ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate de recurentul inculpat A. cu excepția de neconstituționalitate a art. 156 alin. (1) C. pen. și art. 435 C. proc. pen.., constată următoarele:

Împotriva deciziei penale nr. 1439/A din 21 decembrie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția penală inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casație la data de 22 aprilie 2025, iar judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilității cererii de recurs în casație, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen.., la data de 30 septembrie 2025.

Împotriva aceleași decizii penale inculpatul A. a mai formulat recurs în casație la data de 13 ianuarie 2022 în baza art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.., care a fost soluționat prin decizia penală nr. 277 din 08 iunie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, fiind respins recursul în casație, ca nefondat.

Pentru acest motiv, apărarea a solicitat repunerea în termenul de declarare a recursului în casație și constatarea că recursul în casație este formulat cu respectarea termenului de 30 de zile.

Totodată, recurentul inculpat a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 156 alin. (1) C. pen. potrivit căruia "cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal".

Apărarea a apreciat că prima teză evocată de art. 156 alin. (1) C. pen. referitoare la suspendarea cursului termenului prescripției răspunderii penale printr-o dispoziție legală este constituțională numai în măsura în care se are în vedere prevederea dispoziției legale doar în legislația primară (legi, ordonanțe și ordonanțe de urgență), fiind excluse prevederile din legislația infra legală/secundară (decrete, hotărâri de guvern etc).

De asemenea, s-a susținut că cele două teze evocate de art. 156 alin. (1) C. pen., respectiv cea a suspendării cursului termenului prescripției răspunderii penale ca urmare a intervenirii unei "împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat" în condițiile în care ar împiedica continuarea procesului penal, sunt neconstituționale în raport de lipsa de predictibilitate, previzibilitate și claritate în aplicarea textului de lege, fiind contrare următoarelor dispoziții constituționale și convenționale: art. (1) alin. (5). art. 11 alin (1), art. 20, art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de limitele și obiectul judecății, s-a solicitat a se constata că la momentul pronunțării definitive a deciziei penale cu nr. 1439/A din data de 21 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, era împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale în raport de fapta de furt calificat în formă continuată prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (2) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. (trei acte materiale: părți civile B., familia C., D., E. și F. și G. - faptă săvârșită la data de 01.02.2013, 02.11.2013 și epuizată la data de 11.12.2013); ca urmare a aplicării deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 care au reconfigurat modalitatea de operabilitate a prescripției, în sensul descalificării oricărui mecanism de întrerupere a cursului prescripției pe această perioadă. Astfel, în lipsa unui resort procesual de întrerupere, termenul general de prescripție în raport de infracțiunea imputată inculpatului, s-a împlinit la data de 11.12.2021.

Apărarea a susținut că potrivit art. 43 alin. (8) din Decretul Președintelui nr. 195 din 16 martie 2020, respectiv potrivit art. 64 alin. (13) din Președintelui nr. 240 din 14 aprilie 2020, pe durata stării de urgență, în cauzele în care nu se efectuează acte de urmărire penală sau procesul penal este suspendat potrivit prezentului decret, prescripția răspunderii penale se suspendă. Suspendarea de drept operează fără a fi necesară emiterea unei ordonanțe sau a unei încheieri în acest scop.

În ceea ce privește ordonanțele Guvernului, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competență prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competență legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanța nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material. Astfel, ordonanțele și ordonanțele de urgență ale Guvernului, sub aspect material, conțin norme de primară, având o forță asimilată cu a legii.

Pe cale de consecință, s-a apreciat că singurul mecanism juridic prin care poate fi adoptată o dispoziție legală menită să suspende cursul prescripției răspunderii penale în acord de teza I a art. 156 C. pen., este cel prin care o asemenea normă este cuprinsă într-o lege, ordonanță sau ordonanță de urgență (legislație primară) și nu în orice act normativ emis de diferite instituții ale statului și care se încadrează în sfera infra legală.

În acest sens, s-a susținut că art. 156 alin. (1) C. pen. trebuie supus unui control de constituționalitate în cadrul căruia să se stabilească faptul că acest text de lege este constituțional numai în măsura în care "dispoziția legală", la care face referire textul de lege că ar suspenda cursul termenului prescripției răspunderii penale, este cuprinsă doar într-o lege, ordonanță sau ordonanță de urgență.

În ceea ce privește teza a II a art. 156 alin. (1) C. pen., referitoare la suspendarea cursului termenului prescripției răspunderii penale ca urmare a intervenirii unei "împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat" în condițiile în care ar împiedica continuarea procesului penal, apreciază că acestea sunt neconstituționale în raport de lipsa de predictibilitate, previzibilitate și claritate în aplicarea textului de lege. Obligația de previzibilitate a legii în elaborarea actului normativ este prevăzută în art. 23 din Legea nr. 24 din 2000, privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, în scopul stabilității soluțiilor legislative.

