ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2196/2024

Ședința publică din data de 16 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 20.06.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională Pentru Protecția Consumatorilor și Președintele Autorității Naționale Pentru Protecția Consumatorilor a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării Ordinului nr. 419/23.05.2023 emis Președintele ANPC până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anularea acestui act, precum și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

Reclamanta A. S.A. a depus cerere modificatoare, prin care a solicitat admiterea cererii de suspendare și suspendarea executării Ordinului nr. 419/23.05.2023 emis Președintele ANPC până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare ce face obiectul dosarului x/2023 al Curții de Apel București, conform art. 15 din legea 554/2004 și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1518 din 6 octombrie 2023 a Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și Președintele Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor.

S-a suspendat executarea Ordinului nr. 419/23.05.2023 emis de Președintele ANPC până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare ce face obiectul dosarului nr. x/2023

A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei suma de 5.020 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat redus.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recurs recurenții -pârâți Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și Președintele Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor.

În susținerea recursului au arătat recurenții că instanța de fond a reținut greșit îmdeplinirea condiției referitoare la cazul bine justificat cu privire la neclaritatea măsurilor dispuse prin actului administrativ contestat.

Astfel, s-a arătat că prin Legea nr. 363/2007 s-au instituit competențe în sarcina Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor în ce privește combaterea practicilor incorecte, aceasta având posibilitatea de a aplica măsurile necesare pentru remedierea efectului prejudiciabil asupra consumatorilor și pentru descurajarea operatorilor economici în a mai folosi astfel de practici incorecte.

Autoritatea acționează pentru prevenirea și combaterea practicilor care dăunează vieții, sănătății, securității și intereselor economice ale consumatorilor, iar încrederea consumatorilor la condițiile de piață sunt foarte importante pentru dezvoltarea unei piețe eficiente și pentru protecția eficace a intereselor consumatorilor, instanța de fond arondându-și nepermis calitatea instanței ce urmează să soluționeze cererea în anulare.

În ceea ce privește motivarea instanței de judecată față de condiția pagubei iminente, s-a arătat că din expunerea motivelor de fapt nu rezultă îndeplinirea acestei condiții, intimata-reclamantă anticipând aspecte ce țin de fondul cauzei, respectiv de pretinsa nelegalitate a actului atacat, discuții ce nu fac însă obiectul prezentei judecăți, ci a unei potențiale acțiuni în anulare.

Criticile aduse de către intimata-reclamantă și reținute de către instanța de fond nu corespund definiției noțiunii de pagubă iminentă, care este reprezentată numai de prejudiciul material viitor și previzibil, iar intimata-reclamantă a antamat numai împrejurări care nu constituie prejudicii.

Au invocat intimații - pârâți aspecte care țin de fondul cauzei, precizând că în urma analizei contractului de credit selectat echipa de control a constatat că rambursarea creditului și dobânzile aferente se vor rambursa în suma fixă - anuități constante - (rata creditului crescătoare și dobânda descrescătoare). În această situație, consumatorul plătește mai multă dobândă la început (în primii ani de derulare a contractului de credit) și mai puțin creditul principal. Echitabil pentru consumator ar fi fost ca anuitatea constantă să fie formată din rata creditului descrescătoare și dobânda crescătoare.

S-a identificat discrepanța între sumele pe care consumatorul trebuie si le ramburseze operatorului financiar-bancar cu titlu credit (principal) și dobândă, anterior și ulterior efectuării rambursării anticipate parțiale. Astfel, dacă un consumator mediu cu venituri reduse dorește să-și achiziționeze un imobil și apelează la bună credință a operatorului economic financiar bancar accesând un credit imobiliar, în primii ani de creditare achită 25% principal și 75% dobânda.

Or, disproporția imputației plăților este de natură să dezechilibreze raporturile contractuale prin reaua-credință a băncii, ce printr-o finanțare din partea altei bănci, spre exemplu, ar fi putut să fie închise în momentul de față, chiar cu costuri mult mai mici.

