fi interpretată în sensul că impune operatorului economic să restituie comisioanele încasate sau pe care le va încasa de la consumatori.

În orice caz, se constată că instanța de fond reține două posibile interpretări ale măsurii, diferite de cele prezentate de intimata-reclamantă, arătând că nu este suficient de clar dacă măsura se referă la întreaga activitate a societății comerciale ori doar la o parte a activității, având în vedere formularea utilizată la art. 1 din Ordin, respectiv:

"se dispune încetarea practicilor comerciale (...) de a-și vinde serviciile (...)". Instanța de fond a înțeles practic să ignore mențiunea "inducând în eroare consumatorul mediu" din cuprinsul art. 1 din Ordin.

Instanța de fond a mai reținut, cu încălcarea prevederilor art. 13 alin. (1) lit. a) si art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 363/2007, că măsura dispusă prin Ordin ar fi diferită de cea propusă de agenții constatatori, iar împrejurarea că modalitatea de executare a măsurii indicată de agentul constatator nu a fost însușită de emitentul Ordinului și nu poate constitui caz bine justificat în sensul Legii contenciosului administrativ.

Or, nu constituie caz bine justificat împrejurarea că emitentul Ordinului nu a înțeles să își însușească opinia comisarilor privind modalitatea de executare măsurii, în condițiile în care măsura dispusă este aceeași cu măsura propusă de către agenții constatatori, respectiv măsura încetării practicii comerciale incorecte/înșelătoare, iar toate dispozițiile legale au fost respectate.

În ceea ce privește reținerea împrejurării că actul administrativ nu analizează politica A. de returnare a contravalorii biletelor, a susținut recurenta că instanța de fond a depășit limitele impuse de procedura specială a suspendării executării actului administrativ, intrând în cercetarea pe fond a Ordinului.

Instanța de fond nu s-a limitat la o analiză sumară, de ansamblu a legalității actului, ci a reținut un motiv de aparentă nelegalitate care vizează în realitate temeinicia Ordinului, motiv a cărui analiză era incompatibilă cu procedura suspendării executării actului administrativ. Mai reține că Ordinul nu analizează politica A. de returnare a contravalorii biletelor care se regăsește la Cap. 5 din documentul intitulat "Termeni și Condiții", publicat pe site-ul web al operatorului economic, menționând urmaroarele: contrar celor reținute de autoritatea publică, Termenii și Condițiile menționează suficient de clar posibilitatea anulării evenimentelor, iar un consumator mediu poate lua cunoștință de politica de retumare a prețului biletelor în cazul anulării evenimentului de către organizator. Atât aprecierile instanței de fond, cât și apărările recurentei privitoare la acestea implică o analiză pe fond a situației litigioase.

Politica de returnare a contravalorii biletelor, prezentată în cadrul Termenilor și Condițiilor de utilizare a serviciilor, a fost analizată în cadrul documentului de control tocmai pentru a se concluziona în sensul că un consumator, ulterior anulării evenimentului, nu va beneficia de restituirea comisioanelor încasate de A..

Contrar celor reținute de instanța de fond, Autoritatea nu a avut în vedere faptul că Termenii și Condițiile nu ar menționa posibilitatea ca evenimentele să fie anulate de organizatori, ci faptul că acest risc nu este semnalat/prezentat în mod clar consumatorilor la momentul achiziționării biletelor, astfel încât operatorul economic să se asigure că riscul anulării/modificării evenimentelor este asumat de consumatori în deplină cunoștință de cauză anterior achiziției.

Astfel cum a arătat deja, practica comercială inocrectă reținută de Autoritate vizează prezentarea în mod trunchiat si înșelător a informațiilor privind evenimentele organizate de partenerii contractuali ai A., cu consecința formării unei false convingeri consumatorilor cu privire la certitudinea desfășurării evenimentelor sau a prezenței anumitor artiști. Nu este deci vorba despre o absență totală a informațiilor privind posibilitatea anulării/modificării evenimentelor. Operatorul economic prezintă riscul anulării evenimentului numai sub forma mențiunilor privind nerestituirea comisioanelor în caz de anulare a evenimentelor.

În orice caz, se poate lesne observa că nu este vorba despre situația unor împrejurări de fapt care să producă îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului, instanța reținând îndeplinirea condiției cazului bine justificat cu aplicarea greșită a prevederilor art. 14 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond a reținut, cu aplicarea greșită a prevederilor art. 14 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, îndeplinirea condiției pagubei iminente prin raportare la împrejurarea că societatea reclamantă ar risca să sufere o ingerință disproporționată în activitatea sa economică față de imprecizia obligației stabilite prin actul administrativ, reținând totodată și riscul de imagine ce ar putea fi generat.

În primul rând, instanța de fond reține că intimata-reclamantă ar putea suferi o ingerință disproporționată în activitatea sa economică, întrucât nu ar fi clar dacă executarea măsurii presupune o suspendare totală sau parțială a activității și/sau obligația de a restitui prețul biletelor.

