ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 23 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 10 din data de 18.01.2025 pronunțată în dosarul nr. x/2022 de Tribunalul Vaslui, privind pe inculpatul A., s-a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, prev. de art. 32 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată B., faptă din 04.01.2021).

I s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară prev. de art. 66 alin. (1), lit. a), b), h), k), n) din C. pen. pentru o perioadă de 3 (trei) ani.

A aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b), h), k), n) din C. pen.

S-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu, prev. de art. 224 alin. (1), alin. (2) din C. pen. (persoană vătămată C., faptă din 04.01.2021).

A contopit pedeapsa închisorii de 5 ani și 6 luni, pedeapsa complementară prev. de art. 66 alin. (1), lit. a), b), h), k), n) din C. pen. pentru o perioadă de 3 (trei) ani, și pedeapsa închisorii de 1 an, aplicate inculpatul A., urmând ca acesta să execute, în final, pedeapsa de 5 ani și 10 luni închisoare și pedeapsa complementară prev. de art. 66 alin. (1), lit. a), b), h), k), n) din C. pen. pentru o perioadă de 3 (trei) ani.

A aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b), h), k) și n) din C. pen.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, printre alții inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 674 din data de 08 august 2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022, printre altele, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, inculpatul A., împotriva sentinței penale nr. 10.18.01.2024, pronunțată de Tribunalului Vaslui în dosarul nr. x/2022, pe care a menținut-o.

v

Împotriva deciziei din apel, nr. 674 din data de 08 august 2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, a formulat recurs în casație inculpatul A., prin avocat ales D. (fără împuternicire la dosarul de recurs), în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

În esență, prin cererea de recurs în casație formulată inculpatul A., prin apărător, în ceea ce privește art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), a criticat încadrarea juridică dată faptelor de care recurentul inculpat a fost condamnat, arătând în motivele recursului că nu solicită o rejudecare a cauzei, ci să se constate că încadrarea juridică este eronată, producându-se astfel o condamnare pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală.

Astfel, în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu, a criticat locul unde au fost comise faptele, afirmând că respectivul conflict ar fi avut loc în stradă, iar nu în curte, astfel încât, în lipsa pătrunderii, fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de violare de domiciliu. În acest sens a făcut trimitere la o serie de probe care ar confirma cele susținute de recurent.

În ceea ce privește săfârșirea tentativei la infracțiunea de omor, apărarea a criticat încadrarea juridică, considerând că față de recurent s-ar fi putut reține cel mult săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe. În acest sens, apărarea a considerat că actele recurentului nu au fost apte, în mod obiectiv, să cauzeze moartea, plaga suferită de partea civilă fiind superficială, neexistând concluzii medico-legale privind aptitudinea letală a lezării.

Recurentul a considerat că acesta a fost persoana vătămată, fiind grav rănit, suferind o fractură dublă de mandibulă.

A mai arătat că, în fața instanței, recurentul a solicitat efectuarea de cereri probatorii, care însă nu au fost avute în vedere la soluționarea cauzei, considerând astfel că s-a ignorat realitatea juridică, în sensul că nu a existat intenția de a ucide și nu a existat aptitudinea letală a acțiunii recurentului.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege), a criticat reținerea concursului de infracțiuni, invocând faptul că pentru infracțiunea de violare de domiciliu nu au fost întrunite elementele de tipicitate. De asemenea, a criticat încadrarea juridică a tentativei la infracțiunii de omor, considerând că față de recurent s-ar fi putut reține cel mult infracțiunea de loviri sau alte viloențe.

Față de aceste împrejurări, pedeapsa finală s-ar afla în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin motivele de recurs, recurentul a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 2 din C. proc. pen. (hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului), criticând faptul că, în urma modificării completului de judecată, recurentul nu a fost reaudiat de noul judecător din complet, astfel încât hotărârea instanței de apel este lovită de nulitate absolută.

În subsidiar, în situația în care față de inculpat nu s-ar dispune o soluție de achitare, apărarea recurentului a solicitat admiterea recursului în casație și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Iași.

În final, inculpatul a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., recurentul a solicitat să se dispună suspendarea executării hotărârii atacate.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

În conformitate cu dispozițiile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilității în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispozițiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. (privind persoanele îndreptățite a promova recursul în casație), art. 437 (referitor la conținutul cererii) și art. 438 din C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casație), instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Reglementând conținutul cererii de recurs în casație, art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. stabilește că aceasta trebuie să cuprindă numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții ori, după caz, numele și prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac și organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora (lit. c), precum și semnătura persoanei care a promovat recursul în casație (lit. d).

Rezultă, așadar, din cuprinsul textului de lege menționat că cererea de recurs în casație se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanței cu soluționarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conținutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casație, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reședința părții, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părților (conform art. 445 din C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum și voința de a recura respectiva hotărâre și limitele acestei voințe, respectiv motivele în fapt și în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanței de recurs.

Așa cum se prevede în art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conținut la care se referă expres art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. constituie o condiție de admisibilitate a recursului în casație, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerința prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., decizia recurată - nr. 674 din data de 08 august 2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac, iar calea de atac a fost exercitată de către inculpat, fiind astfel îndeplinite cerințele prevăzute de art. 434 alin. (1) și art. 436 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

De asemenea, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., prin avocat, a fost declarată în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casație din perspectiva respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele părții; hotărârea care se atacă; cazul de casare și motivarea; respectiv semnătura celui care a exercitat calea de atac.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că inculpatul A. a indicat formal cazurile de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen.

De asemenea, recurentul a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 2 din C. proc. pen., prin care a invocat nulitatea absolută a hotărârii instanței de apel.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), apărarea a criticat încadrarea juridică dată faptelor de care recurentul inculpat a fost condamnat, arătând în motivele recursului că nu solicită o rejudecare a cauzei, ci să se constate că încadrarea juridică este eronată, producându-se astfel o condamnare pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală.

