ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4651/2024

Ședința publică din data de 17 octombrie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 30 mai 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, a solicitat suspendarea executării Ordinului Președintelui ANPC nr. 422/23.05.2023, până la până la pronunțarea instanței de fond asupra cererii de anulare a aceluiași act administrativ individual, potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta A. S.A. a formulat cerere precizatoare prin care a menționat că înțelege să își întemeieze cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, solicitând, pe cale de consecință, să se dispună suspendarea executării Ordinului Președintelui ANPC nr. 422 din data de 23 mai 2023, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2023, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, dosar având ca obiect cererea de anulare a actului administrativ individual a cărui suspendare este solicitată în prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1177 din 27 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea precizată privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și a dispus suspendarea executării Ordinului Președintelui ANPC nr. 422/23.05.2023 până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare a acestuia, hotărârea fiind executorie.

Împotriva sentinței civile nr. 1177 din 27 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs principal pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și recurs incident reclamanta A. S.A.

3.1. Pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a declarat recurs principal, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii ca neîntemeiată și nefondată a cererii de suspendare formulată de reclamanta A. S.A.

Recurenta-pârâtă a susținut, în esență, cu privire la neclaritatea unora dintre măsurile dispuse prin actului administrativ, că instanța de fond în mod eronat a reținut acest aspect.

Nu se justifică motivarea instanței de judecată cu privire la măsurile dispuse prin actul administrativ, câtă vreme acesta oferă posibilitatea legală de a întreprinde demersurile necesare pentru protejarea consumatorilor de practicile intimatei-reclamante.

De asemenea, măsurile au fost dispuse și pot avea aplicabilitate, acestea fiind adoptate și prin documentele depuse, inclusiv la dosarul cauzei, de unde rezultă clar faptul că toate calculele sunt efectuate strict în beneficiul operatorului financiar-bancar, iar consumatorii după o perioadă foarte lungă de timp au un sold foarte mare.

Recurenta-pârâta a învederat și că instanța de fond oferă argumente contradictorii în motivarea sa în mod inexplicabil, dând dovadă de lipsă de imparțialitate, poziționându-se în mod neechivoc de partea intimatei-reclamante.

Cu privire la condiția de fond, respectiv motivarea actului administrativ emis, a considerat îndeplinită și această condiiție, întrucât acest Ordin a fost emis în urma propunerii agentului constatator prin Procesul Verbal de Constatare a Contravenției și a faptelor constatate de către agenții constatatori.

Motivarea Ordinului nr. 463/2023 a fost una destul de amplă și explicită, având în vedere faptul că la baza emiterii acestuia a stat procesul-verbal de constatare a contravenției, dar și întinderea măsurilor dispuse.

Totodată, principiile din dreptul comun care reglementează forța obligatorie și relativitatea efectelor contractului nu pot înlătura de la aplicare legislația specială, derogatorie de la dreptul comun, referitoare la sancționarea, stoparea și combaterea practicilor comerciale incorecte/înșelătoare. Sensul dispozițiilor art. 3 alin. (2) lit. a), potrivit cărora Legea nr. 363/2007 nu aduce atingere regulilor din dreptul comun referitoare la validitatea, întocmirea sau efectele contractelor, nu este acela de înlăturare de la aplicare a legii speciale în favoarea dreptului comun, ci acela că validitatea, întocmirea și efectele contractului rămân supuse dispozițiilor din dreptul comun, cu excepția situațiilor în care acestea ar fi expresii ale unor practici comerciale incorecte care le afectează total sau parțial valabilitatea sau efectele.

De asemenea, a mai criticat și faptul că instanța ce a soluționat cererea de suspendare și-a arondat calitatea instanței ce urmează să soluționeze cererea în anulare prin faptul că s-a pronunțat asupra efectelor măsurilor dispuse, în condițiile în care nu avea prerogative în acest sens, însă a motivat această soluție mai mult decât a dispus motivarea celor două condiții impuse de lege.

Nu în ultimul rând, în opinia recurentei-pârâte, criticile aduse de intimata-reclamantă și reținute de instanța de fond nu corespund definiției noțiunii de pagubă iminentă, care este reprezentată numai de prejudiciul material viitor și previzibil, iar în speță intimata-reclamantă a alegat numai împrejurări care nu constituie prejudicii, ci însăși executarea actului atacat, în condițiile în care prejudiciul trebuie să reprezinte doar o consecință a executării a actului administrativ atacat.