Nu doar că nu este clar raționamentul în baza căruia s-a concluzionat în sensul că măsura încetării utilizării unor practici comerciale incorecte/înșelătoare ar putea echivala cu măsura suspendării activității, dar măsura dispusă de Autoritate prin Ordinul contestat nu constituie o intervenție în libertatea comercială a societății ori în politica acesteia de preț. Măsura suspendării activității este o măsură distinctă, ce putea fi de asemenea dispusă de Autoritate, însă încetarea practicilor comerciale incorecte nu poate echivala cu însăși suspendarea/încetarea activității operatorului economic.

Or, după cum recurenta a arătat deja, interpretarea dată de instanța de fond măsurii dispuse de Autoritate este străină de orice susțineri ale părților și nu se bucură nici de suport faptic, prin raportare la conținutul Ordinului, nici de suport legal, prin raportare la dispozițiile legale în temeiul cărora a fost emis actul.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate; cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, a susținut că sentința este corespunzător motivată, iar faptul că interpretarea instanței este diferită de cea a ANPC nu reprezintă un viciu de motivare.

De asemenea, sentința a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 32 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, art. 13 alin. (1) lit. a) și art. 13

1

din Legea nr. 363/2007, art. 14 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, constatările primei instanțe cu privire la caracterul ambiguu al Ordinului respectă dispozițiile de drept material incidente, iar prima instanță a respectat limitele procedurii suspendării executării actelor administrative când a analizat nemotivarea vădită a Ordinului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 27 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin Ordinul nr. 372/18.03.2024, emis de Președintele A.N.P.C. la propunerea agenților constatatori, în baza Legii nr. 363/2007, s-a dispus încetarea practicilor comerciale înșelătoare utilizate de operatorul economic A. S.R.L. de a-și vinde serviciile, inducând în eroare consumatorul mediu, afectându-i grav interesele economice, operatorul economic vânzător bazându-se pe faptul că niciun consumator nu are acces la contractul încheiat cu artiștii, obligând consumatorii ca, în baza informațiilor false oferite, consumatorul să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o.

În acest context factual, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională Pentru Protecția Consumatorilor (ANPC) și a solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 372/18.03.2024 emis de către Președintele ANPC, până la pronunțarea instanței de fond.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, pârâta formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care s-a susținut că instanța de fond nu a procedat la o examinare efectivă a argumentelor invocate de autoritate, iar hotărârea se bazează pe o motivare insuficientă, neclară și contradictorie, pe argumente străine de susținerile părților, Înalta Curte reține că acesta nu este fondat.

Astfel, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată.

În ceea ce privește teza referitoare la motivele străine de natura cauzei invocată de recurentă, Înalta Curte reține că aceasta se referă la situația în care sentința cuprinde numai motive străine de natura pricinii, ceea ce nu este cazul în speța de față, recurenta invocând reținerea de către instanță a unei împrejurări străină de susținerile părților.

În concluzie, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin prisma argumentelor invocate de aceasta.

Înalta Curte constată însă că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material.

Amintește instanța de recurs că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "(1) În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile prevederilor art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare sau în termen de maximum 30 de zile de la luarea la cunoștință a conținutului actului care nu mai poate fi revocat, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond."

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită, în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

De asemenea, aparența de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularității procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce țin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanțială a actului supus evaluării.

Dar îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În aceste condiții, prin raportare la considerentele antereferite, Înalta Curte constată că în cauză, contrar reținerilor primei instanțe, nu este îndeplinită condiția cazului temeinic justificat, apreciată prin sentința de fond ca fiind îndeplinită întrucât actul administrativ nu descrie suficient de precis practica comercială ce face obiectul măsurii încetării și, pe cale de consecință, nu se pot fixa limitele obligației ce incumbă societății reclamante, măsura este imprecis descrisă și diferită față de cea propusă prin procesul-verbal de sancționare contravențională, actul administrativ se bazează factual pe un alt act administrativ, ale cărui efecte sunt suspendate, nu a fost analizată apărarea societății în sensul că aceasta prezintă transparent, pe site, politica sa de returnare a contravalorii biletelor.

Înalta Curte reține, în ceea ce privește efectele plângerii contravențíonale și emiterea ordinului a cărui suspendare a executării se solicită, din coroborarea dispozițiilor art. 32 alin. (3) teza I din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora plângerea suspendă executarea, care se referă la executarea procesului-verbal de contravenție, și a dispozițiilor art. 12 alin. (3) si (4) din Legea nr. 363/2007, potrivit cărora ordinul sau decizia emise potrivit alin. (1) pot fi atacate la instanța de contencios administrativ, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar contestarea în instanță nu suspendă de drept executarea măsurilor dispuse, că, la nivel de aparență, împrejurările reținute de prima instanță prin raportare la procesul-verbal de contravenție nu creeză o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

De asemenea, reține că motivarea unui act administrativ reprezintă o condiție de legalitate a actului, este obligatorie și constituie o garanție împotriva arbitrariului. Aceasta trebuie să conțină elemente de fapt care să permită destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei și, de asemenea, să permită exercitarea controlului de legalitate, motivarea fiind menită să asigure, subiectului de drept căruia i se adresează, exercitarea dreptului la apărare și a unui proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, condiție a cărei nesocotire poate conduce la anularea actului.

