ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 16 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 123 din 13 aprilie 2023 a Tribunalului Argeș, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019, printre altele, s-au dispus următoarele:

A fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare cu executare în regim de detenție, în condițiile art. 60 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată și agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în condițiile art. 5 C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate. În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

S-a luat act că inculpatul a fost cercetat în stare de libertate.

În baza art. 19, art. 397 C. proc. pen.., a fost respinsă acțiunea civilă formulată de Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

A fost revocată măsura asigurătorie asupra imobilului situat în municipiul Pitești, județul Argeș, intabulat în cartea funciară nr. x, nr. cadastral x, având destinația garsonieră de locuit aparținând inculpatului A..

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând probele administrate în cursul urmăririi penale și al judecății, inclusiv prin raportare la apărările formulate, Tribunalul Argeș a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul din 18.12.2019, întocmit în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș, s-a dispus trimiterea în judecată, printre alții, a inculpatului A., în calitate de administrator, președinte al consiliului de administrație și director general al S.C. Indcarf S.A. Pitești, cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată (23 de acte materiale), prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în condițiile art. 5 din C. pen., constând în aceea că, în calitate de administrator al S.C. Indcarf S.A., Pitești, în perioada 2012- martie 2013 a înregistrat în evidențele contabile operațiuni fictive, constând în evidențierea în contabilitatea S.C. Indcarf S.A., Pitești a unui număr de 23 de facturi fiscale emise de S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., prejudiciind în acest fel bugetul general consolidat al statului cu suma totală de 609.600 RON (echivalentul a 138.231 euro), constând în TVA.

În cursul camerei preliminare s-a constatat o eroare materială, astfel că procurorul a dispus îndreptarea acesteia, în sensul că s-au reținut în sarcina inculpatului A. 17 acte materiale ale infracțiunii de evaziune fiscală și nu 23 cum s-a indicat în mod eronat în rechizitoriu.

Inculpatul A. nu a dat nicio declarație în legătură cu acuzația adusă, iar în cursul judecății a fost audiat la solicitarea sa, după audierea martorilor, negând vreo implicare în infracțiunea de evaziune fiscală.

Instanța de fond a reținut situația de fapt descrisă în rechizitoriu în urma analizei coroborate a materialului probator administrat în cauză, atât în faza urmăririi penale cât și în faza cercetării judecătorești, cu privire la săvârșirea de către inculpatul A. a infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. (17 acte materiale).

Astfel, s-a reținut că cele trei contracte ce au stat la baza operațiunilor fictive și eliberării facturilor fiscale fictive sunt semnate de către inculpatul A., respectiv contractul nr. x/10.11.2012 încheiat cu S.C. B. S.R.L., contractul nr. x/17.12.2012 încheiat cu S.C. D. S.R.L. și contractul nr. x/23.01.2013 încheiat cu S.C. C. S.R.L.

Din verificările efectuate de inspectorii antifraudă s-a reținut că aceste trei societăți nu au avut angajați din domeniul construcțiilor, nu aveau ca obiect de activitate efectuarea de construcții sau renovări și nu au înregistrat în contabilitatea lor facturile emise în baza contractelor, respectiv factura fiscală nr. x/30.11.2012 emisă de S.C. B. S.R.L. în baza contractului nr. x/10.11.2012, 4 facturi fiscale în valoare totală de 489.800 RON emise de S.C. D. S.R.L. în baza contractului nr. x/17.12.2012, achitate integral după cum urmează: seria x nr. x/15.01.2013, seria x nr. x/21.01.2013, seria x nr. x/24.01.2013, seria x nr. x/28.01/2013 și cele 12 facturi fiscale emise de S.C. C. S.R.L., în baza contractului nr. x/23.01.2013, respective facturile fiscale cu seria x și nr. 0306/5.02.2013, nr. 0318/6.02.2013, nr. 0325/11.02.2013, nr. 0336/15.02.2013, nr. 0340/18.02.2013, nr. 0508/8.03.2013, nr. 0510/12.03.2013, nr. 0511/15.03.2013, nr. 0517/18.03.2013, nr. 0526/21.03.2013, nr. 0538/28.03.2013 și nr. 0550/29.03.2013,

