ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 15 octombrie 2025

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 123 din 13 aprilie 2023 a Tribunalului Argeș, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019, printre altele, s-au dispus următoarele:

A fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare cu executare în regim de detenție, în condițiile art. 60 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată și agravată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în condițiile art. 5 C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

S-a luat act că inculpatul a fost cercetat în stare de libertate.

În baza art. 19, art. 397 C. proc. pen.., a fost respinsă acțiunea civilă formulată de Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

A fost revocată măsura asigurătorie asupra imobilului aparținând inculpatului A., situat în municipiul Pitești, județul Argeș, intabulat în cartea funciară nr. x, nr. cadastral x, având destinația garsonieră de locuit.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, inculpatul A. și partea civilă Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Agenția Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

Prin decizia penală nr. 1164/A din 14 decembrie 2023 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2019, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, de inculpatul A. și de către partea civilă ANAF București - DGRFP Ploiești, prin AJFP Argeș împotriva sentinței penale nr. 123/13.04.2023 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2019.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Pitești a constatat, în esență următoarele:

Prioritar, a constatat că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt, materialul probator administrat în cauză dovedind, dincolo de orice îndoială rezonabilă, atât existența infracțiunii de evaziune fiscală, cât și vinovăția inculpatului A. în comiterea acesteia.

Astfel, s-a reținut că fapta inculpatului A. care, în calitate de administrator al S.C. B. S.A. Pitești, în perioada 2012- martie 2013 a înregistrat în evidențele contabile operațiuni fictive constând în evidențierea în contabilitatea S.C. B. S.A. Pitești a unui număr de 23 de facturi fiscale emise de S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., prejudiciind în acest fel bugetul general consolidat al statului cu suma totală de 609.600 RON (echivalentul a 138.231 euro), constând în TVA, se încadrează în tipicitatea obiectivă și subiectivă a infracțiunii continuate (23 de acte materiale) de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., în condițiile art. 5 alin. (1) din noul C. pen.

Instanța de apel a reținut că, deși atât inculpatul, cât și procurorul, prin modificarea motivelor de apel, au solicitat încetarea procesului penal, în considerarea deciziilor nr. 297/2018, nr. 358/2022 ale Curții Constituționale și nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

În motivare, făcându-se trimitere la hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C 107/23 PPU, la data de 24 iulie 2023, s-a reținut că obiectul cauzei este reprezentat de infracțiuni de evaziune fiscală privind taxa pe valoare adăugată (TVA), ceea ce determină aplicabilitatea directă a prevederilor dreptului Uniunii Europene prin care se statuează necesitatea de a se combate frauda contra intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest sens, s-a făcut trimitere și la Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 26 februarie 2013, pronunțată în cauza C617/10, Åkerberg Fransson, în care s-a reținut că în cauzele privind neîndeplinirea obligațiilor declarative în materie de TVA, se afectează resursele proprii ale Uniunii care cuprind veniturile din aplicarea unei cote uniforme a bazelor armonizate de evaluare a TVA-ului, stabilite în conformitate cu normele Uniunii, astfel că există o legătură directă între colectarea veniturilor din TVA cu respectarea dreptului Uniunii aplicabil și punerea la dispoziția bugetului Uniunii a resurselor TVA corespunzătoare, de vreme ce orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a celor din urmă (pct. 24-31).

De asemenea, s-a reținut că, potrivit articolului 2 alin. (1) din Convenția PIF, este considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru, ce nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50.000 de euro.

Aplicând direct norma comunitară, s-a constatat că prejudiciul imputat inculpatului A. prin fapta de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat de prima instanță este de peste 50.000 euro, ceea ce constituie o fraudă gravă.

Totodată, așa cum a constatat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene la pct. 96 din decizie, s-a subliniat că articolele 325 alin. (1) TFUE și art. 2 alin. (1) din Convenția PIF sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, astfel încât au efect direct în prezenta cauză.

S-a mai notat că hotărârile preliminare ale Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanțele judecătorești naționale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curții. (a se vedea Decizia 1039/2012).

În fine, instanța europeană a statuat că, ținând seama de necesara punere în balanță a standardului național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pe de o parte, și a dispozițiilor articolului 325 alin. (1) TFUE și ale articolului 2 alin. (1) din Convenția PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanță națională a standardului menționat pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii.

