ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 04 noiembrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 77/S din data de 02 aprilie 2024 a Tribunalului Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/2021, instanța de fond l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani și 4 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe o durată de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) C. pen. (persoană vătămată B.).

De asemenea, a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de lovirea sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. (persoană vătămată C.).

Inculpatul A. a fost condamnat și pentru infracțiunea prevăzută de art. 371 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., la o pedeapsă de 3 luni închisoare.

Au fost contopite pedepsele de mai sus și a fost aplicată inculpatului A. pedeapsa cea mai grea de 3 ani și 4 luni închisoare la care s-a adăugat sporul legal de o treime din restul pedepselor, respectiv 3 luni închisoare, în final acesta având de executat pedeapsa de 3 ani și 7 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

S-a dedus măsura preventivă a reținerii din 06.12.2020.

A fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de către partea civilă B. și a fost obligat inculpatul A. la plata către această parte civilă a sumei de 50.000 RON cu titlu de despăgubiri civile reprezentând daune morale.

A fost admisă în parte și acțiunea civilă exercitată de către partea civilă C. și a fost obligat inculpatul A. la plata către această parte civilă a sumei de 10.000 RON cu titlu de despăgubiri civile reprezentând daune morale.

S-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul A., probe utilizate în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.

Împotriva acestei sentințe penale, printre alții, a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 360/Ap din 29 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în unanimitate, s-a admis apelul declarat de partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 77/S din data de 02 aprilie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Brașov care a fost desființată sub următoarele aspecte:

- nereținerea dispozițiilor art. 5 C. pen. în cazul infracțiunii prev. de art. 193 alin. (2) C. pen.,

- omisiunea aplicării pedepsei accesorii pe lângă pedeapsa principală aplicată pentru infracțiunea prev. de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen.,

- nereținerea art. 45 C. pen.,

- respingerea cererii de acordare a daunelor materiale solicitate de partea civilă B. și, pe cale de consecință:

S-a reținut incidența art. 5 C. pen. în cazul infracțiunii de lovirea sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., comisă împotriva persoanei vătămate C..

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului A., pe lângă pedeapsa principală de 3 ani și 4 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., pedeapsa accesorie prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

S-au reținut dispozițiile art. 45 alin. (5) C. pen. în ceea ce privește pedeapsa accesorie aplicată pe lângă pedeapsa rezultantă de 3 ani și 7 luni închisoare.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 C. proc. pen. și art. 1381 și următoarele C. civ., a fost obligat inculpatul A. să plătească părții civile B. suma de 398 de RON cu titlu de daune materiale.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu sunt contrare dispozițiilor prezentei decizii.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu majoritate, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., în unanimitate, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă C. împotriva sentinței menționate.

Împotriva deciziei penale nr. 360/Ap din 29 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, a formulat recurs în casație inculpatul A. la data de 26.05.2025 prin avocat D..

Prin cererea formulată de inculpat a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. - în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, precum și art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. - s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, inculpatul A. a arătat, în esență, în susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin (1) pct. 1 C. proc. pen. faptul că, în cauză, competența de judecată, având în vedere natura reală a faptei - violență în familie - ar fi trebuit exercitată de instanța competentă material conform prevederilor art. 35 C. proc. pen. și nu de Tribunalul Brașov.

Instanța de apel a fost compusă în mod nelegal, în contradicție cu art. 346 alin. (7) C. proc. pen. și jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 847/2020), întrucât procedura de cameră preliminară a fost desfășurată la o instanță inferioară gradului de jurisdicție, deși, prin schimbarea încadrării juridice, competența a revenit Tribunalului Brașov.

În aceste împrejurări, judecătorul de cameră preliminară nu a fost și judecătorul de fond, iar această depășire a atribuțiilor instanței încalcă limitele sesizării și dreptul la un proces echitabil.

Pentru a invoca aceste împrejurări -nulitățile absolute care țin de faza de urmărire penală- în recursul în casație- a arătat că acestea pot fi invocate pe calea recursului în casație, în măsura în care afectează legalitatea hotărârii finale, iar decizia instanței de apel s-a bazat pe o procedură viciată.

