ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului în casație declarat, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 78/S din data de 14.04.2022, pronunțată de Tribunalul Brașov, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 32 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) - art. 189 alin. (1) lit. d) teza I din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 7 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) din C. pen. pe o durată de 3 ani, pedeapsă complementară executabilă conform art. 68 lit. c) din C. pen.

În baza art. 233 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) din C. pen. pe o durată de 2 ani, pedeapsă complementară executabilă conform art. 68 lit. c) din C. pen.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. și art. 45 din C. pen., i s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 7 ani și 6 luni închisoare, la care a fost adăugat un spor legal de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv 1 an închisoare, pedeapsa principală rezultantă fiind de 8 ani și 6 luni închisoare alături de care s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) din C. pen. pe o durată de 3 ani, pedeapsă complementară executabilă conform art. 68 lit. c) din C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) din C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 399 alin. (1) din C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului A., iar în baza art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 72 din C. pen. s-a dedus reținerea și arestarea preventivă de la 23.10.2021 la zi.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 19 din C. proc. pen., a fost admisă acțiunea civilă exercitată de către partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov și a fost obligat inculpatul A. la plata către această parte civilă a sumei de 1439,28 RON, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune materiale.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 19 din C. proc. pen., a fost admisă acțiunea civilă exercitată de către partea civilă B. și a fost obligat inculpatul A. la plata către această parte civilă a sumei de 3.000 RON, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune morale.

A fost menținut sechestrul asigurător instituit prin Ordonanța nr. 676/P/2021, din data de 29.10.2021 asupra sumei de 1164 RON, aparținând inculpatului A..

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul A., probe utilizate în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 568/Ap din data de 15 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva sentinței penale nr. 78/S din data de 14.04.2022, pronunțată de Tribunalul Brașov, pe care a desființat-o, în parte, sub aspectul modului de aplicare a pedepsei accesorii și, rejudecând în aceste limite:

S-a aplicat în cazul fiecărei infracțiuni reținute în sarcina inculpatului A. pedeapsa accesorie prevăzută de art. 65 alin. (1) din C. pen., constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) din C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) din C. pen. pe durata executării pedepsei.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A dedus în continuare din durata pedepsei rezultante principale aplicate inculpatului, perioada de la data pronunțării sentinței (14.04.2022) până la zi.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei penale nr. 568/Ap din data de 15 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Penală, a declarat recurs în casație, în termenul legal, inculpatul A..

În motivarea cererii de recurs în casație, s-a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., arătându-se că faptele săvârșite de inculpat nu sunt prevăzute de legea penală ori nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor respective.

A. Cu privire la infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 32 rap. la art. 189 din C. pen., a considerat că este necesar a se analiza întregul material probatoriu cu privire la două aspecte, respectiv: dacă și în ce măsură viața persoanei vătămate a fost pusă în primejdie; care este forma de vinovăție cu care a acționat inculpatul ce poate fi reținută și dacă această vinovăție îmbracă forma cerută de lege.

I. Cu privire la modul în care acțiunile inculpatului au afectat viața persoanei vătămate, a menționat că se impune o analiză serioasă și profund ancorată în probele administrate în cauză, deoarece viața persoanei vătămate nu a fost suprimată, iar infracțiunea reținută în sarcina inculpatului poate exista numai dacă viața persoanei vătămate a fost pusă în primejdie ori dacă intensitatea acțiunilor, precum și zonele de pe corpul persoanei vătămate vizate de aceste acțiuni ar fi putut pune în primejdie viața părții vătămate.

Această analiză trebuie să fie fundamentată pe probele administrate, iar din acest punct de vedere materialul probatoriu relevant este constituit de proba științifică, medicală, de înregistrarea video care a surprins evenimentul, precum și din depozițiile unor martori, cu precizarea că, dintre toate aceste probe, singurele cu caracter probatoriu absolut sunt primele două (proba științifică și proba video), depozițiile martorilor, din motive lesne de înțeles, fiind relativ incerte, putând fi influențate de psihismul fiecărei persoane care a depus ca martor, precum și de alte elemente obiective și subiective care formează cadrul în care fiecare dintre aceste persoane au putut percepe evenimentul.

