ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 685/2025

Ședința publică din data de 15 octombrie 2025

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din data de 23 iunie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2025, au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (3) teza finală din C. proc. pen. și a dispozițiilor art. 435 din C. proc. pen., formulate de recurentul inculpat A..

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reținut ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, în sensul că excepțiile de neconstituționalitate au fost ridicate de o parte din proces (recurentul inculpat A.) în fața unei instanțe judecătorești învestite cu soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în casație formulat împotriva deciziei penale nr. 79/AP din 01 februarie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2015, că vizează dispoziții din C. proc. pen. în vigoare (art. 438 alin. (3) teza finală și art. 435), precum și faptul că textele de lege criticate nu au fost declarate anterior neconstituționale, mai puțin condiția vizând legătura cu soluționarea cauzei.

Înalta Curte a reținut că în realitate recurentul-inculpat urmărește, în concret, modificarea și completarea conținutului art. 438 alin. (3) teza finală, respectiv art. 435 din C. proc. pen., în sensul prevederii posibilității de a fi repus în termenul de declarare a căii de atac în situația declarării ca neconstituțional, în viitor, a unuia dintre cazurile de recurs în casație, aspecte ce reprezintă o opțiune de politică legislativă ce revine în competența exclusivă a Parlamentului și nu poate fi cenzurată de instanța de contencios constituțional.

În ceea ce privește argumentele inculpatului formulate prin prisma faptului că, prin decizia nr. 50 din 18 februarie 2025 s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., care exclude inculpatul de la dreptul de formula recurs în casație în ipoteza în care în mod greșit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituțională, Înalta Curte a reținut că potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor."

Referitor la acest aspect, Curtea Constituțională a statuat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște - facta futura, cât și situațiile juridice pendinte (cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere) și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita, respectiv cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, indiferent dacă, până la momentul publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, acestea au fost soluționate definitiv și irevocabil, cauze în care, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curții Constituționale se va aplica și acestora. Așadar, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, singura situație în care nu sunt aplicabile efectele unei decizii de admitere a Curții Constituționale, fiind vorba de un raport juridic epuizat - facta praeterita, este aceea a cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, cauzele fiind soluționate până la acest moment, și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță constatată neconstituțională. (Decizia 369/2017 a Curții Constituționale).

Raportând aceste considerații teoretice la speță, Înalta Curte a reținut că, prin decizia penală nr. 609/RC din data de 23 noiembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală au fost respinse, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 79/AP din data de 01 februarie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2015, în cuprinsul motivelor de recurs fiind invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Nu în ultimul rând, în cuprinsul cererii de recurs în casație nu a fost invocată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., astfel că, și din această perspectivă, considerentele Deciziei nr. 50/2025 a Curții Constituționale nu au aplicabilitate în cauză.

Împotriva încheierii din data de 23 iunie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2025, recurentul-inculpat A. a declarat recurs, motivele declarării căii de atac fiind formulate în scris de apărătorul ales al acestuia și susținute oral, astfel cum sunt consemnate în practicaua prezentei hotărâri.

Recurentul a solicitat admiterea recursului formulat, casarea încheierii atacate, iar pe cale de consecință, sesizarea Curții Constituționale a României cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (3) teza finală și art. 435 din C. proc. pen., apreciind că sunt îndeplinite toate condițiile prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992, inclusiv condiția vizând legătura directă cu soluționarea recursului în casație.

A opinat că art. 435 din C. proc. pen. este neconstituțional, întrucât termenul fix și inflexibil de 30 de zile îngrădește valorificarea unui motiv de casare reglementat (devenit disponibil) ulterior constatării neconstitutionalității de către Curtea Constituțională a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. prin decizia nr. 50/2025, limitând în mod disproporționat dreptul la un recurs efectiv si la un proces echitabil, iar art. 438 alin. (3) teza finală din C. proc. pen. este neconstituțional, întrucât îngrădește valorificarea unui motiv de casare devenit disponibil ulterior constatării neconstitutionalității de Curtea Constituțională, limitând în mod disproporționat dreptul la un recurs efectiv.

În esență, a susținut că încheierea atacată aplică greșit art. 29 din Legea nr. 47/1992 (neagă condiția "legăturii" deși aceasta este evidentă), deformează sensul art. 2 alin. (3) din aceeași lege (controlul de constituționalitate nu înseamnă "legiferare"), tratează eronat raportul dintre recursul în casație pendinte și revizuire și omite să ia în considerare efectele obligatorii ale Deciziei CCR nr. 50/2025.

Examinând recursul declarat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte reține că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată și anume:

a. excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

c. excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d. excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Se constată, așadar, că instanța de judecată efectuează o verificare sub aspectul realizării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Verificând realizarea condițiilor enumerate anterior, se constată că excepțiile au fost invocate într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție (dosar nr. x/2025), de către o parte din proces (recurentul inculpat A.) și vizează dispoziții dintr-o lege aflată în vigoare (art. 438 alin. (3) teza finală și art. 435 din C. proc. pen.), fără ca acestea să fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Textele de lege criticate prevăd:

Art. 438 alin. (3): În cazul în care cererea de recurs în casație a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casație nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiași hotărâri, indiferent de motivul invocat.

