ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 746/2025

Ședința publică din data de 04 noiembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 221/RC din data de 16 aprilie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1445/A din 23 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte a reținut că recursul în casație declarat de inculpatul A. se întemeiază pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 1 și 7 din C. proc. pen. (în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente și, respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

În susținerea cererii de recurs în casație, recurentul a invocat faptul că i-au fost încălcate toate drepturile fundamentale reglementate de Constituția României, cât și de CEDO, solicitând punerea sa în libertate.

Potrivit art. 435 din C. proc. pen., recursul în casație poate fi introdus de către părți sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

A constatat că inculpatul A. a formulat recurs în casație la data de 27 ianuarie 2025 cu depășirea termenului imperativ impus de dispozițiile legale anterior evocate.

De asemenea, potrivit art. 436 alin. (6) C. proc. pen.: "decizia instanței de apel prin care a fost respins apelul nu poate fi atacată cu recurs în casație de persoanele care nu au exercitat calea de atac a apelului ori când apelul acestora a fost retras." Or, inculpatul A. nu a exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinței penale nr. 1741 din data de 10 iulie 2020, a Judecătoriei Sectorului 4 București, prin care s-a stabilit ca acesta să execute pedeapsa rezultantă de 256 zile închisoare și 5750 RON amendă, astfel încât nu avea deschisă calea recursului în casație.

Totodată, potrivit art. 438 alin. (3) din C. proc. pen., "în cazul în care cererea de recurs în casație a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casație nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiași hotărâri, indiferent de motivul invocat."

Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casație nu întrunește nici această exigență, având în vedere că, anterior formulării actualei cereri, la data de 24.04.2023 inculpatul A. a mai formulat recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 1445/A din 23 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul penal nr. x/2018, calea de atac fiind respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea nr. 402/RC din data de 21.06.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei încheieri, contestatorul A. a formulat contestație în anulare, solicitând admiterea acesteia, desființarea încheierii penale atacate și, pe cale de consecință, punerea sa de îndată în libertate.

Examinând admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor procesual penale. Contestația în anulare este o cale de atac de retractare, instanța care a pronunțat hotărârea cu încălcarea legii anulând-o în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părților sau persoanei vătămate ori a celor referitoare la instanța de judecată.

Prin reglementarea strictă a erorilor de procedură care pot justifica exercitarea contestației în anulare se urmărește, pe de o parte, respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive, iar, pe de altă parte, respectarea securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive (care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de către instanța de judecată).

Potrivit dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen., se poate face contestație în anulare împotriva hotărârilor penale definitive în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate; b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; c) când hotărârea din apel a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când ședința de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Conform dispozițiilor art. 431 din C. proc. pen., contestația în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanța fiind obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii, înainte de a se pronunța pe fondul contestației.

În această etapă procesuală, instanța examinează îndeplinirea condițiilor de admitere în principiu a contestației în anulare, care rezultă din dispozițiile art. 426, art. 427, art. 428 și art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, instanța examinează dacă cererea de contestație în anulare privește hotărâri penale definitive, dacă este introdusă de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, dacă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este unul dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar.

Aplicând aceste considerații de ordin teoretic speței de față, Înalta Curte constată că această contestație în anulare vizează încheierea penală nr. 221/RC din data de 16 aprilie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală pronunțată în dosarul nr. x/2025, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1445/A din 23 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Prin prisma dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., Înalta Curte constată că, indiferent de motivul invocat, contestația în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care se rezolvă acțiunea penală printr-o soluție de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, aspect ce reiese din interpretarea sistematică a normelor ce reglementează această cale de atac, iar prin hotărâri definitive se înțelege, astfel cum reiese și din art. 551-552 C. proc. pen., care reglementează rămânerea definitivă a hotărârii primei instanțe, respectiv a instanței de apel, hotărârile pronunțate în primă instanță, rămase definitive în urma exercitării sau nu a căii ordinare de atac a apelului.

Astfel, se constată că în cauză, contestatorul A. a declarat contestație în anulare împotriva unei hotărâri ce nu poate fi supusă acestei căi de atac, prin încheierea penală atacată nu au fost soluționate aspecte legate de fondul cauzei, neîncadrându-se, astfel, în dispozițiile art. 426 C. proc. pen.

Dând eficiență principiilor legalității căilor de atac și liberului acces la justiție, reglementate de dispozițiile art. 129 și art. 21 din Constituție, precum și exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice, admisibilitatea acestora fiind condiționată de exercitarea lor potrivit legii, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Așadar, revine părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva încheierii nr. 221/RC din data de 16 aprilie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală pronunțată în dosarul nr. x/2025.

Va obliga contestatorul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 753 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva încheierii nr. 221/RC din data de 16 aprilie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală pronunțată în dosarul nr. x/2025.

Obligă contestatorul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 753 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 noiembrie 2025.