3.2. Reclamanta A. S.A. a declarat recurs incident, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu consecința casării în parte a sentinței recurate, urmând ca, în rejudecare, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată inclusiv în temeiul următoarelor motive subsumate condiției cazului bine justificat:

- există indicii temeinice în sensul că prin emiterea Ordinului atacat se încalcă reglementările din dreptul comunitar și practica judiciară unională aplicabilă în mod obligatoriu materia obligației de informare ce revine profesionistului în contextul încheierii contractelor de credit;

- Ordinul ANPC atacat a fost emis tardiv, cu nesocotirea termenului legal imperativ reglementat de art. 13 din Legea nr. 363/2007;

- Ordinul atacat a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 32, alin. (3) din O.G. nr. 2/2001;

- Ordinul atacat a fost emis cu încălcarea obligației de motivare, instituită expres de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 363/2007;

- există suspiciuni puternice în sensul că prin executarea măsurilor impuse prin Ordinul atacat se încalcă dispozițiile legale din materia contractelor de credit (O.U.G. nr. 50/2010 și O.U.G. nr. 52/2016), precum și dispozițiile C. civ.

- Ordinul atacat a fost emis cu încălcarea art. 58 din Legea nr. 24/2000;

- Ordinul atacat a fost emis cu încălcarea competențelor conferite ANPC prin H.G. nr. 700/2012.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că în mod nelegal prima instanță a considerat că nu poate examina în cadrul prezentei proceduri criticile Băncii privitoare la faptul că există indicii temeinice în sensul că prin Ordinul atacat se încalcă reglementările și jurisprudența comunitare aplicabile în mod obligatoriu în materia obligației de informare ce revine profesionistului în contextul încheierii contractelor de credit, o astfel de soluție fiind contrară dispozițiilor art. 11 și art. 14 din O.U.G. nr. 50/2010, precum și celor cuprinse în art. 10 din Directiva nr. 2008/48/CE, precum și dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În mod nelegal, în opinia recurentei-reclamante, prima instanță a reținut că este neîntemeiat argumentul acesteia privitor la emiterea tardivă a Ordinului atacat, cu depășirea termenului reglementat de art. 13

1

din Legea nr. 363/2007, întrucât, indiferent de modul de calcul a acestui termen legal (pe zile pline sau pe zile libere), emiterea Ordinului Președintelui ANPC nr. 422/23.05.2023 s-a realizat în afara termenului legal de maxim 5 zile lucrătoare de la propunerea agentului constatator, acest element constituind o împrejurare legate de starea de fapt și de drept, care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ atacat, întrunind astfel caracteristicile cazului bine justificat, în sensul reglementării cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Totodată, considerentele instanței de fond cu privire la această critică sunt contradictorii din moment ce aceeași primă instanță a stabilit expres că această condiție privind paguba iminentă este îndeplinită, este contradictoriu ca judecătorul fondului să afirme că nu a făcut dovada unei pagube generate de emiterea tardivă a Ordinului atacat.

În alți termeni, din moment ce a stabilit că emiterea actului administrativ atacat îi creează o pagubă iminentă și, pe cale de consecință, a dispus suspendarea executării acestuia, prima instanță nu poate susține - în același timp, în cuprinsul aceleiași hotărâri judecătorești - că nu a făcut dovada niciunei pagube pe care emiterea actului administrativ i-a produs-o.

Recurenta-reclamantă a mai susținut și că, în mod nelegal prima instanță a reținut că este neîntemeiat argumentul privitor la încălcarea dispozițiilor art. 32 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, apreciind în acest sens că la data emiterii Ordinului, ca efect al suspendării tuturor efectelor Procesului-verbal contravențional nr. x din data de 15 mai 2023, ca urmare a formulării plângerii contravenționale de către aceasta, nu mai era îndeplinită condiția procedurală reglementată expres de art. 13

1

alin. (1) din Legea nr. 363/2007, respectiv Președintele ANPC nu mai era învestit/sesizat în mod valabil cu o propunere de emitere a unui ordin de natura celui atacat.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă arătat că în mod nelegal prima instanță a reținut că este neîntemeiat argumentul privitor la nemotivarea Ordinului atacat, interpretând și aplicând astfel greșit dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 363/2007. În speță, emiterea actului administrativ atacat a fost iremediabil viciată, întrucât autoritatea publică emitentă nu a respectat prevederile art. 12 alin. (2) și ale art. 13 alin. (1) din Legea nr. 363/2007 privind motivarea ordinului și prezentarea, pe această cale, a argumentelor care justifică necesitatea emiterii acestuia.