Astfel, în cursul lunii noiembrie 2012, S.C. Indcarf S.A. Pitești a desfășurat relații comerciale cu S.C. B. S.R.L. București, constând în executarea de către această societate, administrată de E., de lucrări de reparații în valoare totală de 1.178.000 RON în baza unui contract de execuție înregistrat sub nr. x/10.09.2012, pentru care a fost emisă factura fiscală nr. x/30.11.2012. Contravaloarea acestei facturi fiscale a fost achitată atât prin virament bancar, cât și prin procese-verbale de compensare. La baza compensării au stat livrări de produse alimentare efectuate de S.C. Indcarf S.A. către S.C. B. S.R.L., constatându-se că la rubrica "date privind expediția" nu este precizat nici mijlocul de transport utilizat, nici numele persoanei delegate pentru efectuarea transportului.

Din verificările efectuate s-a constatat că S.C. B. S.R.L. nu funcționează la sediul social declarat, nu s-a putut lua legătura cu reprezentantul societății, iar în cursul anului 2012 această societate nu a avut angajați. De asemenea, în urma consultării declarațiilor informative 394 depuse organelor fiscale de către B. S.R.L. pentru lunile noiembrie și decembrie 2012, s-a constatat că societatea nu a declarat livrări de bunuri sau servicii către S.C. Indcarf S.A. Pitești.

În ceea ce privește relațiile comerciale desfășurate în perioada 2012-2013 de către S.C. Indcarf S.A. Pitești cu S.C. D. S.R.L., administrată de numita F., a reieșit că, la 17.12.2012, între cele două societăți a fost încheiat contractul de lucrări de reparații nr. A301, în baza căruia au fost emise ulterior un număr de 4 facturi fiscale în valoare totală de 489.800 RON achitate integral după cum urmează: seria x nr. x/15.01.2013, seria x nr. x/21.01.2013, seria x nr. x/24.01.2013, seria x nr. x/28.01/2013.

Ca urmare a controlului efectuat de către organele fiscale s-a stabilit că această societate nu funcționează la sediul social declarat. De asemenea, de la înființare și până în prezent S.C. D. S.R.L. nu a avut angajați, iar în cursul anului 2013, aceasta nu a declarat prin declarațiile informative 394 relațiile comerciale cu S.C. Indcarf S.A. Pitești.

În perioada februarie- martie 2013 S.C. Indcarf S.A. a desfășurat relații comerciale cu S.C. C. S.R.L., administrată de G., cu care a încheiat contractul nr. x/23.01.2014, în baza căruia S.C. C. S.R.L. s-a obligat la realizarea de lucrări de construcții în cuantum total de 1.481.800 RON. Contractul a fost semnat de inculpatul A.. În acest sens au fost emise 12 facturi fiscale cu seria x și nr. 0306/5.02.2013, nr. 0318/6.02.2013, nr. 0325/11.02.2013, nr. 0336/15.02.2013, nr. 0340/18.02.2013, nr. 0508/8.03.2013, nr. 0510/12.03.2013, nr. 0511/15.03.2013, nr. 0517/18.03.2013, nr. 0526/21.03.2013, nr. 0538/28.03.2013 și nr. 0550/29.03.2013, a căror contravaloare a fost achitată prin virament bancar (1.137.707 RON) și prin procese-verbale de compensare (344.093 RON).

Ca urmare a verificărilor la I.T.M. Ilfov a reieșit că la momentul desfășurării relațiilor comerciale cu S.C. Indcarf S.A., S.C. C. S.R.L. avea un număr de trei angajați, persoane de sex feminin, insuficienți pentru realizarea lucrărilor de construcții și reparații care s-au finalizat în două luni de la data începerii execuției. Organele de inspecție fiscală au luat legătura cu H., împuternicit al acestei societăți, care a precizat că lucrările efectuate la S.C. Indcarf S.A. au constat în lucrări de hidroizolații la o parte din acoperișul unei clădiri, deși din contract, facturi și devize de lucrări reiese că au fost efectuate lucrări de reparații la pardoseli, vopsitorie balustrade, grile și parapeți metalici. De asemenea, acesta a mai menționat că lucrările au fost executate cu personal de la altă societate comercială, însă nu mai reține numele firmei sau ale angajaților. Fiind întrebat de cine au fost întocmite facturile fiscale, H. l-a indicat pe I., administratorul societății, deși pe documente apare înscris numele lui H.. În urma verificărilor efectuate la O.R.C. Ilfov, s-a constatat că în perioada 2012-noimebrie 2013, S.C. C. S.R.L. a fost administrată de G., I. devenind administrator după ce au avut loc relațiile comerciale cu S.C. Indcarf S.A.