Așadar, s-a apreciat că, aplicând direct normele legale anterior citate, efectul întreruptiv al actelor procedurale încheiate anterior datei de 25 iunie 2018, fiind guvernat de principiul aplicării legii penale mai favorabile, nu de principiul legalității incriminării și al pedepsei, se produce în continuare și ulterior datei de 25.06.2018.

Raportat la cele anterioare, s-a constatat că în cauză au fost efectuate în cursul urmăririi penale acte procedurale, comunicate inculpatului, respectiv aducerea la cunoștință a calității de inculpat, la data de 29.05.2019. Cu toate acestea, față de decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale, s-a apreciat că acest act nu a avut un efect întrerupător de prescripție pentru că în perioada cuprinsă între cele două decizii ale Curții Constituționale mai sus amintite, instituția întreruperii termenului de prescripție nu a mai funcționat, fiind atinsă de vicii de constituționalitate. Odată cu adoptarea O.U.G. nr. 71/2022, acest vid legislativ a fost acoperit, ceea ce înseamnă că primul act procesual întocmit în dosar, ajuns deja în faza judecății, care a avut efect întrerupător de prescripție a fost încheierea de ședință din data de 03.06.2022, dată la care termenul de prescripție generală a răspunderii penale nu era împlinit. Astfel, s-a reținut că prin activarea efectului întrerupător al prescripției răspunderii penale, termenul de prescripție nu s-a împlinit, fiind aplicabile dispozițiile art. 155 alin. (4) C. pen. sau art. 124 C. pen. anterior, efectele fiind similare, indiferent de legea penală reținută.

În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, s-a subliniat că prima instanță a considerat C. pen. anterior ca fiind lege penală mai favorabilă, punct de vedere pe care instanța de apel a susținut că îl împărtășește, mai ales că instituțiile juridice aplicabile în cauză și pentru care se cuvine a fi făcută comparația dintre cele două reglementări, au aceleași efecte, respectiv pedeapsa prevăzută de lege, incidența termenului de prescripție a răspunderii penale, regimul sancționator al infracțiunii continuate.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., cu motivarea că, în mod greșit, nu s-a dispus încetarea procesului penal, deși a intervenit prescripția generală a răspunderii penale în ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată și agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969.

În argumentare, recurentul inculpat A. a susținut că, deși instanța de apel a reținut că fapta a fost săvârșită în perioada 2012 - martie 2013, iar termenul de prescripție generală a răspunderii penale este de 10 ani, nu a constatat că împlinit acest termen, aplicând în mod direct decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-107/23 PPU și lăsând neaplicată decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În esență, instanța de apel a reținut că deciziile C.J.U.E. rețin că frauda în materie de TVA intră în sfera de incidență a protecției penale conferite prin Convenția PIF, că decizia C.J.U.E. din cauza C-107/23 PPU este aplicabilă în cauze nedefinitiv judecate (aflate în faza apelului), că principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (mitior lex) nu este incident în cauză și că aplicarea deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție generează un risc sistemic de impunitate. De asemenea, instanța de apel a reținut că, în cauză, este aplicabilă O.U.G. nr. 71/2022, astfel că devin incidente dispozițiile referitoare la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, fiind aplicabile prevederile art. 155 alin. (4) C. pen. sau art. 124 C. pen. din 1969, efectele fiind similare, indiferent de legea reținută.

Prin încheierea pronunțată la data de 05 martie 2024, Înalta Curte a respins, ca inadmisibil, recursul său în casație, sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 8 C. proc. pen.

Pentru a pronunța această încheiere, instanța a arătat, referitor la cazul de casare reglementat de art. 438 pct. 8 C. proc. pen.., că acesta vizează acele situații în care, față de actele și lucrările dosarului, s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen.

În privința acestui caz de casare, s-a observat că recurentul inculpat a susținut că, în mod greșit, nu s-a dispus încetarea procesului penal, întrucât a intervenit prescripția generală a răspunderii penale în ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată și agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, însă, s-a apreciat că această critică nu se circumscrie cazului de casare invocat, care prevede că hotărârile sunt supuse casării când în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.

Prin sentința penală nr. 261 din 04.06.2025, pronunțată în dosarul nr. x/2025, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva încheierii din data de 05 martie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2019.