Înalta Curte, judecătorul de filtru, reamintește că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabilește cazurile în care se poate face recurs în casație, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenței motivării cererii de recurs în casație și a unei concordanțe aparente a acesteia cu unul dintre motivele de casare expres prevăzute de lege.

Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Așadar, prin recursul în casație se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, aspectele privind netemeinicia deciziei instanței de apel neputând fi analizate în prezenta cale de atac, fiind exclusă rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

Astfel, în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu, a criticat locul unde au fost comise faptele, afirmând că respectivul conflict ar fi avut loc în stradă, iar nu în curte, astfel încât, în lipsa pătrunderii, fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de violare de domiciliu.

Se constată că instanța de apel a evaluat, cu titlu definitiv, modalitate de săvârșire a infracțiunilor, reținând "că susținerile inculpatului A. că nu a intrat în curtea lui C. și nu l-a lovit pe inculpatul-parte civilă B. sunt infirmate de probele administrate în cauză." După analizarea probelor administrate în cauză, Curtea a reținut "că este dovedit, fără echivoc, faptul că inculpatul A. și numitul E. (în prezent decedat), au fost cei care au declanșat, în mod deliberat, conflictul, înarmându-se cu un topor și cu o coasă, și s-au deplasat cu căruța la locuința persoanei vătămate C., unde, văzându-l în poartă pe inculpatul - parte civilă B., au coborât din căruță înarmați, iar, după retragerea acestuia din urmă în curte, l-au urmărit și au intrat în curte unde, inițial numitul E. a ridicat coasa să-l lovească pe inculpatul-parte civilă B., dar a intervenit martorul F. care a lovit cu o lopată coasa care s-a rupt în două, lopata ricoșând și lovind capul lui E., iar, imediat, inculpatul A. a ridicat toporul să-l lovească în cap pe inculpatul-parte civilă B., care s-a apărat, apropiindu-se de atacator și barând cu mâna, fiind lovit doar cu coada de lemn a toporului în creștetul capului."

Or, în coordonatele anterior redate, în speță, se constată din cuprinsul cererii de recurs în casație că argumentele invocate de apărarea recurentului A. prin prisma cazului de casare prevăzut la pct. 7 al art. 438 din C. proc. pen. și în raport de care se solicită achitarea inculpatului, faptul că se contestă în realitate netemeinicia deciziei din apel, starea de fapt, încadrarea juridică, aspecte care însă nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs în casație.

De asemenea, recursul în casație formulat de inculpatul A. nu este admisibil nici din perspectiva cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În esență, prin acest caz de casare, apărarea a criticat reținerea concursului de infracțiuni, invocând faptul că pentru infracțiunea de violare de domiciliu nu au fost întrunite elementele de tipicitate. De asemenea, a criticat încadrarea juridică a tentativei la infracțiunii de omor, considerând că față de recurent s-ar fi putut reține cel mult infracțiunea de loviri sau alte viloențe.

Or, și în ceea ce privește aceste critici ce constată că aspectele invocate de către recurent nu se circumscriu motivului de casare indicat.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Potrivit legii și jurisprudenței referitoare la incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se constată că pot fi încadrate în dispozițiile legale menționate, erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei de către instanțe prin stabilirea unei pedepse neprevăzută de lege sau prin depășirea limitelor legale.

Așa cum s-a arătat, în speță, recurentul inculpat a criticat pedeapsa prin raportare la încadrarea juridică, aspect care însă nu poate face obiectul analizei în recurs în casație, fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și apel.

Prin urmare, se constată că motivul de casare a fost doar formal invocat, argumentele neputând fi circumscrise cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a pune în discuție verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este cazul în speță. În acest condiții, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casație, fapt ce atrage nerespectarea cerinței prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere și practica conturată a instanței supreme prin care s-a apreciat că, indicarea formală a unuia din cazurile de casare prevăzute de lege fără ca argumentele aduse în susținere să se subsumeze cazului de casare invocat, nu este suficientă pentru constatarea admisibilității cererii de recurs în casație.

În continuare, din analiza cererii de recurs în casație formulată de apărarea recurentului A. rezultă că a fost indicat și cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 2 din C. proc. pen. (hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului), criticând faptul că, în urma modificării completului de judecată, recurentul nu a fost reaudiat de noul judecător din complet, astfel încât hotărârea instanței de apel este lovită de nulitate absolută.

Înalta Curte constată că acest caz de casare a fost abrogat prin Legea 255/2013, astfel încât nu poate face obiectul analizei instanței de recurs în casație.

În concluzie, față de cele reținute, Înalta Curte constată că prezenta cerere de recurs în casație formulată de inculpatul A. nu îndeplinește cumulativ condițiile prevăzute de art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., nefiind îndeplinită cerința prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) rap. la art. 438 din C. proc. pen., astfel că, Înalta Curte va constata inadmisibilitatea cererii.

În ceea ce privește solicitarea de suspendare a deciziei atacate, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 441 din C. proc. pen. prevăd posibilitatea instanței care admite în principiu cererea de recurs în casație sau completului care judecă recursul în casație să suspende executarea hotărârii. Aceasta înseamnă că, în ipoteza în care calea extraordinară de atac este respinsă ca inadmisibilă, fără a se proceda la verificări suplimentare, cererea de suspendare a executării hotărârii rămâne fără obiect și nu se justifică pronunțarea distinctă asupra acesteia, situație incidentă și în speță.

Pentru considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 674 din data de 08 august 2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., îl va obliga pe inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., respinge ca inadmisibilă cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 674 din data de 08 august 2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022

Obligă inculpatul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2025.