Conform declarațiilor informative 394 depuse de S.C. C. S.R.L. în anul 2013 s-a constatat că această societate a declarat livrări către Indcarf S.A. doar în luna martie 2013, în valoare de 595.000 RON, valoare diminuată față de cea înscrisă în facturile fiscale emise.

Astfel, s-a considerat că există indicii rezonabile că facturile fiscale cu seria x și nr. 0306/5.02.2013, nr. 0318/6.02.2013, nr. 0325/11.02.2013, nr. 0336/15.02.2013, nr. 0340/18.02.2013, nr. 0508/8.03.2013, nr. 0510/12.03.2013, nr. 0511/15.03.2013, nr. 0517/18.03.2013, nr. 0526/21.03.2013, nr. 0538/28.03.2013 și nr. 0550/29.03.2013, emise de S.C. C. S.R.L. în favoarea S.C. Indcarf S.A. Pitești au la bază operațiuni comerciale fictive.

Cu privire la cele trei contracte fictive încheiate, în baza cărora au fost emise facturile fiscal enumerate mai sus, inculpatul A. a arătat cu ocazia întocmirii raportului de inspecție fiscal modul în care s-au născut raporturile cu fiecare societate în parte, inclusiv cu societatea S.C. C. S.R.L., inculpată în acest dosar. Deși inculpatul A. a susținut că nu îl cunoștea pe inculpatul H., acesta din urma a declarat că s-au întâlnit la sediul din Pitești al societății Indcarf S.A., unde inculpatul i-a cerut să facă declarații mincinoase cu privire la raporturile dintre cele două societăți.

Astfel, H. a precizat că atunci când a fost citat pentru prima dată de organele de poliție ale I.P.J. Argeș, înainte de a susține declarația, a mers la sediul Indcarf S.A., unde a luat legătura cu suspectul A. pe care nu îl cunoscuse până la acel moment și căruia i-a spus că este chemat de organele de poliție pentru o relație comercială dintre S.C. C. S.R.L. și S.C. Indcarf S.A., moment în care acesta din urmă l-a îndemnat să declare că societatea din Ilfov a efectuat diverse lucrări de construcții, invitându-l totodată să vadă și despre ce lucrări este vorba și spunându-i să nu declare în fața organelor de poliție faptul că, în realitate, societatea C. S.R.L. nu ar fi efectuat nicio lucrare.

H. a recunoscut săvârșirea faptei de care a fost acuzat constând în contractul fictiv de efectuare a lucrărilor de renovare.

Deși s-a încercat inducerea ideii că inculpatul nu se ocupa decât de producție, analizându-se actele înscrise la Oficiul Registrului Comerțului, s-a constatat că inculpatul A. a avut calitatea de director general cu puteri depline în cadrul societății Indcarf S.A. și în această calitate a semnat personal toate contractele de executare a lucrărilor, devizele și procesele-verbale de recepție a lucrărilor.

Coroborând declarațiile inculpatului H. cu celelalte mijloace de probă administrate atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, analizate mai sus, instanța de fond a reținut că inculpatul A. a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată, în modalitatea descrisă în rechizitoriu.

În drept, instanța de fond a reținut că este întrunit elementul material al infracțiunii prev. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în ceea ce-l privește pe inculpatul A., acesta realizându-se prin evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale sau a altor operațiuni fictive, cu scopul de a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Urmarea imediată a constat în neplata obligațiilor fiscale către stat prevăzute de lege.