De asemenea, recurenta-reclamantă a apreciat și că în mod nelegal prima instanță a considerat că nu poate examina în cadrul prezentei proceduri criticile Băncii privitoare la faptul că există indicii temeinice în sensul că prin executarea măsurilor impuse prin Ordinul atacat se încalcă dispozițiile legale din materia contractelor de credit (O.U.G. nr. 50/2010 și O.U.G. nr. 52/2016), precum și dispozițiile C. civ., fiind astfel încălcate dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, care definesc noțiunea de caz bine justificat.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a învederat că în mod nelegal prima instanță a considerat că sunt nefondate criticile Băncii privind emiterea Ordinului atacat cu încălcarea competențelor emitentului, considerentele instanței de fond fiind eronate și întemeiate atât pe greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 58 din Legea nr. 24/2000 și a H.G. nr. 700/2012, cât și pe distorsionarea criticilor formulate în concret de Bancă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în condițiile în care sensul criticilor formulate de A. prin cererea de chemare în judecată nu a fost acela că emitentul Ordinului nu era competent să emită un astfel de act administrativ individual, ci aceste critici au avut în vedere faptul că prin intermediul dispozițiilor din cuprinsul Ordinului, emitentul acestuia și-a depășit competențele legale.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului părții adverse, ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul principal declarant de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Preliminar, Înalta Curte constată că în concret, atât recurenta-pârâtă, cât și recurenta-reclamantă, sunt nemulțumite de modul în care au fost aplicate de instanța de fond dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, astfel că, având în vedere similitudinea criticilor formulate de ambele recurente și care vizează modul în care au fost interpretate și aplicate în cauză dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată, circumscris cazurilor de casare invocate prin cererile de recurs.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării Ordinului Președintelui Autorității Naționale de Protecție a Consumatorilor (ANPC) nr. 422/2023 de încetare a practicilor comerciale înșelătoare, emis în urma controlului declanșat în vederea verificării respectării prevederilor legislației din domeniul protecției consumatorilor, până la soluționarea dosarului nr. x/2023

Prima instanță a admis cererea reclamantei și a dispus suspendarea executării actului administrativ contestat până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea acestuia, reținând că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții impuse de lege, existența cazului bine justificat și producerea unei pagube iminente.

Înalta Curte apreciază că, în speță, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurente circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond, iar conform art. 15 din același act normativ, aceeași cerere se poate adresa instanței competente și prin cererea de anulare a actului administrativ.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantei (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului).

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, prevăzută în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Criticile recurentei-pârâte aduse hotărârii, grefate în principal pe inexistența unui caz bine justificat, motivat de susținerea că actul administrativ atacat a fost emis cu respectarea prevederilor legale în vigoare, nu este de natură a impune o altă concluzie în prezenta cauză, în care nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

Înalta Curte apreciază că prima instanță a realizat o corectă interpretare a probatoriilor administrate în cadrul acestei proceduri sumare reținând existența unei îndoieli cu privire la legalitatea actului administrativ atacat, întrucât, ordinul a cărui suspendare se solicită în cauză dispune în sarcina reclamantei anumite obligații care au un caracter neclar și echivoc.

Astfel, deși una dintre atribuțiile principale ale autorității recurente este aceea de a institui procedurile legale corespunzătoare pentru încetarea practicilor comerciale incorecte, conform prevederilor art. 3 alin. (1) lit. hh) din H.G. nr. 700/2012 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, fiind imperios necesar ca măsurile dispuse în acest sens să fie clare și fără echivoc, din cuprinsul ordinului contestat nu reiese cu claritate ce a avut în vedere autoritatea prin măsura impusă, respectiv care este formula de calcul pe care banca ar trebuie să o aibă în vedere la refacerea graficelor de rambursare.

Așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, pe de o parte, nu este clar ce ar trebui să facă banca pentru a-și alinia comportamentul la cerințele autorității, fără a renunța însă la modalitatea de rambursare prin rate egale permisă de lege, iar pe de altă parte, neclară este și măsura de la art. 1 alin. (4), privind luarea "de urgență" a unor măsuri în sensul de a veni cu "soluții optime" în cazul în care se constată depășirea gradului de îndatorare inițial al consumatorului, căci nu există niciun element care să permită a deduce ce înțelege autoritatea prin soluții optime, cât de repede ar trebui luate, dacă, în cazul contractelor în curs de desfășurare, analiza băncii pentru a determina gradul de îndatorare trebuie să se raporteze la veniturile de la momentul încheierii contractului, cum pare a sugera referirea la gradul "inițial" de îndatorare, sau la cele de la momentul analizei, cum se procedează în mod curent în practica bancară în caz de restructurare a creditului.