Totodată, s-a arătat că efectele generate de contract, inclusiv riscul contractului sau al produsului, sunt determinate sau determinabile (certe, cuantificabile). Legislația protecției consumatorilor dezavuează contractele aleatorii (cu excepția celor care, prin natura lor, sunt contracte aleatorii, așa cum sunt, spre exemplu, contractele de asigurare) și interzice transformarea sau pervertirea prin voința unilaterală a comerciantului (partea puternică a raportului juridic, cel care prestabilește clauzele contractuale - tip, ne-negociabile, pe care le impune consumatorului) a unui contract comutativ într-un contract aleatoriu.

Dacă lipsește informația, sau este disimulată sau ascunsă, contractul se transformă în mod nepermis, prin voința unilaterală a părții puternice a contractului, mai precis, se pervertește, într-un contract aleatoriu, în care efectele contractului, adică obligațiile și riscurile generate de acesta, nu mai depind de înțelegerea inițială, reală, a părților, ci de hazard, și nici de motivațiile economice ale părților, contemporane încheierii contractului.

Or, fapta prejudiciabilă este astfel creată printr-o omisiune. Analizând contractul de credit ce în mod normal este de adeziune însă cu privire la costurile sale consumatorul ar fi trebuit să aibă posibilitatea negocierii, se desprind elemente de fapt și de drept ce întăresc și mai mult faptul că operatorul economic folosește practici comerciale incorecte fata de consumatori:

Așa cum este precizat în expunerea motivelor aplicării sancțiunii contravenționale, agenții constatatori au definit practica incorecta prin necomunicarea informațiilor referitoare la prețul contractului "în abstracta", fără să se facă referire precisă la costul efectiv ce este determinat de dobândă, dobândă penalizatoare, marja fixă și alte comisioane ci prețul contractului prin faptul că acesta este dat în mod disproporționat de o percepere pentru o perioadă de cel puțin jumătate din durata de rambursare a creditului a unei dobânzi excesiv de mari în raport cu rambursarea din principalul (rata de credit).

Practica comercială incorectă este susținută și de faptul că de esență, pe parcursul clauzelor contractuale, atât din partea generală cât și din condițiile speciale, nu este prevăzută metoda de rambursare ci din contră, contractul "tace", conduită care reprezintă o practică comercială înșelătoare, interzisă și sancționată prin Legea 363/2007 având în vedere faptul că orice consumator așteaptă din partea operatorului care îi oferă servicii de creditare, ca acesta să-i ofere toate diligentele prin competență și grijă așteptată în mod rezonabil.

S-a susținut că, în stabilirea înțelesului de practică înșelătoare, se ține cont inclusiv de multitudinea de contracte din portofoliul băncii în cauză, pe care acesta le utilizează în realizarea demersului său incorect și înșelător, fără ca, în apărare, operatorul economic să poată susține că prin admiterea în procedura de urgență a acțiunii în încetare ar fi modificate sau afectate în vreun alt fel contractele legal încheiate cu consumatorii.

Din faptele menționate în cuprinsul procesului-verbal de constatare a contravenției, rezultă în mod clar că operatorul economic utilizează o practică comercială incorectă, respectiv practică comercială înșelătoare - acțiune înșelătoare, utilizând informații false sau inexacte și un mod de prezentare înșelător, de natură a induce în eroare sau susceptibile să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât, fie îl determină, fie este susceptibil a-l determina să ia o decizie de tranzacționare pe care, altfel, nu ar fi luat-o, așa cum această practică este definită de legiuitor în cuprinsul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 363/2007.

Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcină operatorului economic - bancă, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) și implicit cu privire ia implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de optarea pentru un model de rambursare precum cel analizat, astfel cum reiese din O.U.G. nr. 50/2010.

De asemenea, conform art. 57 "în cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligați să ofere consumatorilor informații complete, corecte și precise asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin". Aceste obligații legale instituite în sarcină operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuși riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor și intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse în lipsă unei informări reale cu privire la acestea, și, pe cale de consecință, evitarea unor astfel de situații.