Forma de vinovăție sub care a săvârșit această infracțiune este intenția directă calificată prin scop, fapta fiind săvârșită de inculpat pentru a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

La individualizarea sancțiunilor, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, acestea rezultând din expunerea situației de fapt probate și recunoscute în detaliu de inculpat, mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, inculpatul nefiind condamnat anterior însă se află în curs de judecată în calitate de inculpat într-un dosar având ca obiect mai multe infracțiuni - grup infracțional organizat, evaziune fiscală, spălare de bani, și infracțiuni de fals, făcând obiectul dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Tribunalului București, conduita după săvârșirea infracțiunii inițiale, neachitând prejudiciul cauzat și necolaborând cu organele de urmărire penală, conduita în cursul procesului penal, nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Reținând că faptele există, constituie infracțiune și au fost săvârșite cu vinovăție, instanța de fond a pronunțat o soluție de condamnare, ținând seama la aplicarea pedepsei de criteriile generale de individualizare prev. de art. 74 C. pen. S-a avut vedere ca faptele săvârșite au avut drept urmare cauzarea unui prejudiciu bugetului statului.

Împotriva sentinței penale nr. 123 din 13 aprilie 2023 a Tribunalului Argeș, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, inculpatul A. și partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. reprezentată de A.J.F.P. Argeș.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș a susținut că prima instanță a dispus, în mod nelegal, condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 4 ani închisoare, în condițiile în care limitele de pedeapsă prevăzute de legea în vigoare la 31.03.2013 (momentul epuizării infracțiunii de evaziune fiscală) erau de la 7 ani la 13 ani.

A mai arătat procurorul că instanța de judecată a respins, în mod nefondat, acțiunea civilă formulată de A.N.A.F. București și, pe cale de consecință, a revocat măsura asigurătorie asupra imobilului situat în municipiul Pitești, str. x, jud. Argeș, intabulat în cartea funciară nr. x, nr. cadastral x, având destinația garsonieră de locuit aparținând inculpatului A..

Partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. reprezentată de A.J.F.P. Argeș. a criticat soluția instanței de fond pronunțată pe latură civilă, apreciind că motivele care au determinat soluția de respingere a acțiunii civile sunt neîntemeiate.

Inculpatul A. și-a motivat oral apelul, prin intermediul apărătorului ales.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate și a celor ce pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea de Apel Pitești a apreciat că apelurile declarate în cauză sunt nefondate.

Prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt, materialul probator administrat în cauză dovedind, dincolo de orice îndoială rezonabilă, atât existența infracțiunii de evaziune fiscală, cât și vinovăția inculpatului A. în comiterea acesteia.

În declarațiile sale, inculpatul nu și-a recunoscut vinovăția, iar în apărările pe care le-a făcut în fața instanței de apel a arătat că puterea de decizie în cadrul S.C. Indcarf S.A. aparținea altor persoane, respectiv cetățeanul de origine egipteană J. și persoana care îl ajuta, K.. Chiar în declarația ei, K. a arătat că întocmea facturile așa cum îi comanda J. și le dădea unui cetățean de origine arabă care nu putea fi decât una din cele trei persoane implicate pe care le-a nominalizat, respectiv L., M. sau N..

Curtea de Apel Pitești a reținut că aceste apărări nu pot fi primite, deoarece sunt contrazise de materialul probator administrat în cauză. Așa cum a reținut și prima instanță, cele trei contracte ce au stat la baza operațiunilor fictive si eliberării facturilor fiscale fictive sunt semnate de inculpatul A., respectiv contractul nr. x/10.11.2012 încheiat cu S.C. B. S.R.L., contractul nr. x/17.12.2012 încheiat cu S.C. D. S.R.L. și contractul nr. x/23.01.2013 încheiat cu S.C. C. S.R.L. Totodată, în documentele S.C. Indcarf S.A. apare ca administrator în drept, adică cel care își asuma răspunderea juridică pentru actele încheiate în numele societății, inculpatul A.. Astfel, conform actelor înscrise la Oficiul Registrul Comerțului, rezultă că inculpatul A. a avut calitatea de director general cu puteri depline în cadrul societății S.C. Indcarf S.A. și în această calitate a semnat personal toate contractele de executare a lucrărilor, devizele și procesele-verbale de recepție a lucrărilor.