Apărarea a susținut că, în cauze precum Sunday Times contra Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, 1979, Rekvćnyi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva Elveției, 2005, Curtea Europeană a subliniat că nu poate fi considerată ca "lege" decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să-și regleze conduita.

De asemenea, recurentul a mai invocat excepția de neconstituționalitate a art. 435 C. proc. pen.. care prevăd faptul că "recursul în casație poate fi introdus de către părți sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel".

Apărarea a susținut că art. 435 C. proc. pen.. intră în contradicție art. 1 alin. (5) din Constituția României care consacră principiul legalității; art. 16 alin. (1) și (2) care consacră principiul egalității în fața legii; art. 21 alin. (1), (2) și (3) care consacră accesul la justiție al tuturor persoanelor cărora le-au fost afectate drepturile, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la un proces echitabil; art. 2 din Protocol 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Apărarea a invocat Decizia Curții Constituționale nr. 50 din 18 februarie 2025 prin care s-au creat premisele exercitării unui recurs în casație în termen pentru persoanele care nu au putut să uzeze de această cale extraordinară de atac în ipoteza în care în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal și s-a apreciat că aidoma cazului de contestație în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 426 lit. b) C. proc. pen.. rap. la art. 428 alin. (2) C. proc. pen.., și în privința recursului în casație promovat în baza art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. (pe motiv că în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal), ar trebui să se prevadă aceeași posibilitate de exercitare a căii extraordinare de atac, nelimitată în timp.

În același sens, s-a arătat că art. 457 C. proc. pen.. reglementează calea extraordinară de atac a revizuirii care, de asemenea, nu limitează în timp promovarea căii extraordinare de atac în favoarea inculpatului.

Se impune, în opinia apărării, înlăturarea termenului de 30 de zile de la care poate fi exercitat recursul în casație pe motiv că în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal, iar în subsidiar o reevaluare a momentului de la care trebuie să curgă cele 30 de zile în formularea recursului.

Apărarea a apreciat că de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 50 din 18 februarie 2025, respectiv 11 aprilie 2025, se calculează cele 30 de zile pentru ieșirea din pasivitate și promovarea recursului în casație în vederea îndreptării erorii de drept a deciziei pronunțate în apel. În acest sens, s-a făcut trimitere la decizia Curții Constituționale nr. 932/2006 din 19.01.2007 prin care se reține cu titlu de principiu faptul că primul termen de judecata poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal. De asemenea, s-a invocat decizia nr. 508/2014 a Curții Constituționale, la paragraf 24 și s-a apreciat că trebuie avut în vedere și art. 2 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează un corp comun în materie, atunci când dispozițiile procesual penal nu prevăd altfel.

În final, s-a solicitat să se constate că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale excepții de neconstituționalitate prevăzute de art. 29 alin. (2), (3) și (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulate în cauză, Judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curți reține următoarele:

Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

a) calitatea de parte în proces a autorului excepției;

b) identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

c) existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea, atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curții Constituționale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).

d) verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională.

Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, Judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curți constată că excepțiile au fost ridicate de recurentul inculpat A. (care a formulat cerere de recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 1439/A din 21 decembrie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția penală), iar excepția vizează neconstituționalitatea art. 156 alin. (1) C. pen. și art. 435 C. proc. pen.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a art. 156 alin. (1) C. pen., se rețin următoarele:

Potrivit art. 156 alin. (1) C. pen., cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.

Apărarea a susținut că textul legal contravine legii fundamentale prin faptul că sintagma "împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat" sunt neconstituționale pentru lipsă de predictibilitate, previzibilitate și claritate. Excepția de neconstituționalitate a acestui text de lege a fost invocată într-un recurs în casație în care inculpatul a susținut că era împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale pentru fapta săvârșită la data de 01.02.2013 - 02.11.2013 și epuizată la data de 11.12.2013 pentru care a fost condamnat, ca urmare a aplicării deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, însă, potrivit art. 43 alin. (8) din Decretul Președintelui nr. 195 din 16 martie 2020, respectiv potrivit art. 64 alin. (13) din Președintelui nr. 240 din 14 aprilie 2020, pe durata stării de urgență, în cauzele în care nu se efectuează acte de urmărire penală sau procesul penal este suspendat potrivit prezentului decret, prescripția răspunderii penale se suspendă. În opinia apărării, singurul mecanism juridic prin care poate fi adoptată o dispoziție legală menită să suspende cursul prescripției răspunderii penale în acord de teza I a art. 156 C. pen., este cel prin care o asemenea normă este cuprinsă într-o lege, ordonanță sau ordonanță de urgență (legislație primară) și nu în orice act normativ emis de diferite instituții ale statului și care se încadrează în sfera infra legală.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a apreciat ca fiind inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate prin care instanța de contencios constituțional era învestită cu un examen ce excedează competenței sale, intrând în sfera de competență a legiuitorului, prin raportare la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în conformitate cu care Curtea Constituțională se pronunță numai asupra actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Așadar, jurisprudența instanței de control constituțional a subliniat rolul instanțelor judecătorești în interpretarea și aplicarea legii și limitările controlului constituțional: interpretarea legilor este operațiunea rațională, indispensabilă în procesul aplicării și respectării acestora, având ca scop clarificarea înțelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare, iar, în procesul de soluționare a cauzelor cu care au fost învestite, această operațiune este realizată de instanțele judecătorești, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative (...) Controlul de constituționalitate vizează conținutul normativ al normei juridice, astfel cum acesta este stabilit printr-o interpretare generală și continuă la nivelul instanțelor judecătorești, neputând fi efectuat asupra conținutului normei juridice rezultat din interpretările eronate și izolate ale unor instanțe judecătorești. Prin urmare, controlul de constituționalitate poate viza norma astfel cum aceasta este interpretată, în mod continuu, printr-o practică judiciară constantă, prin hotărâri prealabile și prin hotărâri pronunțate în recursuri în interesul legii, atunci când acestea contravin dispozițiilor Legii fundamentale. (Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 572 din 28.07.2016, par. 20). Curtea nu are competența de a elimina, pe calea controlului de constituționalitate, din conținutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată și vădit eronată a acestuia, legislația în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenței instanțelor judecătorești, iar Curtea și-ar aroga competențe specifice acestora, transformându-se din instanță constituțională în una de control judiciar. (par. 21).