În același sens este și Directiva 2008/48/OE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, care prevede că Banca este obligată să justifice în față autorității, executarea adecvată a obligațiilor sale precontractuale: un creditor diligent trebuie să fie conștient de necesitatea de a colecta și de a conserva probe privind executarea obligațiilor sale de a furniza informații și explicații.

Pentru a da efect principiului protecției depline contra practicilor comerciale incorecte și principiului efectivității, contractul - tip, în totalitate sau în parte (dacă numai o parte din clauzele contractului sunt expresii ale practicilor înșelătoare) trebuie să își înceteze efectele prejudiciabile pentru consumator și, consecvențial, pentru comerciant (aparent, beneficiar al unui contract împovărător pentru consumator, dar, în realitate, perdant, întrucât consumatorul insolvabil este un debitor lipsă) și pentru întregul mediu de afaceri.

În situația de față operatorul economic de servicii financiare utilizează o practică comercială incorectă așa cum este definită de lege încălcându-se prevederile art. 6, alin. (1), lit. b), care se sancționează conform art. 15, alin. (1), lit. b), coroborat cu art. 17, alin. (2), lit. b) din Legea 363/2007 cu modificările și completările ulterioare și se aplici sancțiunea contravențională de 50.000 RON.

Agenții constatatori au propus de asemenea măsura de încetare a practicii comerciale incorecte, prevăzută la art. 13 alin. (1) lit. a) din Legea 363/2007 și care urmează a fi dispusă cu respectarea prevederilor art. 131 din Legea 363/2007, măsură folosită de către operatorul economic financiar bancar, prin care se impune emiterea unor noi grafice de rambursare, unde principalul creditului datorat să fie achitat de către consumatori în rate egale pe întreaga perioadă de creditare în raport cu dobânda aferenta creditului, astfel încât consumatorii medii să poată beneficia de egalitatea dintre părțile contractului, dar și pentru existența echilibrului contractual, astfel încât consumatorii să ia o decizie de tranzacționare în cunoștință de cauză și de a anticipa orice cost sau metoda de calcul înșelător.

Referitor la o posibilă solicitare din partea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, au arătat că aceasta urmează a fi respinsă ca urmare a respingerii capetelor de cerere.

În ipoteza admiterii cererii, s-a solicitat instanței să acorde cheltuielile de judecată numai în măsura dovedirii lor, respectiv să reducă cheltuielile de judecată constând în onorariul avocațial în măsura constatării caracterului disproporționat al acestora prin raportare la nivelul de complexitate a cauzei și la munca depusă de avocat.

Intimata – reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat în principal, anularea recursului formulat de A.N.P.C. întrucât criticile nu pot fi încadrate în motivul de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., excepție respinsă în ședinta publică, iar, în subsidiar, respingerea ca nefondată a recursului formulate de ANPC și menținerea sentinței civile nr. 1518/2023 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2023 cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

S-a arătat că, în mod corect, prima instanță a reținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 15 coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2023

Prima instanță, a făcut o analiză sumară a aparenței dreptului în raport de circumstanțele concrete ale cauzei și a expus în mod punctual argumentele de fapt și de drept care oferă indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate a actului administrativ în discuție

Instanța de fond a reținut existența unor indicii în sensul că la emiterea ordinului, pe de-o parte, nu au fost respectate exigențele de motivare (din mai multe perspective), iar măsurile dispuse sunt echivoce, nereieșind care este formula de calcul aplicabilă, cum se poate concilia măsura cu prevederile art. 38 alin 1 din O.U.G. nr. 50/2010, care ar fi soluțiile optime pe care ar putea să le identifice Banca în măsura în care se depășește gradul de îndatorare prevăzut de lege.

În cuprinsul ordinului nu se regăsește o motivare proprie a emitentului actului în legătură cu necesitatea luării măsurii în vederea limitării sau încetării efectelor pretinsei practici comerciale incorecte, proporționalitatea, modul de configurare și întindere a măsurii luate în contextul verificării doar a situației unor contracte și nici o motivare în drept din perspectiva dispozițiilor legale concrete avute în vedere de emitentul ordinului la configurarea măsurii în sensul pretins la art. 1 din ordin.