În sfârșit, s-a reținut că prezintă relevanță pentru a demonstra implicarea inculpatului în derularea operațiunilor comerciale denunțate ca fiind fictive cu cele trei societăți comerciale cu comportament de tip fantomă și cele relatate de celălalt inculpat, H., care a declarat că atunci când a fost citat pentru prima dată de organele de poliție ale I.P.J. Argeș, înainte de a susține declarația, a mers la sediul Indcarf S.A., unde a luat legătura cu suspectul A. pe care nu îl cunoscuse până la acel moment. Astfel, după ce s-au cunoscut, H. i-a spus lui A. că este chemat de organele de poliție pentru o relație comercială dintre S.C. C. S.R.L. și S.C. Indcarf S.A., moment în care acesta din urmă l-a îndemnat să declare că societatea din Ilfov a efectuat diverse lucrări de construcții, invitându-l, totodată, să vadă și despre ce lucrări este vorba și spunându-i să nu declare în fața organelor de poliție faptul că în realitate, societatea C. S.R.L. nu ar fi efectuat nicio lucrare.

Așadar, Curtea de Apel Pitești a reținut că fapta inculpatului A., în calitate de administrator al S.C. Indcarf S.A., Pitești, care în perioada 2012- martie 2013 a înregistrat în evidențele contabile operațiuni fictive constând în evidențierea în contabilitatea S.C. Indcarf S.A., Pitești a unui număr de 23 de facturi fiscale emise de S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., prejudiciind în acest fel bugetul general consolidat al statului cu suma totală de 609.600 RON (echivalentul a 138.231 euro), constând în TVA, se încadrează în tipicitatea obiectivă și subiectivă a infracțiunii continuate (23 de acte materiale) de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în condițiile art. 5 alin. (1) C. pen.

Atât inculpatul, cât și procurorul, prin modificarea motivelor de apel, au solicitat încetarea procesului penal, în considerarea deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea de Apel Pitești a apreciat că, în cauză, nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.

Articolul 325 alin. (1) Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede următoarele:

"(1) Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele și oferă o protecție efectivă în statele membre, precum și în instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii".

Articolului 2 alin. (1) din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene (Convenția PIF) prevede astfel:

"(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele menționate la articolul 1, precum și complicitatea, instigarea sau tentativa la comportamentele menționate la articolul 1 alin. (1) se pedepsesc cu sancțiuni penale efective, proporționate și disuasive, inclusiv, cel puțin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înțelegându-se că trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50 000 [de euro].".

Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 24 iulie 2023 pronunțată în cauza C 107/23 PPU a statuat cu efecte obligatorii, pentru Statul Român, inclusiv pentru instanțele naționale, următoarele:

1) Articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

2) Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct.

În considerentele acestei decizii, Curtea Europeană a reținut următoarele:

În ce privește aplicabilitatea hotărârii menționate, Curtea de Apel Pitești a constatat că prezenta cauză are ca obiect infracțiuni de evaziune fiscală privind taxa pe valoare adăugată (TVA), ceea ce determină aplicabilitatea directă a prevederilor dreptului Uniunii Europene prin care se statuează necesitatea de a se combate frauda contra intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest sens, Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 26 februarie 2013, în cauza C-617/10, Akerberg Fransson, în care s-a reținut că în cauzele privind neîndeplinirea obligațiilor declarative în materie de TVA se afectează resursele proprii ale Uniunii care cuprind veniturile din aplicarea unei cote uniforme a bazelor armonizate de evaluare a TVA-ului, stabilite în conformitate cu normele Uniunii, astfel că există o legătură directă între colectarea veniturilor din TVA cu respectarea dreptului Uniunii aplicabil și punerea la dispoziția bugetului Uniunii a resurselor TVA corespunzătoare, de vreme ce orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a celor din urmă (pct. 24-31).

Potrivit articolului 2 alin. (1) din Convenția PIF, este considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru, ce nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50 000 de euro. Aplicând direct norma comunitară, s-a constatat că prejudiciul imputat inculpatului A. prin fapta de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat de prima instanță este de peste 50.000 euro, ceea ce constituie o fraudă gravă.

Totodată, așa cum a constatat Curtea de Justiție la pct. 96 din decizie, articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, astfel încât au efect direct în prezenta cauză.