Prin rechizitoriul din dosar la momentul trimiterii în judecată, încadrarea juridică era de lovire sau alte violențe (art. 193 alin. (2) C. pen.) și tulburarea ordinii și liniștii publice (art. 371 C. pen.)

Ulterior, instanța de fond - Judecătoria Brașov- a schimbat încadrarea juridică în tentativă la omor (art. 32 rap. la art. 188 alin. (1) C. pen.)

Conform art. 56 alin, 3 lit. b) C. proc. pen., urmărirea penală în cazul infracțiunii de tentativă la omor se efectuează de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunal, nu de procurorul de pe lângă judecătorie.

Încălcarea competenței, conform art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.., este sancționată cu nulitate absolută lipsa competenței după materie a organului de urmărire penală, iar această nulitate se invocă în camera preliminară, conform art. 282 alin. (2) C. proc. pen.

În susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a arătat, în esență, că deși faptele săvârșite (lovirea intenționată cu mașina, manevre de zigzag, viteza de 40-50 km/h cu o persoană pe capotă) puteau fi încadrate ca tentativă de omor încă din faza de urmărire penală, procurorul nu a făcut această încadrare, ci doar instanța, ulterior.

Așa cum rezultă din actele cauzei, incidentul a avut loc în contextul unui conflict spontan familial, generat de refuzul predării copilului minor-fiica sa, E., în vârstă de 3 ani la data evenimentelor -de către mama acesteia, respectiv sora părții vătămate B..

Aceasta derulare a evenimentelor reprezintă un context tipic reglementat de Legea specială nr. 217/2003 privind violența în familie și nu calificabil drept tentativă de omor, astfel că:

• fapta comisă împotriva fostului cumnat trebuie analizată în context strict familial și emoțional, nu ca faptă săvârșită asupra unui străin;

• încadrarea juridică firească este cea de la art. 199 raportat la art. 193 C. pen. -violență în familie;

• se activează dispozițiile speciale privind împăcarea (art. 158 C. pen.), iar urmărirea penală putea fi întreruptă prin mediere sau acordul părților;

• tentativa de omor nu se justifică în lipsa unui atac premeditat, asupra unui necunoscut, ci dintr-un incident tensionat, dezorganizat și spontan.

Prin interpretarea greșită a probelor și ignorarea caracterului juridic familial al conflictului, instanțele au aplicat în mod eronat norma penală, ceea ce justifică intervenția pe calea recursului în casație, în baza art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. - nerespectarea dispozițiilor legale aplicabile situației de fapt (art. 199 C. pen. și Legea nr. 217/2003).

Instanța a dat o interpretare greșită declarațiilor martorilor și ale părților, ignorând în mod evident:

• convorbirile telefonice depuse, în care partea civilă recunoaște că nu a văzut incidentul;

• lipsa intenției directe sau indirecte de a ucide, dovedită prin conduita ulterioară a inculpatului și circumstanțele incidentului;

• depoziția martorului ocular F., care a perceput evenimentul ca fiind o joacă și nu a remarcat conduita periculoasă intenționată;

• martorul F., nașul ambelor părți, a relativizat total gravitatea incidentului - nu a perceput conflictul ca fiind violent, ci 1-a considerat "joacă" și nu a putut estima viteza.

• adresa Primăriei Cristian confirmă că distanța dintre punctele indicate e sub 1,1 km, ceea ce exclude o intenție prelungită de a vătăma în mod conștient.

Instanța a acordat credit exclusiv unor martori aflați in relații personale cu partea vătămată (G., H. - potrivit declarației notariale a martorului I.), ignorând existența unor înregistrări video (nedepuse la dosar de organul de urmărire penală), precum și prezența unor dubii rezonabile asupra intenției directe sau indirecte de a suprima viața victimei.

În susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., inculpatul a arătat că, în cauză, aplicarea unei încadrări juridice eronate (tentativă de omor) a condus automat la stabilirea unei pedepse într-un cadru juridic superior celui prevăzut legal pentru violența în familie, contrar dispozițiilor art. 193 și art. 199 C. pen.

