ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 23 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 31 pronunțată la data de 3 februarie 2025 de Tribunalul Dâmbovița s-au dispus, printre altele, condamnarea inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare în regim de detenție pentru infracțiunea de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, în baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen.

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei închisorii, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. constând în interzicerea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

Conform art. 65 din C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. a), și b) din C. pen.

În baza art. 72 C. pen., art. 399 alin. (9) din C. proc. pen. și art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A., durata reținerii, a arestului preventiv și a arestului la domiciliu, de la data de 27.07.2016 până la data de 15.02.2017, inclusiv.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., cu referire la art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit față de inculpatul A. sub aspectul infracțiunii de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. - 9 acte materiale, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., cu referire la art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit față de A. sub aspectul infracțiunii de deținerea de droguri de risc și de mare risc în vederea consumului, fără drept, prev de art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, printre alții Parchetul de pe lângă I.C.C.J.-D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Dâmbovița și inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 558 din data de 16 mai 2025 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2025, printre altele, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. s-au respins ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă I.C.C.J.-D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Dâmbovița și inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 31 din data de 3 februarie 2025 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița.

v

Împotriva deciziei din apel, nr. 558 din data de 16 mai 2025 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a formulat recurs în casație inculpatul A., prin avocat ales B., la data de 02.06.2025, prin poștă, în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

În esență, prin cererea de recurs în casație formulată inculpatul A., prin apărător, a solicitat în conformitate cu prevederile art. 440 din C. proc. pen., admiterea în principiu a prezentei caii extraordinare de atac întemeiată pe cazul de casare prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Inculpatul A. a criticat neaplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., întrucât atât pe parcursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de judecată, acesta a recunoscut fapta de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

A menționat că, prin sentința de condamnare, inculpatului nu i-a putut fi imputată decât fapta prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, recunoscută în fața instanței de judecată, motiv pentru care consideră că ar trebui să fie aplicate limite de pedeapsă reduse cu o treime.

A mai precizat că, potrivit jurisprudenței în materie, neaplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. reprezintă un caz de nelegalitate care trebuie înlăturat prin desființarea hotărârii penale pronunțate cu încălcarea legii.

Conform art. 439 alin. (2) din C. proc. pen., instanța de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casație către procuror și către inculpații din dosar, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar.

La dosar nu au fost depuse concluzii scrise asupra recursului în casație.

După îndeplinirea procedurii de comunicare, dosarul de recurs în casație a fost înaintat Înaltei Curți și înregistrat la data de 08.07.2025 pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., la data de 23.10.2025, dată până la care s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

În conformitate cu dispozițiile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilității în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispozițiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. (privind persoanele îndreptățite a promova recursul în casație), art. 437 (referitor la conținutul cererii) și art. 438 din C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casație), instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Reglementând conținutul cererii de recurs în casație, art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. stabilește că aceasta trebuie să cuprindă numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții ori, după caz, numele și prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac și organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora (lit. c), precum și semnătura persoanei care a promovat recursul în casație (lit. d).

Rezultă, așadar, din cuprinsul textului de lege menționat că cererea de recurs în casație se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanței cu soluționarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conținutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casație, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reședința părții, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părților (conform art. 445 din C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum și voința de a recura respectiva hotărâre și limitele acestei voințe, respectiv motivele în fapt și în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanței de recurs.

Așa cum se prevede în art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conținut la care se referă expres art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. constituie o condiție de admisibilitate a recursului în casație, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerința prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., decizia recurată - nr. 558 din data de 16 mai 2025 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac, iar calea de atac a fost exercitată de către inculpat, fiind astfel îndeplinite cerințele prevăzute de art. 434 alin. (1) și art. 436 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

De asemenea, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., prin avocat, a fost declarată în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casație din perspectiva respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele părții; hotărârea care se atacă; cazul de casare și motivarea; respectiv semnătura celui care a exercitat calea de atac.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că inculpatul A. a indicat formal cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege"), în esență, cu argumentarea că instanța de fond nu a reținut procedura simplificată, considerând că reprezintă un caz de nelegalitate care trebuie înlăturat prin desființarea hotărârii penale pronunțate cu încălcarea legii.

Prioritar, referitor la această condiție de admisibilitate, se impune a se menționa că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din modalitatea de reglementare a recursului în casație, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, așadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. doar acele nelegalități care afectează limitele și natura sancțiunii penale aplicate (pedepse principale, complementare, accesorii și măsuri educative), neputând fi examinate pe această cale alte aspecte de nelegalitate ce nu au fost avute în vedere de legiuitor, cum nu poate fi cenzurată nici temeinicia reținerii criteriilor, stărilor și circumstanțelor de individualizare a pedepsei. Aceasta deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare, fără a putea reevalua chestiunile de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reținerii existenței infracțiunii și calificării ei juridice ori au justificat factual aplicarea legii penale numai sub aspectul tratamentului sancționator.