În ceea ce privește aplicabilitatea hotărârii Curții de Justiție, hotărârea preliminară este obligatorie de la data pronunțării sale pentru toate statele membre, potrivit art. 91 alin. (1) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, care are următorul cuprins:

"Hotărârea este obligatorie de la data pronunțării sale". De altfel, hotărârea preliminară este obligatorie și conform dreptului intern, prevăzut în art. 2 alin. (9) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție, hotărârea preliminară interpretează norma de drept comunitar/unional, așa cum trebuia înțeleasă încă de la intrarea în vigoare a acesteia, fiind aplicabilă raporturilor juridice anterioare momentului pronunțării hotărârii preliminare, astfel că hotărârea preliminară nu creează sau modifică legea, ci este pur declarativă, cu consecința că, în principiu, produce efecte de la data la care norma interpretată a intrat în vigoare (Cauza C-455/08, Hotărârea din 23 decembrie 2009, pct. 39).

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituție, iar garantarea aducerii la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană și din aplicarea acestui principiu revine și autorității judecătorești. Cât privește competența de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparține Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicție a Uniunii, hotărăște cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții. Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudențială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validității unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicție care a formulat acțiunea în pronunțarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispozițiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate și față de celelalte instanțe judecătorești naționale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziții. Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanții statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene și retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămurește și precizează semnificația și câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare (în acest sens, a se vedea pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie 1963 pronunțate în Cauza 26/62, Van Gend en Loos împotriva Nederlandse Administratie der Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963 pronunțată în cauzele reunite 28, 29 și 30/62, Da Costa și alții împotriva Nederlandse Belastingadministratie sau Hotărârea din 24 iunie 1969 pronunțată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- und Eierkontor GmbH împotriva Hauptzollamt Saarbrucken, punctul 3). În concluzie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, având competența de interpretare a dreptului Uniunii Europene, hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanțele judecătorești naționale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curții. (a se vedea Decizia 1039/2012).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF sunt formulate în termeni clari și preciși, aplicarea articolelor nefiind însoțite de nicio condiție, astfel încât au efect direct, ca urmare revine, în principiu, instanțelor naționale sarcina de a da efect deplin obligațiilor din aceste norme legale, precum și de a lăsa neaplicate dispozițiile interne care, în cadrul unei proceduri care privește fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate astfel de infracțiuni.

În sinteză, instanța europeană a statuat că, ținând seama de necesara punere în balanță a standardului național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pe de o parte, și a dispozițiilor articolului 325 alin. (1) TFUE și ale articolului 2 alin. (1) din Convenția PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanță națională a standardului menționat pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii. Prin urmare, dispozițiile dreptului european anterior menționate obligă instanțele acestui stat membru să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

De asemenea, însăși instanța de la Luxembourg a reținut că situația juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție generează un risc sistemic de impunitate pentru infracțiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (pct. 91), iar obligația ce revine instanțelor naționale de lăsa neaplicat standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) nu este supusă unor condiționări sau verificări ce ar reveni instanțelor naționale, așa cum a fost cazul, spre exemplu, în hotărârea Tarrico II.

Aplicând direct normele legale anterior citate, cât și Hotârârea Curții de Justiție, rezultă că efectul întreruptiv al actelor procedurale încheiate anterior datei de 25 iunie 2018, fiind guvernat de principiul aplicării legii penale mai favorabile, nu de principiul legalității incriminării și al pedepsei, se impune a se considera că se produce în continuare și după data de 25.06.2018.

Raportat la cele expuse anterior, Curtea de Apel Pitești a constatat că, în cauză, au fost efectuate în cursul urmăririi penale acte procedurale, comunicate inculpatului, respectiv aducerea la cunoștință a calității de inculpat, la 29.05.2019. Cu toate acestea, față de decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale, s-a considerat că acest act nu a avut un efect întrerupător de prescripție pentru că în perioada cuprinsă între cele două decizii ale Curții Constituționale mai sus amintite, instituția întreruperii termenului de prescripție nu a mai funcționat, fiind atinsă de vicii de constituționalitate. Odată cu adoptarea O.U.G. nr. 71/2002, acest vid legislativ a fost acoperit, ceea ce, în economia prezentei cauze, înseamnă că primul act procesual întocmit în dosar, ajuns deja în faza judecății, care a avut efect întrerupător de prescripție a fost încheierea de ședință din 03.06.2022, dată la care termenul de prescripție generală a răspunderii penale nu era împlinit. Prin activarea efectului întrerupător al prescripției răspunderii penale se poate observa că termenul de prescripție nu s-a împlinit, fiind aplicabile dispozițiile art. 155 alin. (4) C. pen. sau art. 124 C. pen. din 1969, efectele fiind similare, indiferent de legea penală reținută.