De asemenea, nu poate fi ignorat nici aspectul privind modalitatea în care înțelege autoritatea că ar trebui să se facă aplicarea în timp a măsurilor dispuse, câtă vreme în cuprinsul ordinului se arată că restructurarea ratei lunare va produce efecte retroactiv, de la data încheierii convenției de credit, în timp ce încetarea unei practici comerciale incorecte presupune, prin natura sa, producerea de efecte exclusiv pentru viitor, măsurile de remediere la care au dreptul consumatorii afectați de asemenea practici fiind reglementate distinct.

De altfel, analizând situația concretă dedusă judecății, instanța de control judiciar constată și că, după pronunțarea sentinței atacate, procesul-verbal de contravenție, temeiul principal al ordinului atacat (după cum rezultă chiar din preambulul său), a fost anulat în primă instanță, intimata-reclamantă fiind exonerată de obligația de plată a amenzii contravenționale în cuantum de 50.000 de RON, prin sentința civilă nr. 5616/15.07.2024, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2023.

Toate acestea creează o puternică îndoială asupra prezumției de legalitate a actului administrativ, constituind un argument în sensul existenței cazului bine justificat, conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, de natură să atragă respingerea recursului.

De asemenea, din perspectiva prevederilor Recomandării nr. (89) 8/1983 a Consiliului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, astfel de măsuri de protecție provizorie pot fi acordate atunci când executarea actului administrativ este de natură a cauza pagube și când există un argument aparent valabil de nelegalitate a acestuia.

În aceste condiții, se constată că susținerile recurentei-pârâte nu își regăsesc un fundament în cele relevate din înscrisurile depuse la dosar, motiv pentru care nu sunt apte să determine instanța de control judiciar a aprecia că, în speță, nu ar fi îndeplinită condiția cazului bine justificat, fiind identificate împrejurări vădite de fapt și/sau de drept de natură să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

În consecință, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte pe acest aspect, mai cu seamă că îndoiala serioasă reținută cu privire la actul atacat, a fost decelată printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, în vederea dispunerii unor măsuri provizorii, fără a fi prejudecat în orice mod fondul litigiului.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că restul argumentelor invocate de reclamantă și reiterate prin cererea de recurs ca fiind critici de nelegalitate fie sunt neîntemeiate, fie necesită o analiză aprofundată a situației de fapt și a textelor de lege incidente, incompatibilă cu cadrul cererii de suspendare.

Astfel, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Este adevărat că tot în practica instanței supreme s-a statuat că aparența de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularității procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive care țin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanțială a actului supus evaluării.

Dar îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Așadar, în mod corect a reținut instanța de fond că nu poate examina în cadrul acestei proceduri criticile recurentei-reclamante privind privitoare la faptul că există indicii temeinice în sensul că prin Ordinul atacat se încalcă reglementările și jurisprudența comunitare aplicabile în mod obligatoriu în materia obligației de informare ce revine profesionistului în contextul încheierii contractelor de credit, precum și cele referitoare la existența unor indicii temeinice în sensul că prin executarea măsurilor impuse prin Ordinul atacat se încalcă dispozițiile legale din materia contractelor de credit (O.U.G. nr. 50/2010 și O.U.G. nr. 52/2016), precum și dispozițiile C. civ.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că, procedând de o asemenea manieră, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 14, prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, care definesc noțiunea de caz bine justificat.

Soluționarea acestor critici ar echivala practic cu o tranșare definitivă a acestor chestiuni, fapt ce este incompatibil cu limitele legale ale cadrului procesual trasat de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, aceste motive invocate de recurenta-reclamantă nu pot fi apreciate ca împrejurări legate de starea de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului.

De asemenea, referitor la criticile privind emiterea tardivă a ordinului atacat, în acord cu opinia judecătorului fondului, se reține că prevederile art. 13 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 363/2007 nu prevăd și o sancțiune pentru nerespectarea termenului de 5 zile, astfel că depășirea acestui termen poate atrage doar o nulitate condiționată de probarea unei vătămări suferite de subiectul actului atacat, care să nu poată fi înlăturată în alt mod, or această vătămare nu este dovedită în cauză.