Susținerile privind caracterul explicit al măsurilor sunt nefondate. Caracterul echivoc al ordinului transpare la o simplă lectură a conținutului său, întrucât din cuprinsul său lipsește modalitatea concretă prin care ar putea fi adusă la îndeplinire măsura dispusă în legătură cu graficul de rambursare. Sub un al doilea aspect, conduita pretinsă băncii pentru încetarea practicii este descrisă prin termen vagi, lipsiți de claritate.

Sub un al treilea aspect, din cuprinsul ordinului nu rezultă termenul până la care banca este obligată să aducă la îndeplinire măsurile dispuse, iar urgența impusă în adoptarea unor soluții optime dar neprecizate accentuează nu numai caracterul echivoc, ci și potențialele prejudicii la care s-ar expune banca.

Totodată, s-a arătat că orice măsură trebuie să respecte principiul legalității iar recurenta – pârâtă avansează variante de grafic de rambursare în absența unor premise juridice și fără nicio bază factuală, matematică, care să respecte modul de calcul al dobânzii agreate contractual (după o formulă și care reprezintă prețul convenit al împrumutului).

Art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 prevede evaluarea bonității consumatorului, respectiv "înainte de încheierea unui contract de credit, creditorul evaluează bonitatea consumatorului", iar la acordarea creditului trebuie respectat gradul maxim de îndatorare, iar orice intervenție asupra graficului de rambursare sub aspectul valorii lunare achitate de client influențează gradul de îndatorare (determinat în raport de valoarea primei rate).

Având în vedere aspectele menționate, cerințele referitoare la gradul de îndatorare nu sunt la dispoziția Băncii și nici a ANPC, astfel că trimiterea abstractă de la art. 1 alin. (4) din Ordin referitoare la "luarea de măsuri pentru a veni în sprijinul acestora cu soluții optime" pentru situația în care s-ar depăși gradul de îndatorare inițial, este nu doar echivocă ci și fără suport legal.

Așadar măsura dispusă în termeni neclari, echivoci prin ordinul contestat, fără indicarea unui temei, creează riscul depășirii pragului gradului maxim de îndatorare prevăzut de art. 19 alin. (1) din Regulament 17/2012 și apare nelegală.

A fost invocată și absența unei legături între fapta reținută (neinformare în prealabil a consumatorului despre viitoarele costuri) și conduita prescrisă (ce nu constă în obligația de a informa în prealabil consumatorii despre viitoarele costuri, ci de modificare a graficelor de rambursare), ceea ce dovedește caracterul ambiguu al măsurii, la care se adaugă și absența unui termen de implementare, rezultând o probabilitate ridicată a unui prejudiciu material, viitor și imposibil de recuperat constând în amenzile viitoare pe care autoritatea le-ar putea dispune în cazul unor noi controale în care să se pretindă o neexecutare a Ordinului a cărei suspendare se urmărește.

În orice modalitate s-ar încerca implementarea variantei ANPC rezultatul l-ar reprezenta o performanță diminuată a portofoliului de credit, prin diminuarea creditelor performante. Or, o mărire cu doar câteva procente a nivelului actual este în măsură să producă un prejudiciu semnificativ băncii atât din perspectiva neîncasării la timp/integral a creditelor precum și din perspectiva costurilor suplimentare cu provizioanele impuse ca cerință legala.

Trecerea de la metoda de rambursare prin anuități la metoda de rambursare prin rate descrescătoare implică ea însăși o creștere a efortului financiar al clienților pentru o perioadă îndelungată, ceea ce va genera o creștere a numărului creditelor neperformante.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

Prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției nr. x/15.05.2023, s-a reținut săvârșirea de către reclamantă a contravenției prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 363/2007, constând într-o practică comercială înșelătoare "prin neinformarea în prealabil a consumatorului despre viitoarele costuri ale produsului financiar, prezentând un produs singur pentru o perioadă îndelungată, faptă ce determină sau este susceptibilă să determine consumatorul să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o", apreciindu-se totodată că prețul contractului de creditare este disproporționat prin aceea că în primii ani de derulare a acestuia se percepe dobânda în proporție mai mare decât principalul.