A arătat că, prin prisma probei științifice, nu există niciun dubiu, specialiștii care au formulat concluzia științifică stabilind cert că viața persoanei vătămate nu a fost pusă în pericol.

Pe de altă parte, înregistrarea video, chiar și în condiții de calitate slabă, atestă, incontestabil, faptul că, la un moment dat, inculpatul a pus persoana vătămată la pământ, pe iarbă, apoi s-a aplecat asupra sa și, apucându-l de îmbrăcăminte, l-a trântit, de două ori, cu capul de pământ (tot pe iarbă), de la o distanță de 40-50 cm. Din acest punct de vedere, trântirea persoanei vătămate de două ori cu capul de pământ (în iarbă), de la o distanță de 40-50 cm., nu poate să constituie una din acele acțiuni de mare violență, de mare intensitate, care să primejduiască viața părții vătămate, aceste acțiuni neputând fi niciodată măcar comparabile cu cele care, în practica instanțelor, au atras încadrarea juridică de omor sau de tentativă la omor (spre exemplu proiectarea victimei în viteză de un plan extrem de dur, gen asfalt/beton, ori ridicarea victimei la o înălțime de 150-180 cm, urmată de aruncare sa pe beton sau asfalt).

Ulterior, în timp ce persoana vătămată se afla la pământ, inculpatul a aplicat acesteia patru sau cinci lovituri de picior. Înregistrarea video nu poate sluji identificării regiunilor de pe corpul părții vătămate atinse de loviturile de picior ale inculpatului, dar din acest punct de vedere depozițiile martorilor vorbesc despre una sau două lovituri în zona capului și trei sau patru lovituri în spate. Cu privire la acest segment al evenimentului, a considerat că este evident faptul că loviturile aplicate în spate persoanei vătămate nu pot constitui temei în reținerea tentativei la omor, zona vizată nefiind una vitală, iar intensitatea loviturilor nefiind dovedită ca una extremă. Pe de altă parte, lovitura sau cele două lovituri (în niciun caz nu s-a dovedit că au existat mai multe) aplicate în zona capului, nu pot să constituie temei pentru reținerea acestei infracțiuni, neavând intensitatea necesară pentru a pune cu adevărat viața în pericol.

După aceste agresiuni inculpatul a plecat de lângă persoana vătămată, care nu s-a putut ridica imediat singur, dar care s-a ridicat, un minut sau două mai târziu, cu ajutorul organelor de poliție ajunse la locul incidentului.

În fine, pentru conturarea cu exactitate a stării de fapt, a menționat că trebuie să fie avută în vedere și declarația unuia dintre martori, fostul angajator al persoanei vătămate, care a declarat că în ziua respectivă, în jurul orei 11, când a plecat de la acest martor (din Feldioara), persoana vătămată se afla deja sub influența băuturilor alcoolice, dacă nu chiar în stare de ebrietate.

Față de acest ultim aspect, a subliniat faptul că, în condițiile în care persoana vătămată se afla în acel moment în stare de neputință de a se ridica de la pământ, imediat și fără ajutor, aceasta poate fi pusă nu numai pe seama loviturilor primite (așa cum a susținut Ministerul Public), ci, la fel de ușor, pe seama stării bahice în care persoana vătămată se afla.

Astfel, de vreme ce viața persoanei vătămate nu a fost pusă în primejdie (așa cum atestă proba științifică de care nu se poate face abstracție) și de vreme ce există serioase dubii (fundamentate pe probele administrate) că intensitatea acțiunilor inculpatului, precum și zonele de pe corpul părții vătămate vizate de aceste acțiuni ar fi putut pune în primejdie viața părții vătămate, a arătat că infracțiunea reținută în sarcina inculpatului nu există.

II. Cu privire la forma de vinovăție a arătat că, potrivit legii, infracțiunea de omor și, în consecință, tentativa la aceasta pot fi săvârșite exclusiv cu intenție, directă sau indirectă.