În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, Curtea de Apel Pitești a observat că prima instanță a considerat aceasta este reprezentată de C. pen. anterior, punct de vedere cu care instanța de apel a fost de acord, mai ales că instituțiile juridice aplicabile în cauză și pentru care se cuvine a fi făcută comparația dintre cele două reglementări au aceleași efecte, respectiv pedeapsa prevăzută de lege, incidența termenului de prescripție a răspunderii penale și regimul sancționator al infracțiunii continuate.

În ceea ce privește pedeapsa aplicată, Curtea de Apel Pitești a constatat că procurorul a criticat cuantumul acesteia ca fiind nelegal. Instanța de apel a reținut că că ultimul act material s-a comis la 29.03.2013, adică după intrarea în vigoare a Legii nr. 50/2013 (publicată în Monitorul Oficial la 19.03.2013), care a înăsprit regimul sancționator al variantei agravante a infracțiunii de evaziune fiscală reținută în sarcina inculpatului. Cum momentul epuizării activității infracționale este cel în funcție de care se apreciază legea aplicabilă, s-a constatat că incriminarea modificată prin Legea nr. 50/2013 trebuia avută în vedere de prima instanță la stabilirea pedepsei. Cu toate acestea, instanța de apel nu a majorat pedeapsa la limita minimă de 7 ani închisoare având în vedere că procurorul de ședință a înțeles să modifice motivele de apel și să transforme calea ordinară de atac declarată dintr-una în defavoarea inculpatului într-una în favoarea inculpatului prin solicitarea ca în cauză să se dispună o soluție de încetare a procesului penal. În acest caz, s-a considerat că devin aplicabile dispozițiile art. 418 alin. (2) C. proc. pen.., conform cărora, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părți, instanța de apel nu poate agrava situația acesteia, fiind astfel menținută pedeapsa stabilită de prima instanță.

Relativ la cele ce precedă, prin decizia penală nr. 1164/A din 14 decembrie 2023 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2019, printre altele, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 123/13.04.2023 pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel a declarat recurs în casație inculpatul A. la 10 ianuarie 2024 (dată ștampilă plic - dosar nr. x/2019 C.A. Pitești).

Prin motivele de recurs în casație, în privința cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., recurentul inculpat A. a susținut că, din situația de fapt avută în vedere în hotărârea atacată, nu rezultă realizarea elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală reținută în sarcina sa.

S-a făcut trimitere la art. 10 din Legea nr. 82/1991, care reglementează răspunderea din punct de vedere al legii contabilității și s-a susținut că, prin aceste dispoziții, nu este stabilită vreo răspundere penală a administratorului. Mai mult, chiar din legea contabilității rezultă că administratorul este responsabil de organizarea și conducerea contabilității, iar nu de realizarea efectivă a activității contabile, care este în sarcina unui compartiment distinct, condus de directorul economic sau contabilul șef, care răspund pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile.

Or, din chiar situația de fapt descrisă de instanță, rezultă că martorii O., P., Q., R. și S. sunt persoanele care se ocupau de emiterea facturilor și înregistrarea lor în contabilitate. Mai mult, martorul T. era contabil și director economic în cadrul Indcarf S.A. Activitatea efectivă de înregistrare în contabilitate a facturilor fictive era realizată de contabili, sub supravegherea unui contabil șef care era și director economic.

Recurentul a arătat că, prin actul de sesizare a instanței, a fost acuzat de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prin înregistrarea de operațiuni fictive în contabilitate. Este adevărat că, potrivit art. 46 alin. (1) C. pen., autor este persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală, însă din declarațiile martorilor U., P., Q., R., S. și T., date în faza de urmărire penală și în fața instanței de judecată, rezultă că recurentul nu a introdus nicio factură în contabilitate, nici direct, nici indirect, toată activitatea de reflectare a documentelor justificative în contabilitate fiind realizată de martori.