Prin urmare, orice act administrativ trebuie să fie motivat în fapt și în drept, iar motivarea nu trebuie să fie exhaustivă, aceasta reprezentând o chestiune de sinteză, de conținut, iar nu de volum.

Prin prisma acestor considerente, Înalta Curte constată că la art. 2 din Ordinul nr. 372/18.09.2024, cu privire la practicile comerciale ce fac obiectul măsurii încetării, s-au reținut următoarele:

"(...) În speță, practicile comerciale incorecte ale profesionistului continuă să producă efecte prejudiciabile asupra consumatorilor, inclusiv în prezent. Astfel, profesionistul utilizează practici comerciale incorecte constând în punerea pe piață a unor servicii de divertisment ce urmează să aibă loc, așa cum este menționat în punctul de vedere, în perioada 2021-2023 nu mai puțin de 1444 evenimente fiind anulate, iar în anul 2024, în perioada ianuarie- februarie au fost anulate 106 evenimente, în total 2021- februarie 2024 1550 evenimente anulate, contrar reclamei aferente promovării evenimentului, practic ale cărei consecințe patrimoniale nu puteau fi apreciate de către un consumator mediu la achiziția serviciului. Mai mult, ultimul eveniment aferent concertului la Cluj-Napoca, Bucuresti la care cap de afiș era B., a fost reprogramat peste 7 luni. Probabilitatea ca serviciile de cazare să poată fi reprogramate este foarte mică chiar redusă la zero.

Datorită aspectelor descrise mai sus, rezultă în mod clar fără echivoc faptul că operatorul economic utilizează o practică comercială incorectă având în vedere faptul că această practică comercială utilizată de către operatorul economic conține informații false, sau în orice situație, inclusiv în prezentarea generală, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât în ambele ipoteze, fie determină, fie este susceptibilă a-l determina pe consumator să ia o decizie de tranzacționare, pe care altfel nu ar fi luat-o, având în vedere disponibilitatea sau artiștii consacrați din promovarea aferentă evenimentului, care îl determină pe consumator să tranzacționeze achiziționarea biletului. Pentru consumatorul mediu, prin reclama publicitară aferentă organizării evenimentului, contrar angajamentului operatorului economic de a respecta codul de conduită pe care s-a angajat să-l promoveze, informația conține informații false sau în orice situație, inclusiv în prezentarea generală, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât în ambele ipoteze, le determină, fie este susceptibilă a-l determina pe consumator să ia, în baza unor date incerte, omdecizie de tranzacționare, pe care altfel nu ar fi luat-o, având în vedere reclama bazată pe niște date incerte. Cu atât mai mult, aceste servicii sunt utilizate de grupurile vulnerabile de consumatori care iau decizia de tranzacționare în baza promovării evenimentului și nu în ultimul rând ale artiștilor care ar face obiectul evenimentului.

În realitate, așa cum rezultă din documentele puse la dispoziție, informația că evenimentul va avea loc, este incertă conform datelor rezultate operatorul economic prin practica comercială dorește să își vândă serviciile, inducând în eroare consumatorul mediu afectându-i grav interesele economice, operatorul economic vânzător bazându-se pe faptul că niciun consumator nu are acces la contractul încheiat cu artiștii. Având în vedere că în baza informaților false oferite, consumatorul ia o decizie de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o, operatorul economic utilizează o practică comercială incorectă așa cum este definită de lege, încălcându-se prevederile art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 4 alin. (1) din Legea 363/2007. (...)

În aceste condiții, Înalta Curte constată că, la nivel de aparență, din descrierea faptei se poate decela care sunt practicile comerciale nelegale ce formează obiectul măsurii încetării acestora, urmând ca în cadrul acțiunii în anulare să se analizeze motivele de nelegalitate a măsurii, cu administrarea unui probatoriu corespunzător, ceea ce nu este posibil în procedura suspendării executării provizorii a actului administrativ.

De asemenea, referitor la faptul că nu ar fi fost analizată apărarea societății reclamante, în sensul că aceasta prezintă transparent, pe site, politica sa de returnare a contravalorii biletelor, impune examinarea unor circumstanțe care nu pot forma obiectul analizei în cadrul suspendării executării actului administrativ reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește condiția existenței unei pagube iminente, împrejurările reținute de prima instanță nu se constituie în elemente din care să rezulte paguba iminentă ce ar fi fost produsă reclamantei, în condițiile în care nu rezultă că s-ar fi dispus suspendarea/încetarea activității operatorului economic, ci încetarea practicilor comerciale înșelătoare utilizate de operatorul economic de a-și vinde serviciile.

Prin urmare, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege privind suspendarea executării provizorii astfel cum a fost solicitată de reclamantă, Înalta Curte constată că se impune reformarea sentinței recurate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârâtă, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată și va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor împotriva sentinței civile nr. 1523 din 25 septembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocireagrefei instanței.