Urmare a acestei constatări, pe lângă aplicarea unei amenzi contravenționale în cuantum de 50.000 de RON, s-a propus aplicarea măsurii de încetare a practicii comerciale incorecte, în temeiul art. 13 alin. (1) lit. a) și art. 13

1

din Legea nr. 363/2007, "prin care se impune emiterea unor noi grafice de rambursare, unde principalul creditului datorat să fie achitat de către consumatori în rate egale pe întreaga perioadă de creditare în raport cu dobânda aferentă creditului, astfel încât consumatorii medii să poată beneficia de egalitatea dintre părțile contractului, dar și pentru existența echilibrului contractual, astfel încât consumatorii să ia o decizie de tranzacționare în cunoștință de cauză și de a anticipa orice cost sau metodă de calcul înșelător".

În temeiul procesului-verbal mai sus menționat, Președintele ANPC a emis Ordinul nr. 419/23.05.2023, prin care a dispus următoarele:

"Art. 1. (1) Începând cu data comunicării prezentului Ordin, se dispune încetarea practicii comerciale incorecte, utilizată de operatorul economic A. S.A. (…), astfel se impune emiterea unor noi grafice de rambursare, unde principalul creditului datorat să fie achitat de către consumatori în rate egale pe întreaga perioadă de creditare în raport cu dobânda aferentă creditului, astfel încât consumatorii medii să poate beneficia de egalitatea dintre părțile contractului, dar și pentru existența echilibrului contractual, astfel încât consumatorii să ia o decizia de tranzacționare în cunoștință de cauză și de a anticipa orice cost sau metoda de calcul înșelător.

(2) Se impune ca operatorul-financiar bancar, A. S.A., să dispună refacerea echilibrului contractual în contractele sale în curs de desfășurare, urmând a opera o reașezare a prestațiilor contractuale, prin restructurarea ratei lunare într-o formulă echitabilă, astfel încât să se respecte prevederile alin. (1), cu privire la stabilirea unor rate egale ale principalului datorat, oferindu-se consumatorilor posibilitatea de a opta, făcând dovada în acest sens.

(3) În vederea încheierii de noi contracte, A. S.A. va prezenta în mod obligatoriu varianta de calcul cu rate egale de principal pe lângă celelalte tipuri de produse prezentate, astfel încât consumatorul mediu să fie informat în mod complet, corect și precis asupra deciziilor de tranzacționare pe care urmează să le adopte în cunoștință de cauză, asigurând dovada în acest sens pentru toate variantele prezentate.

(4) Operatorul financiar-bancar se va asigura de faptul că nu se va depăși gradul de îndatorare inițial al consumatorilor, atât pentru contractele în curs de desfășurare, cât și pentru contractele viitoare, iar în situație contrară, se vor dispune de urgență luarea de măsuri pentru a veni în sprijinul acestora cu soluții optime, întrucât consumatorul se află încă de la începutul contractului în poziție de inferioritate atât financiară, cât și din punct de vedere al cunoștințelor în domeniu.

(5) A. S.A. va comunica în scris consumatorilor și riscurile la care se supun pe întreaga durată a contractului și motivele legate de calificarea acestora la oricare dintre variante produselor financiare".

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării Ordinului Președintelui Autorității Naționale de Protecție a Consumatorilor (A.N.P.C.) nr. 419/23.05.2023 de încetare a practicilor comerciale înșelătoare, emis în urma controlului declanșat în vederea verificării respectării prevederilor legislației din domeniul protecției consumatorilor, până la soluționarea dosarului nr. x/2023

Prima instanță a admis cererea reclamantei și a dispus suspendarea executării actului administrativ contestat până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea acestuia, reținând că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții impuse de lege, existența cazului bine justificat și producerea unei pagube iminente.