În concluzie, în speța de față, se solicită o interpretare a unui concept în raport de situația de fapt concretă din dosar, astfel că nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contencios constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 435 C. proc. pen.., se constată următoarele:

Art. 435 C. proc. pen.. prevede că Recursul în casație poate fi introdus de către părți sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".

Astfel, deși autorul excepțiilor susține că textele de lege criticate contravin art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1), (2) și (3) din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la un proces echitabil, art. 2 din Protocol 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin invocarea excepțiilor de față, recurentul inculpat urmărește, în concret, modificarea și completarea conținutului art. 435 C. proc. pen.., în sensul prevederii posibilității de a fi repus în termenul de declarare a căii de atac în situația declarării ca neconstituțional, în viitor, a unuia dintre cazurile de recurs în casație.

Recurentul A. a formulat calea extraordinară de atac a recursului în casație împotriva deciziei penale nr. 277 din 08 iunie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, invocând art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., în condițiile în care Înalta Curte a mai soluționat anterior un alt recurs în casație formulat de același inculpat împotriva aceleiași decizii penale, întemeiat pe art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.. În cuprinsul cestei cereri de recurs în casație nu a fost invocată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., astfel că, și din această perspectivă, considerentele Deciziei nr. 50/2025 a Curții Constituționale nu au aplicabilitate în cauza de față.

Se observă că în cuprinsul cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 435 C. proc. pen.., recurentul inculpat, prin apărător ales, a argumentat solicitările și prin prisma faptului că, prin Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial nr. 328 din 11 aprilie 2025, s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casație în ipoteza în care în mod greșit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituțională.

Scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională. Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și în limitele stricte ale competenței sale constituționale. O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci, în realitate, dorește modificarea și completarea conținutului dispozițiilor criticate.

Examinând excepția de neconstituționalitate, se observă că, în realitate, inculpatul urmărește o modificare a textelor de lege criticate pentru a-i justifica formularea unei noi cereri de recurs în casație întemeiată pe un alt caz de casare. Or, așa cum s-a arătat anterior, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Totodată, se reține că art. 435 C. proc. pen.. a mai făcut obiectul evaluării instanței de contencios constituțional din perspectiva liberului acces la justiție și al egalității în fața legii, iar instanța de contencios constituțional a constatat constituționalitatea textului de lege reținând că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiție, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești (...) declararea, în mod condiționat, a recursului în casație - cale extraordinară de atac -, prin respectarea unui termen de introducere a acestuia, are ca finalitate buna administrare a justiției, ocrotirea, pe de o parte, a garanțiilor procesuale ale părților, iar, pe de altă parte, a autorității de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Cu alte cuvinte, instituirea unui termen, pentru formularea recursului în casație, este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori și discipline procesuale, în vederea soluționării într-un termen rezonabil a procesului penal, și o garanție că această cale extraordinară de atac nu va deveni o posibilitate a părților interesate de a înlătura, oricând, efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive. Referitor la încălcarea principiului egalității în drepturi, consacrat de art. 16 din Constituție, Curtea Constituțională a reținut că nu este contrară principiului egalității instituirea unor reguli speciale pentru promovarea căilor extraordinare de atac, inclusiv instituirea unui termen pentru declararea recursului în casație, atât timp cât acestea asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor.(CCR, Decizia nr. 656 din 17 octombrie 2019,publicată în Monitorul Oficial nr. 11 din 09.01.2020, par. 19-21).

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepției să intre în competența Curții Constituționale.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, va respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 156 alin. (1) C. pen. și art. 435 C. proc. pen.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 156 alin. (1) din C. pen. și art. 435 C. proc. pen.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cu drept de recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2025.