Cu alte cuvinte, dacă toate celelalte elemente constitutive ale infracțiunii de omor sau ale tentativei la aceasta sunt îndeplinite, această infracțiune se va reține doar dacă făptuitorul a prevăzut și a urmărit producerea rezultatului funest (decesul victimei) sau dacă, deși nu a urmărit producerea rezultatului funest, făptuitorul l-a prevăzut și a acceptat posibilitatea producerii lui.

În cazul de față, intenția inculpatului a fost de a aplica "o corecție" părții vătămate, determinată (conform declarațiilor inculpatului) de atitudinea nepotrivită ori chiar agresivă a persoanei vătămate. Nimic din întregul material probatoriu administrat în cauză nu a dovedit existența intenției, fie și indirecte, de a suprima viața persoanei vătămate.

Așa fiind, în caz de îndoială în ceea ce privește intenția inculpatului, adică atunci când nu se poate stabili cu precizie dacă acesta a acționat cu intenția de a ucide sau de a produce numai o vătămare corporală ori o lovire, fapta sa nu poate constitui tentativă de omor, deoarece îndoiala profită făptuitorului (in dubio pro reo).

Față de aceste considerente a apreciat că singura soluție legală și temeinică, cu privire la infracțiunea de tentativă de omor, este aceea de achitare, pentru motivele mai sus arătate și analizate.

B.Cu privire la infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 233 din C. pen.

Potrivit legii, infracțiunea de tâlhărie, în cazul de față, reprezintă "furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra". Așa fiind, una din condițiile esențiale pentru existența infracțiunii de tâlhărie este existența infracțiunii de furt, care este reprezentată de "luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul însușirii pe nedrept".

Pentru a stabili în mod legal și temeinic dacă această infracțiune există și dacă a fost săvârșită de inculpat cu forma de vinovăție cerută de lege, este absolut necesar ca judecătorul să analizeze materialul probator administrat în cauză, iar probele administrate au stabilit următoarele:

II. Cu grad mai mic sau mai mare de incertitudine.

Pornind de la aceste date care au rezultat din probele administrate și în special de la datele cu caracter de certitudine, care nu pot fi contestate, infracțiunea de tâlhărie:

a. Fie nu există, neexistând un furt, deoarece:

- este imposibil a se stabili, pe baza probelor, dincolo de orice dubiu, că partea vătămată se mai afla în posesia sumei de 600 RON la momentul întâlnirii cu inculpatul, de vreme ce nimeni nu a verificat veridicitatea reclamației persoanei vătămate sau că ar fi sustras vreo sumă de bani din posesia părții vătămate; dimpotrivă, având în vedere caracterul cert al constatărilor organului de poliție care l-a percheziționat pe inculpat la circa un minut după ce acesta s-a îndepărtat de persoana vătămată și la o distanță de maxim 50 de metri de aceasta, este imposibil ca suma sau parte din suma găsită asupra inculpatului să fi fost vreodată în posesia părții vătămate (cupiura nu corespunde sub nicio formă);

b. Fie nu poate fi reținută în sarcina inculpatului, neexistând probe că acesta ar fi săvârșit infracțiunea, deoarece:

- între momentul plecării inculpatului de lângă persoana vătămată și momentul reținerii și percheziționării sale de către organele de poliție a trecut circa un minut, timp în care inculpatul s-a deplasat "ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic", la o distanță de aproximativ 50 de metri de locul conflictului, în plină lumină naturală și în văzul altor persoane(dintre care unele au depus ca martori), fără ca cineva să-l fi văzut în vreun moment că se debarasează de vreun lucru, de vreun obiect;

- la percheziția efectuată chiar atunci, asupra inculpatului a fost găsită suma de 1764 RON (8 bancnote a 200 RON, o bancnotă a 100 RON, o bancnotă a 50 RON și alte bancnote cu valoare nominală de 10 RON sau mai mică), iar această sumă pare să fie în deplină concordanță cu suma despre care s-a dovedit, dincolo de orice dubiu, că a fost primită de inculpat, legal, de la angajatorul său;

- nu există nicio dovadă în sensul că ceva din suma pe care persoana vătămată a declarat-o ca furată de inculpat s-ar fi găsit asupra acestuia; mai mult, din pricina nepotrivirilor de cupiură, este dovedit dincolo de orice dubiu că nimic din suma găsită asupra inculpatului nu a aparținut vreodată părții vătămate.

