ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1081/2024

Ședința publică din data de 27 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 mai 2022, pe rolul Curții de Apel Oradea, sub nr. x/2022, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea și Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Supuru de Sus au solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România anularea parțială a Deciziei nr. 10104/21.02.2022, comunicată la data de 12.04.2022, cu privire la imobilul identificat Supuru de Sus, înscris în C.F. nr. x Supuru de Sus, precum și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să conțină propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul anterior menționat, fără cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 269/CA/2022 - P.I. din 9 noiembrie 2022, Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea și a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 10104/21.02.2022, emisă de pârâtă cu privire la imobilul cu nr. top. x Supuru de Sus, înscrise în C.F. nr. x Supuru de Sus.

A Obligatpârâta să soluționeze cererea de restituire a imobilului, în urma examinării celorlalte condiții pentru retrocedarea imobilelor, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000.

A respins restul pretențiilor formulate.

Împotriva sentinței civile nr. 269/CA/2022 - P.I. din 9 noiembrie 2022 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu art. 28 și art. 37 din Decretul nr. 177/1948. În esență, recurenta a susținut că imobilul în litigiu, identificat cu nr. top. x și y, înscris în C.F. nr. x Supuru de Sus, nu a fost preluat de statul român sau de o altă persoană juridică de drept public în perioada 6 martie 1945 - 22 decembr55ie 1989, ci a trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din Supuru de Sus, persoană juridică de drept privat, conform încheierii nr. 189/04.03.1967. Astfel, nu ar fi incidentă ipoteza preluării abuzive reglementată de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât nu s-a făcut dovada că imobilul a fost în proprietatea reclamantelor la momentul pretinsei preluări și nici că a fost preluat de stat.

Recurenta a subliniat că, potrivit pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, dovada dreptului de proprietate la data preluării abuzive trebuie făcută prin acte doveditoare, precum acte de vânzare-cumpărare, donații, extrase de carte funciară sau alte înscrisuri relevante. În lipsa unor astfel de dovezi, cererea de retrocedare nu poate fi admisă. În opinia recurentei, reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului la data preluării, astfel că nu este îndeplinită condiția esențială prevăzută de actul normativ menționat.

O altă critică vizează interpretarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 32 și art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938, care consacră principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară. Recurenta a susținut că, în măsura în care dreptul de proprietate al Parohiei Ortodoxe Române din Supuru de Sus este înscris în cartea funciară, acesta se prezumă a fi exact și opozabil erga omnes, inclusiv Comisiei Speciale de Retrocedare, care nu are competența de a verifica legalitatea înscrierii. În acest sens, recurenta a invocat și sentința civilă nr. 122/10.04.2019 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. x/2017.

În subsidiar, Comisia a solicitat, în ipoteza în care instanța va admite acțiunea reclamantelor, stabilirea unui termen de executare mai mare decât cel prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004, întrucât punerea în executare a hotărârii judecătorești necesită obținerea unor înscrisuri suplimentare de la instituții publice competente, iar termenul de 30 de zile este insuficient în practică.

În concluzie, Comisia Specială de Retrocedare a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței civile nr. 269/09.11.2022 și, în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamante, cu menținerea ca temeinică și legală a Deciziei nr. 10104/21.02.2022, emisă de Comisie.

Examinând recursul declarat, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare este nefondat, pentru următoarele considerente:

În esență, recurenta a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu prevederile art. 28 și 37 din Decretul nr. 177/1948.

Potrivit susținerilor recurentei, imobilul în litigiu, identificat cu nr. top. x, înscris în C.F. nr. x Supuru de Sus, nu ar fi fost preluat de Statul Român sau de o persoană juridică de drept public, ci ar fi trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din Supuru de Sus, persoană juridică de drept privat, prin încheierea nr. 189/04.06.1967, astfel că nu ar fi incidente dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea.

Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentei, întrucât din analiza înscrisurilor depuse la dosar, în special a colii C.F. nr. x Supuru de Sus, rezultă fără echivoc că imobilul în litigiu a constituit proprietatea tabulară a Parohiei Greco-Catolice Supuru de Sus încă din anul 1884, aspect consemnat în Foaia A sub B1. Rectificarea operată în anul 1967, prin care s-a modificat denumirea proprietarului în favoarea Parohiei Ortodoxe Române, nu a avut la bază un act juridic translativ de proprietate, ci a fost efectuată în temeiul unor acte normative emise în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv Decretul nr. 358/1948, ceea ce atrage incidența prezumției de preluare abuzivă reglementată de pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

În acest context, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 nu impun ca preluarea abuzivă să fi fost realizată exclusiv de Statul Român, ci includ și ipoteza preluării de către "orice alte persoane juridice", fără distincție între cele de drept public sau privat.

Instanța de recurs reține că, la momentul atribuirii imobilului Parohiei Ortodoxe Române din Supuru de Sus, Biserica Ortodoxă Română era o persoană juridică, în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948, cultele religioase erau definite ca fiind persoane juridice, atât ele, cât și părțile lor componente locale.

De asemenea, instanța de control judiciar reține că înscrierea în Cartea Funciară a imobilului identificat cu nr. top. x din localitatea Supuru de Sus s-a realizat la data de 04 martie 1967 în temeiul Decretului nr. 358/1948, fără acordarea unei despăgubiri juste și echitabile.

Prin urmare, trecerea imobilului în patrimoniul Parohiei Ortodoxe Române în baza Decretului nr. 358/1948, coroborat cu art. 37 din Legea nr. 177/1948, se circumscrie noțiunii de preluare abuzivă în sensul legii.

Referitor la critica privind aplicarea dispozițiilor art. 32 și 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938, Înalta Curte constată că aceasta este, de asemenea, nefondată.

Principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară nu poate fi aplicat în mod automat în cauzele având ca obiect retrocedarea unor imobile preluate abuziv, întrucât reprezintă legea generală în materie, iar legile speciale de retrocedare au prevăzut derogări în situații precum cea din speță, când se prezumă că anumite preluări sunt abuzive.

În ceea ce privește solicitarea subsidiară a recurentei privind acordarea unui termen de executare mai mare decât cel prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este întemeiată, întrucât situația juridică a imobilului este clară, iar obligația de emitere a unei decizii de retrocedare în conformitate cu considerentele hotărârii judecătorești nu presupune administrarea unor probe suplimentare care să impună prelungirea termenului legal.

Prin urmare, Înalta Curte reține că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, obligând pârâta să soluționeze cererea de restituire a imobilului, în urma verificării îndeplinirii celorlalte condiții prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 pentru retrocedarea bunurilor imobile aparținând cultelor religioase.

Pentru toate aceste considerente, constatând că recurenta-pârâtă nu a expus critici apte să conducă la reformarea soluției primei instanțe, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri religioase care au aparținut Cultelor Religioase din România.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței nr. 269/CA/2022 - P.I. din 9 noiembrie 2022 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.