Înalta Curte apreciază că, în speță, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurente circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond", iar conform art. 15 din același act normativ, aceeași cerere se poate adresa instanței competente și prin cererea de anulare a actului administrativ.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantei (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului).

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, prevăzută în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Criticile recurentei-pârâte aduse hotărârii, grefate în principal pe inexistența unui caz bine justificat, motivat de susținerea că actul administrativ atacat a fost emis cu respectarea prevederilor legale în vigoare, nu este de natură a impune o altă concluzie în prezenta cauză, în care nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

Înalta Curte apreciază că prima instanță a realizat o corectă interpretare a probatoriilor administrate în cadrul acestei proceduri sumare reținând existența unei îndoieli cu privire la legalitatea actului administrativ atacat, întrucât, ordinul a cărui suspendare se solicită în cauză dispune în sarcina reclamantei anumite obligații care au un caracter neclar, imposibil de pus în practică într-un mod care să se concilieze cu prevederile art. 38 alin. (1

1

) din O.U.G. nr. 50/2010 și cu definiția unanim acceptată a noțiunii de dobândă, în condițiile respectării regulilor de creditare stabilite prin Normele adoptate de Banca Națională a României, care impun limite în privința gradului de îndatorare, a perioadei de creditare și a constituirii de provizioane.

Astfel, deși una dintre atribuțiile principale ale autorității recurente este aceea de a institui procedurile legale corespunzătoare pentru încetarea practicilor comerciale incorecte, conform prevederilor art. 3 alin. (1) lit. hh) din H.G. nr. 700/2012 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, fiind imperios necesar ca măsurile dispuse în acest sens să fie clare și fără echivoc, din cuprinsul ordinului contestat nu reiese cu claritate ce a avut în vedere autoritatea prin măsura impusă, respectiv care este formula de calcul pe care banca ar trebuie să o aibă în vedere la refacerea graficelor de rambursare.

Așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, pe de o parte, nu este clar ce ar trebui să facă banca pentru a-și alinia comportamentul la cerințele autorității, fără a renunța însă la modalitatea de rambursare prin rate egale permisă de lege, iar pe de altă parte, neclară este și măsura de la art. 1 alin. (4), privind luarea "de urgență" a unor măsuri în sensul de a veni cu "soluții optime" în cazul în care se constată depășirea gradului de îndatorare inițial al consumatorului, căci nu există niciun element care să permită a deduce ce înțelege autoritatea prin soluții optime, cât de repede ar trebui luate, dacă, în cazul contractelor în curs de desfășurare, analiza băncii pentru a determina gradul de îndatorare trebuie să se raporteze la veniturile de la momentul încheierii contractului, cum pare a sugera referirea la gradul "inițial" de îndatorare, sau la cele de la momentul analizei, cum se procedează în mod curent în practica bancară în caz de restructurare a creditului.

De asemenea, nu poate fi ignorat nici aspectul privind modalitatea în care înțelege autoritatea că ar trebui să se facă aplicarea în timp a măsurilor dispuse, câtă vreme în cuprinsul ordinului se arată că restructurarea ratei lunare va produce efecte retroactiv, de la data încheierii convenției de credit, în timp ce încetarea unei practici comerciale incorecte presupune, prin natura sa, producerea de efecte exclusiv pentru viitor, măsurile de remediere la care au dreptul consumatorii afectați de asemenea practici fiind reglementate distinct.

Toate acestea creează o puternică îndoială asupra prezumției de legalitate a actului administrativ, constituind un argument în sensul existenței cazului bine justificat, conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, de natură să atragă respingerea recursului.

De asemenea, din perspectiva prevederilor Recomandării nr. (89) 8/1983 a Consiliului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, astfel de măsuri de protecție provizorie pot fi acordate atunci când executarea actului administrativ este de natură a cauza pagube și când există un argument aparent valabil de nelegalitate a acestuia.