În acest context, se constată ca fiind nefondate și criticile recurentei-reclamante privind motivarea contradictorie a primei instanțe pe acest motiv de nelegalitate, întrucât, pe de o parte, este evident că există o distincție între vătămarea care condiționează reținerea nulității și prejudiciul material viitor și previzibil, ca și condiție pentru paguba iminentă, iar pe de altă parte, atunci când instanța de fond a reținut ca fiind îndeplinită în cauză condiția privind paguba iminentă a avut în vedere alte aspecte decât cele care privesc emiterea ordinului cu depășirea termenului de 5 zile.

Totodată, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de recurs reține că ordinul a cărui suspendare se solicită în cauză a fost emis de organul prevăzut la art. 12 alin. (1) și (2) din Legea nr. 363/2007, potrivit căruia Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor poate dispune măsuri conform prezentei legi, prin ordin emis de conducătorul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor sau prin decizie emisă de conducătorii unitătilor cu personalitate juridică din subordinea Autoritatii Naționale pentru Protecția Consumatorilor.

Chestiunea invocată de recurenta-reclamantă potrivit căreia prin emiterea acestui ordin emitentul și-ar fi depășit competențele prevăzute de lege, substituindu-se puterii legislative, reprezintă o veritabilă critică privind neconformitatea măsurilor dispuse cu legea, chestiune care nu poate fi analizată și, cu atât mai puțin tranșată, în procedura reglementată de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Instanța de recurs constată de asemenea că judecătorul fondului a analizat și a răspuns și argumentelor recurentei-reclamante privind pretinsa nemotivare a ordinului a cărei suspendare se solicită în cauză, în limitele anterior reținute, fiind fără echivoc că în cuprinsul acestui act administrativ pârâta a prezentat situația de fapt, rezultatul controlului efectuat și analiza documentelor puse la dispoziție de A. S.A., a detaliat practicile comerciale înșelătoare, precum și mecanismele de modificare a dobânzilor contractuale, temeiurile de drept relevante și practica judiciara europeană, efectele prejudiciabile ale practicilor comerciale incorecte asupra consumatorilor, dar și aplicarea sancțiunii.

Nu în ultimul rând, nu poate fi primită nici interpretarea pe care recurenta-reclamantă o dă prevederilor art. 32 alin. (3) din O.G nr. 2/2001, în condițiile în care formularea plângerii contravențională suspendă doar executarea sancțiunilor aplicate prin procesul-verbal de contravenție, act care însă continuă să producă toate celelalte efecte, sens în care poate constitui temei pentru sesizarea președintelui Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor pentru aplicarea măsurilor prevăzute de Legea nr. 363/2007.

În consecință, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante referitoare la modul în care instanța de fond a apreciat motivele invocate prin acțiune cu privire la îndeplinierea condiției cazului bine justificat.

Înalta Curte reține că prima instanță în mod just a stabilit că și cerința pagubei iminente este întrunită în situația concretă a reclamantei, prejudiciul determinat de actul atacat fiind unul material, viitor și previzibil, punerea în executare a ordinului atacat fiind prejudiciabilă pentru intimata-reclamantă, deoarece în situația nesuspendării actului atacat, banca reclamantă ar risca fie să suporte sancțiuni pecuniare, în caz de refuz de executare și chiar suspendarea activității sale în conformitate cu prevederile art. 15 alin. (5) din Legea nr. 363/2007, fie să încalce normele BNR referitoare la gradul maxim de îndatorare ceea ce, de asemenea, ar putea conduce la aplicarea unor sancțiuni.

Așadar, realizarea modificărilor impuse asupra contractelor existente este susceptibilă de a produce consecințe importante atât în privința activității băncii, cât și asupra clienților, care se pot regăsi în situația de a depăși gradul de îndatorare permis, fiind conturată astfel o lipsă de previzibilitate a consecințelor care ar putea apărea în ipoteza în care Ordinul ar fi aplicat.

În considerarea tuturor acestor argumente, atât recursul principal, cât și cel incident, apar ca fiind nefondate, criticile formulate nefiind apte să conducă la modificarea soluției date de către prima instanță, care a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 necesare pentru a se putea dispune suspendarea executării actului administrativ atacat.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare a sentinței prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., ambele împotriva sentinței civile nr. 1177 din 27 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., ambele împotriva sentinței civile nr. 1177 din 27 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 17 octombrie 2024.