Art. 435: Recursul în casație poate fi introdus de către părți sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

În ceea ce privește cerința ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este realizată, având în vedere că instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional, în condițiile în care este necesar a verifica și măsura în care o astfel de excepție tinde, în mod real, la învestirea Curții Constituționale cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale și exigențele Constituției, prerogativă recunoscută Curții prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Ca atare, în cadrul examenului de admisibilitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Fiind un incident apărut în cursul soluționării unei cauze, este necesar ca invocarea excepției de neconstituționalitate să fie justificată prin existența unui interes și să aibă relevanță, în raport, cu procesul în care a intervenit, însă nu este suficient ca partea care ridică excepția de neconstituționalitate să indice textele de lege pe care dorește să le supună controlului și să dea acestora o interpretare proprie pentru a crea aparența utilității demersului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu prevederilor constituționale.

Din perspectiva considerentelor anterior menționate, Înalta Curte consideră că, în speță, doar aparent sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în realitate ele nereprezentând aspecte de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor cu legea fundamentală a României, recurentul urmărind de fapt completarea/modificarea dispozițiilor art. 438 alin. (3) teza finală și art. 435 din C. proc. pen., în sensul prevederii posibilității de a fi repus în termenul de declarare a căii de atac în situația declarării ca neconstituțional, în viitor, a unuia dintre cazurile de recurs în casație, având în vedere motivele invocate de apărare, în sensul că legiuitorul nu prevede posibilitatea exercitării căii de atac a recursului în casație în situația în care inculpatul a mai declarat anterior calea de atac a recursului în casație întemeiată pe un alt caz de casare, iar ulterior devine disponibil un alt caz de casare (în speță, prin declararea ca neconstituțională a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 prin decizia nr. 50/2025 a instanței de contencios constituțional).

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului, acest atribut nefiindu-i conferit nici de Constituție, nici de legea de organizare și funcționare.

Scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiate pe o dispoziție neconstituțională.

Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și limitele stricte ale competenței sale constituționale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci, în realitate, prin sesizarea instanței de contencios constituțional se urmărește, ca finalitate, completarea unor dispoziții legale de o manieră care să satisfacă interesele recurentului-inculpat.

Prin Decizia nr. 656 din 17 octombrie 2019 (paragraful 20), Curtea Constituțională, referitor la o excepție de neconstituționalitate a prevederilor art. 435 din C. proc. pen., a statuat că "declararea, în mod condiționat, a recursului în casație, cale extraordinară de atac, prin respectarea unui termen de introducere a acestuia, are ca finalitate buna administrare a justiției, ocrotirea, pe de o parte, a garanțiilor procesuale ale părților, iar, pe de altă parte, a autorității de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Cu alte cuvinte, instituirea unui termen pentru formularea recursului în casație, este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori și discipline procesuale, în vederea soluționării într-un termen rezonabil a procesului penal, și o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate a părților interesate de a înlătura, oricând, efectele pe care trebuie sale producă hotărârile judecătorești definitive...".

În ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la Decizia nr. 50/2025 a Curții Constituționale, Înalta Curte, asemenea primei instanțe, are în vedere dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție potrivit cărora "deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor de la data publicării în Monitorul Oficial al României", cu diferențele dintre facta futura, situațiile juridice pendinte și facta praeterita.

Deosebit de importante sunt considerentele Deciziei nr. 220/2019 a Curții Constituionale, prin care s-a statuat că "în ceea ce privește efectele prezentei decizii, Curtea constată că aceasta nu produce efecte pentru trecut, ci numai pentru viitor, deoarece, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, se aplică de la data publicării sale atât situațiilor pendinte, respectiv în cauzele de recurs în casație aflate în curs de judecată, adică celor de pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, și celor în care justițiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căii de atac extraordinare corespunzătoare, cât și situațiilor viitoare, precum și în toate cauzele în care a fost ridicată o excepție de neconstituționalitae având același obiect până la data publicării în Monitorul Oficial al României a prezentei decizii". (paragraful 53).

În egală măsură, prezintă relevanță și Decizia nr. 68/27.02.2017 (paragraful 124), prin care Curtea Constituțională a reținut că "potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Efectul ex nunc al actelor Curții constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională", și Decizia nr. 126/2016 (paragraful 27), prin care s-a statuat de instanța de contencios constituțională că "în ceea ce privește cauzele soluționate până la publicarea deciziei Curții Constituționale și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță declarată neconstituțională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv și irevocabil soluționată. Curtea reține că, din momentul introducerii cererii în instanță și până la soluționarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv litigiul. Așa încât Curtea constată că incidența deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, și ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive".

Raportând aceste considerații la speța de față, Înalta Curte reține că, prin decizia penală nr. 609/RC din data de 23 noiembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, au fost respinse, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 79/AP din data de 01 februarie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2015, în cuprinsul motivelor de recurs fiind invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

De asemenea, se reține că în cuprinsul cererii de recurs în casație nu a fost invocată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., astfel că, și din această perspectivă, considerentele Deciziei nr. 50/2025 a Curții Constituționale nu au aplicabilitate în cauza de față.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 23 iunie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2025.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 23 iunie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2025.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2025.