În raport de aceste motive, inculpatul a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate și punerea în libertate până la soluționarea recursului în casație.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație, în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 440 alin. (2) C. proc. pen., cu titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Procedând, prioritar, la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 și art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., se constată că în cuprinsul cererilor este menționat numele și prenumele recurentului, semnătura apărătorului ales al acestuia, iar decizia penală nr. 360/Ap din 29 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație și că recursul în casație a fost formulat în termen de 30 de zile dată fiind lipsa comunicării hotărârii de condamnare la locul de detenție.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în jurisprudență, se constată că, formal, criticile invocate de inculpatul A. nu se circumscriu în conținutul dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 1, 7 și 12 C. proc. pen.

Se reține în acest sens că, potrivit art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cererea de recurs în casație se formulează în scris și va cuprinde indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora.

Raportat la criteriile de exigență ale condiției de admisibilitate analizate, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurentul A., care vizează, în esență, nemulțumirea sa cu privire la schimbarea de încadrarea juridică din infracțiunea de loviri sau alte violențe în infracțiunea de tentativă de omor față de persoana vătămată B., aspect ce a atras judecarea cauzei de către Tribunal, ca instanță competentă, în mod evident, nu se circumscriu, nici măcar formal, cazului de recurs în casație invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente".

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat în mod constant că acest caz de recurs în casație este incident numai atunci când judecata s-a desfășurat în fața unei instanțe inferioare celei competente potrivit legii - după materie sau după calitatea persoanei, iar încălcarea dispozițiilor privind competența a intervenit în cursul judecății. Cazul de recurs în casație analizat este echivalent motivului de nulitate absolută ce derivă din nerespectarea competenței materiale sau personale a instanțelor de judecată, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., și condițiilor corelative în care intervine sancțiunea echivalentă a nulității.

Or, criticile formulate de recurent în sfera cazului de recurs în casație analizat aduc în discuție, în mod exclusiv, modalitatea de soluționare a cauzei în fond și apel, din perspectiva încadrării juridice date faptei, iar nu aspecte de nerespectare a dispozițiilor referitoare la competența după materie (ratione materiae) și/sau competența după calitatea persoanei (ratione personae), atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

Analizând, în continuare, motivele invocate de recurentul inculpat A., prin raportare la cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înțelege orice act de conduită (acțiune sau inacțiune) sau manifestare de voință exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată în norma penală.

Prin urmare, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar și faptul că existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum și lipsa vinovăției prevăzute de lege constituie alte situații în care punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă că, în concepția legiuitorului, înțelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă a infracțiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

În atare condiții, se observă că, deși pe calea recursului în casație promovat recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., esența susținerilor sale constă în aceea că instanțele au interpretat eronat probatoriul administrat în cauză, considerat insuficient pentru a susține încadrarea juridică dată faptei, aceea de tentativă la omor față de persoana vătămată B., reținând o situație de fapt care nu corespunde realității. Or, prin aceste critici, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârșirea faptei de pentru care a fost condamnat, tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, pentru a determina o schimbare de încadrare juridică din tentativă la omor față de persoana vătămată B. în loviri sau alte violențe, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 433 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalității hotărârii atacate.

Din această perspectivă, se subliniază că, pe calea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecință stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la o eventuală schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care a fost condamnat, așa cum a solicitat recurentul, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curți nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la forma de vinovăție cu care a acționat inculpatul și la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracțiunii pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar în calea extraordinară de atac nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situației factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte nu poate rejudeca pentru a treia oară o cauză penală, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. În plus, în cadrul recursului în casație pot fi invocate și analizate doar anumite încălcări ale legii, fără ca vreuna dintre criticile recurentului inculpat să poată fi circumscrisă cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Ca urmare, în condițiile în care prin cererea de recurs în casație nu s-a solicitat repararea unui aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci s-a contestat doar insuficiența probatoriului administrat în cauză, care să susțină o soluție de condamnare pentru infracțiunea de tentativă la omor, cu referire la o eventuală schimbare de încadrare juridică și lipsa intenției în săvârșirea faptei, critici circumscrise eminamente temeiniciei hotărârii recurate, împrejurare care, așa cum s-a arătat anterior, nu poate forma obiectul examinării prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, se constată că, în speță, nu este incident cazul de recurs în casație reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., acesta fiind invocat în mod formal.