A anulat, în parte, încheierea atacată și a dispus rejudecarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulate de revizuentul A. împotriva deciziei penale nr. 1164/A din 14 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, cu privire la cazul casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

A trimis la repartizare aleatorie cererea de recurs în casație formulată de revizuentul A. în ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Pentru a pronunța această încheiere, instanța a reținut că, ulterior pronunțării soluției de respingere, ca inadmisibil, a recursului în casație, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 11 aprilie 2025, a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., care exclude atacarea cu recurs în casație a deciziilor prin care s-a dispus o hotărâre de condamnare, este neconstituțională [prin încheierea din 1 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2016/a8, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., excepție ridicată de F. într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului în casație declarat de autorul excepției, ce avea calitatea de persoană condamnată].

S-a constatat că, în prezenta cauză, revizuentul A. a declanșat controlul constituțional asupra acelorași prevederi ale art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. (solicitare aflată încă pe rolul Curții Constituționale, dar a cărei soluționare se va raporta la cea deja pronunțată în cauza menționată anterior), astfel că i s-a recunoscut acestuia beneficiul efectelor decizie pronunțate, respectiv Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025 a Curții Constituționale. De asemenea, s-a reținut că partea a invocat excepția de neconstituționalitate, înțelegând să se folosească de acest mijloc procesual în apărare, în scopul valorificării drepturilor și intereselor sale legitime, în dosarul având ca obiect judecata recursului său în casație.

S-a constatat că, și în prezent, consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă în privința petentului atât timp cât soluția respingerii recursului său în casație, ca inadmisibil, a fost rezultatul aplicării dispoziției legale ulterior declarate ca neconstituționale, iar aceste efecte nu pot fi remediate decât prin revizuirea acestei hotărâri.

Prin încheierea din 29 iulie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2025, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1164/A din 14 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019.

În baza art. 441 alin. (1) C. proc. pen., a fost suspendată executarea hotărârii atacate până la soluționarea recursului în casație.

În baza art. 441 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 215 alin. (1) și alin. (2) lit. a) C. proc. pen., s-a stabilit ca pe durata suspendării executării hotărârii, recurentul inculpat A. trebuie să respecte următoarele obligații: să se prezinte la Înalta Curte de Casație și Justiție ori de câte ori este chemat; să informeze de îndată Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la schimbarea locuinței; să se prezinte la organul de poliție în a cărui rază teritorială domiciliază, desemnat cu supravegherea sa, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; să nu depășească limita teritorială a României, decât cu încuviințarea prealabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a dispus punerea în libertate, de îndată, a recurentului inculpat A. de sub puterea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 228 din 14.12.2023, emis de Tribunalul Argeș, dacă nu este arestat în altă cauză.

A fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea pe fond a recursului în casație pentru data de 01.10.2025, cu citarea părților și asigurarea apărării.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul în casație formulat de inculpatul A. este întemeiat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție, în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.. În această cale de extraordinară de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei. Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a caracterului contrar legii și are ca obiect desființarea hotărârilor contrare legii.

În recurs în casație nu se poate modifica situația de fapt, instanța de recurs în casație își fundamentează soluția pe baza faptelor anterior constatate cu caracter definitiv de instanța de apel.

Înalta Curte reține, totodată, că, prin cazul de recurs în casație reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situații în care, în raport cu actele și lucrările dosarului, s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen. (respectiv lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal.

De asemenea, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 11 aprilie 2025, a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., care exclude atacarea cu recurs în casație a deciziilor prin care s-a dispus o hotărâre de condamnare, este neconstituțională [prin încheierea din 1 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2016/a8, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., excepție ridicată de F. într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului în casație declarat de autorul excepției, ce avea calitatea de persoană condamnată].

Tototdată, se impune precizarea că, în vederea stabilirii incidenței acestui motiv de nelegalitate, aprecierea instanței asupra existenței/inexistenței cauzei de încetare a procesului penal trebuie realizată prin raportare la situația concretă și datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate, atât sub aspect factual, cât și legislativ.

În speță, se constată că, prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul A., a invocat motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în forma existentă după pronunțarea deciziei CCR nr. 50/2025, susținând că se impunea o soluție de încetare a procesului penal pentru infracțiunea de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat, având în vedere că a intervenit prescripția răspunderii penale, în considerarea deciziilor nr. 297/2018, nr. 358/2022 ale Curții Constituționale și deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte constată, din examinarea deciziei penale nr. 1164/A din 14 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze de minori și de familie, ce a fost recurată în cauză, faptul că, deși, formal, instanța de apel a indicat vechiul C. pen. ca lege penală mai favorabilă, menținând încadrarea juridică a primei instanțe, în realitate, a combinat prevederi din reglementarea anterioară, cu dispoziții legale ulterioare, intervenite în anul 2022, aplicând O.U.G. nr. 71/2022, privind întreruperea termenului prescripției răspunderii penale.