Astfel, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat, în mod constant, că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. nu permit instanței de recurs în casație să cenzureze reținerea sau nereținerea, prin hotărârea definitivă de condamnare, a unei cauze de reducere a pedepsei, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reținută o astfel de cauză (deciziile nr. 15/RC din 13 ianuarie 2017, nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017, nr. 215/RC din 26 mai 2017, nr. 158/RC din 02 mai 2019, nr. 483/RC din 13 decembrie 2019, nr. 238/RC din 22 iulie 2020, nr. 256/RC din 30 iulie 2020, nr. 277/RC din 10 septembrie 2020, nr. 393/RC din 29 octombrie 2020, nr. 425/RC și nr. 426/RC din 13 noiembrie 2020, nr. 64/RC din 12 februarie 2021, nr. 103/RC din 05 martie 2021, nr. 111/RC din 11 martie 2021, nr. 173/RC din 21 aprilie 2021, nr. 8/RC din 18 ianuarie 2022 și nr. 114/RC din 10 martie 2022, încheierile nr. 317/RC din 12 septembrie 2017, nr. 2/RC din 07 ianuarie 2020, nr. 383/RC din 13 septembrie 2022 și nr. 326/RC din 30 mai 2023).

Având în vedere aceste considerații, se observă că aspectele susținute de recurentul inculpat A. prin prezenta cerere de recurs în casație, vizează de fapt nereținerea unei cauze de reducere a pedepsei, în sensul că nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., cu consecința reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime, aspecte care însă nu se circumscriu motivului de casare invocat [art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen..], care, așa cum s-a arătat anterior, vizează doar aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În concret, în cauză, rezultă din sentința instanței de fond, nr. 31 pronunțată la data de 3 februarie 2025 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă prin decizia din apel recurată în cauză, nr. 588/16.05.2025 a Curții de Apel Ploiești, contrar celor susținute de apărarea inculpatului prin recursul în casație de față, "instanța de fond a reținut că inculpatul a recunoscut parțial, și în faza de judecată, fapta de trafic de droguri de mare risc și un act material al faptei de trafic de droguri de risc - cel către investigatorul sub acoperire, precum și faptele de deținere de droguri de risc și mare risc în vedere consumului, nerecunoscând celelalte acte materiale ale faptei de trafic de droguri de risc.

... Inculpatul a avut o atitudine parțial sinceră, recunoscând în parte faptele comise (a recunoscut fapta pentru care urmează a fi dispusă soluția de condamnare).

. . . . . . . . . .La termenul de judecată din data de 25.04.2024 s-a dat citire actului de sesizare a instanței și inculpații au arătat că nu recunosc săvârșirea faptelor, în integralitate, astfel cum au fost menționate în rechizitoriu și doresc să urmeze procedura de drept comun."

Totodată, în speță, potrivit încadrării juridice stabilite cu titlu definitiv în cauză, din cuprinsul deciziei atacate se constată că în ceea ce îl privește pe inculpatul A. în cauză nu au fost reținute dispozițiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., judecata la fond desfășurându-se potrivit procedurii de drept comun, cu administrare de probe.

Față de cele reținute, se constată că, în opinia apărării inculpatului instanța de fond trebuia să reducă limitele de pedeapsă cu o treime prin aplicarea dispozițiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

Or, chestiunile vizând individualizarea pedepsei, încadrarea juridică sau reținerea ori nereținerea unei cauze de reducere a pedepsei, excedează cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., întrucât reprezintă o chestiune de apreciere a instanțelor de fond și apel, fiind atributul exclusiv al acestor instanțe, astfel de aspecte nemaiputând constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casație, fiind exclusă o reindividualizare a pedepselor în actuala procedură.

Revenind la verificarea îndeplinirii cerințelor prevăzute de lege în conținutul art. 440 din C. proc. pen., în raport de cele reținute anterior, Înalta Curte constată că, în condițiile în care, motivele invocate de inculpatul A., așa cum au fost formulate, nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile legale în materie, în cauză, este îndeplinită doar formal cerința prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. coroborat cu art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a pune în discuție verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este cazul în speță. În acest condiții, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casație, fapt ce atrage nerespectarea cerinței prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere și practica conturată a instanței supreme prin care s-a apreciat că, indicarea formală a unuia din cazurile de casare prevăzute de lege fără ca argumentele aduse în susținere să se subsumeze cazului de casare invocat, nu este suficientă pentru constatarea admisibilității cererii de recurs în casație.

În concluzie, față de cele reținute, Înalta Curte constată că prezenta cerere de recurs în casație formulată de inculpatul A. nu îndeplinește cumulativ condițiile prevăzute de art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., nefiind îndeplinită cerința prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) rap. la art. 438 din C. proc. pen., astfel că, Înalta Curte va constata inadmisibilitatea cererii.

Pentru considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 558 din data de 16 mai 2025 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., îl va obliga pe inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., respinge ca inadmisibilă cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 558 din data de 16 mai 2025 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. x/2025.

Obligă inculpatul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2025.