Prin încheierea pronunțată la data de 27 octombrie 2022, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 568/Ap din data de 15 iulie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția Penală și a fixat termen la data de 24 noiembrie 2022 pentru judecarea pe fond a recursului în casație.

Prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casație este admisibilă numai cu privire la aspectele ce vizează infracțiunea prevăzută de art. 32 rap. la art. 189 din C. pen., în raport, cu cele două componente prezentate în cerere, ce fac referire la faptul că infracțiunea reținută în sarcina inculpatului poate exista numai dacă viața părții vătămate a fost pusă în primejdie ori dacă intensitatea acțiunilor, precum și zonele de pe corpul părții vătămate vizate de aceste acțiuni ar fi putut pune în primejdie viața părții vătămate, precum și în raport, cu forma de vinovăție cu care a acționat inculpatul și dacă această vinovăție îmbracă forma cerută de lege.

Examinând recursul în casație declarat de inculpatul A., Înalta Curte, după deliberare, constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit art. 447 din același cod, pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casație expres și limitativ prevăzute de lege.

Așadar, se constată că, potrivit noului C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și de apel (situația de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, precum și stabilitatea situațiilor juridice rezultate din hotărârile judecătorești definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, așa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecințe grave, excluzând reexaminarea faptelor și probelor, deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casație într-un al doilea apel.

Cazul de recurs în casație invocat de inculpat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține, de exemplu, schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) din C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează însăși existența vinovăției.

În aceste coordonate de principiu, în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, se reține că analizarea criticilor formulate de recurentul inculpat se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată, Înalta Curte putând cenzura, în drept, hotărârea în calea extraordinară de atac a recursului în casație, excluzând rejudecarea cauzei în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel și analizând, exclusiv, prin raportare la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată.

Prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casație este admisibilă numai cu privire la aspectele ce vizează infracțiunea prevăzută de art. 32 rap. la art. 189 din C. pen., în raport, cu cele două componente prezentate în cerere, ce fac referire la faptul că infracțiunea reținută în sarcina inculpatului poate exista numai dacă viața părții vătămate a fost pusă în primejdie ori dacă intensitatea acțiunilor, precum și zonele de pe corpul părții vătămate vizate de aceste acțiuni ar fi putut pune în primejdie viața părții vătămate, precum și în raport, cu forma de vinovăție cu care a acționat inculpatul și dacă această vinovăție îmbracă forma cerută de lege. Așadar, Înalta Curte urmează a examina, în cele ce succed, aspectele mai sus menționate.

Din analiza considerentelor deciziei penale atacate și din actele dosarului, rezultă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, fapta pentru care inculpatul a fost condamnat fiind prevăzută de legea penală și întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 32 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) - art. 189 alin. (1) lit. d) din C. pen.

Prin urmare, se constată că susținerile recurentului inculpat, în sensul că fapta sa nu este prevăzută de legea penală, nu sunt apte a complini lipsa indicării unor chestiuni de nelegalitate de natură a atrage incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., atât timp cât baza factuală stabilită cu caracter definitiv de instanța de apel, conduce la concordanța cu îndeplinirea condițiilor de tipicitate obiective ale infracțiunii de tentativă la omor calificat, pentru care a fost condamnat.

Totodată, Înalta Curte consideră că aspectele de ordin subiectiv invocate de către apărătorul recurentului tind spre o schimbare a încadrării juridice, ceea ce pe calea recursului în casație nu este posibilă, în raport cu natura și specificul acestei căi extraordinare de atac.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 568/Ap din data de 15 iulie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția Penală.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 568/Ap din data de 15 iulie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 noiembrie 2022.