Astfel, instanța de apel a reținut ca lege penală mai favorabilă noul C. pen. pentru că altfel nu ar fi putut face aplicarea cauzei de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale.

Prin urmare, instanța de apel a creat o lex tertia, adică o normă penală rezultată din combinarea mai multor legi succesive, contrar principiului constituțional și legal al aplicării unei singure legi penale mai favorabile, prev. de art. 5 C. pen.

Această modalitate de aplicare a legii penale contravine principiului unității legii penale mai favorabile, consacrat de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale.

Prevederile art. 155 alin. (1) C. pen., astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 71/2022, nu pot de plano produce efecte juridice întreruptive de prescripție după intrarea lor în vigoare în cauzele pendinte guvernate de legea penală mai favorabilă persoanei acuzate, care include norma declarată neconstituțională prin actele de jurisdicție constituțională. De altfel, prin decizia nr. 16/2024 a ÎCCJ pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că actele de procedură pentru care există obligația legală de a fi comunicate suspectului sau inculpatului ulterior datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022) întrerup curgerea termenului de prescripție a răspunderii penale numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022 ori cu privire la faptele săvârșite anterior numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este C. pen. sau legislația specială conținând dispoziții penale în forma în vigoare începând cu data de 30 mai 2022.

Stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt și în drept), și nu poate face obiectul cenzurii în recurs în casație, întrucât nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. Revine, așadar, fiecărei instanțe de judecată învestită cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu a dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia. Odată stabilită prin decizia instanței de apel legea incidentă, aceeași lege va guverna și prescripția răspunderii penale.

Astfel, modalitatea în care instanța de apel a aplicat dispozițiile legale în cauză reprezintă o eroare de judecată, constând în aplicarea neunitară și nelegală a legii penale și care pune Înalta Curte de Casație și Justiție în imposibilitate de a stabili incidența sau nu în cauză a cauzei de încetare a procesului penal invocate.

În acest sens, Înalta Curte reține că, prin deciziile Curții Constituționale a României, stabilirea legii penale mai favorabile se face în mod global, iar o dată stabilită legea incidentă, aceasta va guverna toate instituțiile de care depinde soluționarea raportului juridic de drept penal, fără să poată fi combinate dispoziții de favoare din legi succesive, nici chiar în ceea ce privește instituiții de drept distincte (CCR, decizia nr. 265/2014 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din C. pen., M.Of. nr. 372 din 20 mai 2014).

În cuprinsul deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, Curtea Constituțională, la paragraful 55 a stabilit următoarele: Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, instanțele judecătorești trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare. De altfel, Curtea Constituțională a statuat că, în ceea ce privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, "aceasta vizează aplicarea legii și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex terția, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze" (Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011). Prin urmare, orice altă interpretare pe care practica judecătorească o atribuie textului conferă acestuia vicii de neconstituționalitate.

În aceste condiții, rezultă că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, care se impune a fi casată, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pentru aplicarea corectă a legii penale, în raport de care să poată fi verificată incidența prescripției răspunderii penale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1164/A din data de 14 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019.

Va casa, în parte, hotărârea atacată, sub aspectul laturii penale și numai cu privire la recurentul inculpat A. și va trimite cauza la Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în vederea rejudecării apelului declarat de inculpatul A..

Va dispune anularea formelor de executare emise cu privire la recurentul inculpat în baza deciziei penale nr. 1164/A din data de 14 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019.

Va constata că inculpatul A. s-a aflat în executarea pedepsei de la data de 14.12.2023 până la data de 29.07.2025.

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei penale recurate care nu contravin prezentei.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat G., în cuantum de 753 RON, va rămâne în sarcina statului.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1164/A din data de 14 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019.

Casează, în parte, hotărârea atacată, sub aspectul laturii penale și numai cu privire la recurentul inculpat A. și trimite cauza la Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în vederea rejudecării apelului declarat de inculpatul A..

Dispune anularea formelor de executare emise cu privire la recurentul inculpat în baza deciziei penale nr. 1164/A din data de 14 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019.

Constată că inculpatul A. s-a aflat în executarea pedepsei de la data de 14.12.2023 până la data de 29.07.2025.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei penale recurate care nu contravin prezentei.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat G., în cuantum de 753 RON, rămâne în sarcina statului.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2025.