În realitate, raportat la motivele recursului în casație, se constată că aspectele menționate sunt critici care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate în art. 438 C. proc. pen.

Totodată, se constată că, nici criticile invocate în susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. nu se circumscriu în conținutul acestuia, câtă vreme inculpatul A. nu invocă aspecte de nelegalitate a pedepselor aplicate, ci solicită o reconfigurare a tratamentului sancționator urmare a unei eventuale schimbări a încadrării juridice efectuată de instanța de casație pentru infracțiunea de tentativă de omor față de persoana vătămată B..

Delimitând sfera de aplicabilitate a acestui caz de recurs în casație, instanța supremă a stabilit că el este incident numai în situația în care pedeapsa stabilită de instanța de apel, prin raportare la toate normele de drept penal substanțial relevante pentru tratamentul sancționator, este nelegală.

Altfel spus, prin intermediul acestui caz de casare pot fi cenzurate erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar și a măsurilor educative, fie prin aplicarea unei sancțiuni neprevăzute de lege, fie prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator reglementat de legea penală pentru infracțiunile reținute în mod definitiv prin decizia recurată.

În acest context, evaluând criticile formulate de inculpatul A. în recurs în casație, se constată că ele nu aduc în discuție, nici măcar formal, legalitatea regimului sancționator aplicat recurentului prin hotărârea definitivă recurată, ci antamează elemente circumscrise, în mod esențial, temeiniciei acesteia din perspectiva reținerii unei alte încadrări juridice, având drept consecință modificarea pedepsei aplicate inculpatului.

Or, prin intermediul cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. pot fi cenzurate exclusiv erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar și a măsurilor educative, fie ca urmare a aplicării unei sancțiuni neprevăzute de lege, fie ca urmare a nerespectării limitelor legale ori a tratamentului sancționator legal.

Dispozițiile art. 438 pct. 12 C. proc. pen. sunt de strictă interpretare și vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege, în raport cu încadrarea juridică dată faptei, textul nepermițând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecințe asupra cuantumului pedepsei. Aprecierea legalității limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casație se face în funcție de încadrarea juridică reținută și menținută prin hotărârea atacată, precum și de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de fond sau de apel.

Așa cum rezultă din motivele de recurs în casație, recurentul A. este nemulțumit de soluția de condamnare pentru infracțiunea de tentativă la omor față de persoana vătămată B., urmărind, în realitate, o modificare artificială a pedepsei aplicate, însă această critică nu poate fi analizată prin prisma cazului de casare invocat.

Ca atare, în raport de motivele cererii de recurs în casație, cazul de casare prev. de art. 438 pct. 12 C. proc. pen. a fost invocat pur formal, cererea neavând aptitudinea de a declanșa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat.

Prin urmare, admisibilitatea recursului în casație nu presupune doar îndeplinirea unei condiții formale a indicării unuia dintre cazurile prevăzute de lege, dacă nu este îndeplinită și condiția ca dezvoltarea motivului de recurs în casație să susțină măcar aparent criticile pe care legiuitorul le-a considerat a fi posibil să fie examinate în cadrul acestei căi extraordinare de atac.

Îndeplinirea formală a unei condiții din art. 440 C. proc. pen., ca de exemplu indicarea unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casație. Astfel, indicarea unui caz de recurs în casație dintre cele prevăzute de lege și susținerea unor considerente care nu au legătură cu respectivul caz de casație, nu permit instanței examinarea unei hotărâri definitive, astfel încât o atare cale de atac apare ca inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, constatând că cererea de recurs în casație nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât motivele invocate în cuprinsul cererii nu se circumscriu în conținut cazurilor de recurs în casație invocate, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 1, pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen., acestea fiind invocate în mod formal, în temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 360/Ap din data de 29 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul- inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 360/Ap din data de 29 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 noiembrie 2025.