În aceste condiții, se constată că susținerile recurentei-pârâte nu își regăsesc un fundament în cele relevate din înscrisurile depuse la dosar, motiv pentru care nu sunt apte să determine instanța de control judiciar a aprecia că, în speță, nu ar fi îndeplinită condiția cazului bine justificat, fiind identificate împrejurări vădite de fapt și/sau de drept de natură să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

În consecință, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte pe acest aspect, mai cu seamă că îndoiala serioasă reținută cu privire la actul atacat, a fost decelată printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, în vederea dispunerii unor măsuri provizorii, fără a fi prejudecat în orice mod fondul litigiului.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că restul argumentelor invocate de reclamantă și reiterate prin cererea de recurs ca fiind critici de nelegalitate fie sunt neîntemeiate, fie necesită o analiză aprofundată a situației de fapt și a textelor de lege incidente, incompatibilă cu cadrul cererii de suspendare.

Astfel, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 14, prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, care definesc noțiunea de caz bine justificat.

Soluționarea criticilor formulate prin cererea de recurs, care vizează legalitatea legalitatea măsurilor adoptate prin procesul-verbal de aplicare a contravenției, ar echivala cu tranșarea definitivă a acestor chestiuni, fapt ce este incompatibil cu limitele legale ale cadrului procesual trasat de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Instanța de recurs constată de asemenea că judecătorul fondului a analizat și a răspuns și argumentelor privind pretinsa nemotivare a ordinului a cărei suspendare se solicită în cauză, apreciind că, deși este posibilă preluarea rațiunilor care au stat la baza sancționării contravenționale cu amenda, însă prin ordinul atacat nu este justificată distinct aplicarea fiecărei sancțiuni complementare și nici indicată în concret formulat de calcul ce urmează a fi avută în vedere la refacerea graficelor de rambursare în condițiile respectării opțiunii clienților de rambursare prin rate egale.

Înalta Curte reține că prima instanță în mod just a stabilit că și cerința pagubei iminente este întrunită în situația concretă a reclamantei, prejudiciul determinat de actul atacat fiind unul material, viitor și previzibil, punerea în executare a ordinului atacat fiind prejudiciabilă pentru intimata-reclamantă, deoarece în situația nesuspendării actului atacat, banca reclamantă ar risca fie să suporte sancțiuni pecuniare, în caz de refuz de executare și chiar suspendarea activității sale în conformitate cu prevederile art. 15 alin. (5) din Legea nr. 363/2007, fie să încalce normele BNR referitoare la gradul maxim de îndatorare ceea ce, de asemenea, ar putea conduce la aplicarea unor sancțiuni.

Așadar, realizarea modificărilor impuse asupra contractelor existente este susceptibilă de a produce consecințe importante atât în privința activității băncii, cât și asupra clienților, care se pot regăsi în situația de a depăși gradul de îndatorare permis, fiind conturată astfel o lipsă de previzibilitate a consecințelor care ar putea apărea în ipoteza în care Ordinul ar fi aplicat.

În ceea ce privește critica reclamantei referitoare la obligația considerată suplimentară, de informare a clienților despre noua formulă de calcul a dobânzii, se constată că aceasta nu a fost reținută de instanța de fond ca motiv al suspendării, astfel că nu pot fi avute în vedere nici argumentele cuprinse în motivele de recurs cu privire la încălcarea obligației de informare a clienților.

În considerarea tuturor acestor argumente, motivele formulate nu sunt apte să conducă la modificarea soluției date de către prima instanță, care a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 necesare pentru a se putea dispune suspendarea executării actului administrativ atacat.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către intimata – pârâtă, Înalta Curte reține, față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", gradul de complexitate al cauzei, precum și factura depusă în dovedirea onorariului apărătorului, caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviința.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-pârâți Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și Președintele Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor împotriva sentinței civile nr. 1518 din 6 octombrie 2023 a Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenții-pârâți la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 5922 RON, în favoarea intimatei – reclamante A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 aprilie 2024.