Activitatea de autorat nu poate consta în punerea la dispoziția contabilului a documentelor justificative, precum și în dispoziția verbală ca acestea să fie înregistrate, aceste acțiuni putând fi încadrate cel mult ca instigare sau participație improprie la săvârșirea fără vinovăție a infracțiunii de evaziune fiscală (art. 47 și art. 52 C. pen., respectiv art. 25 și art. 31 C. pen. din 1969).

În concluzie, recurentul a susținut că nu a săvârșit acte de executare specifice infracțiunii de evaziune fiscală pentru care a fost trimis în judecată (art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005), astfel că nu poate fi condamnat pentru o faptă care nici măcar nu i se impută prin rechizitoriu. De asemenea, prin rechizitoriu nu i se impută că ar fi determinat sau ajutat în vreun fel persoanele care au introdus facturile în contabilitate, astfel că nici măcar vreo participație proprie sau improprie nu se poate reține în sarcina sa fără încălcarea obiectului și limitelor judecății, stabilite potrivit art. 371 C. proc. pen.

Plecând de la descrierea faptei, recurentul a apreciat că nu sunt îndpelinite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și pronunțarea unei soluții de achitare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.

Referitor la cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., recurentul a arătat că, în fața instanței de apel, atât el, cât și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești au solicitat încetarea procesului penal pentru intervenirea prescripției răspunderii penale, în considerarea deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale și deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Deși instanța de apel a reținut că fapta a fost săvârșită în perioada 2012 - martie 2013, iar termenul de prescripție generală a răspunderii penale este de 10 ani, nu a constatat că s-a împlinit acest termen, aplicând în mod direct decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-107/23 PPU și lăsând neaplicată decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În esență, instanța de apel a reținut că deciziile C.J.U.E. rețin că frauda în materie de TVA intră în sfera de incidență a protecției penale conferite prin Convenția PIF, că decizia C.J.U.E. din cauza C-107/23 PPU este aplicabilă în cauze nedefinitiv judecate (aflate în faza apelului), că principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (mitior lex) nu este incident în cauză și că aplicarea deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție generează un risc sistemic de impunitate. De asemenea, instanța de apel a reținut că în cauză este aplicabilă O.U.G. nr. 71/2022, astfel că devin incidente dispozițiile referitoare la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, fiind aplicabile prevederile art. 155 alin. (4) C. pen. sau art. 124 C. pen. din 1969, efectele fiind similare, indiferent de legea reținută.

Recurentul a susținut că, în speță, este cert că termenul general de prescripție a răspunderii penale este de 10 ani și acest termen era împlinit la data judecării apelului și pronunțării hotărârii de condamnare.

În cauză, trebuie să se analizeze dacă este aplicabilă decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 67/2022 și dacă s-a întrerupt termenul de prescripție a răspunderii penale, în anul 2022, așa cum a reținut instanța de apel. De asemenea, trebuie să se analizeze dacă este incidentă decizia C.J.U.E. din cauza C-107/23 PPU.

Referitor la sfera de aplicabilitate a Deciziei C.J.U.E. din cauza C-107/23 PPU, recurentul a susținut că o primă problemă care trebuie analizată este aceea dacă această decizie se aplică și în alte cauze decât cele definitiv judecate, unde C.J.U.E. interzice încălcarea principiului securității raporturilor juridice și al autorității de lucru judecat. Având în vedere dispozitivul deciziei menționate, recurentul a apreciat că se are în vedere repunerea în discuție, în situația cauzelor soluționate definitiv, a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, iar nu punerea în discuție a intervenției prescripției generale a răspunderii penale în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată. Chiar din interpretarea literală și sistematică a textului de lege rezultă că decizia C.J.U.E. din cauza C-107/23 PPU nu este aplicabilă în speță.

În opinia recurentului, hotărârea pronunțată în cauza Lin poate fi incidentă numai în spețe definitiv soluționate, deoarece trimiterea preliminară a provenit dintr-o cauză în care se pronunțase o hotărâre definitivă de condamnare. Hotărârile C.J.U.E. sunt aplicabile exclusiv în cazuri similare cu cele în care s-au formulat întrebările sau în care se ridică exact aceleași probleme de drept ca cele avute în vedere de curte cu ocazia dezlegărilor sale.

Așa cum se arată în paragraful 74 din hotărârea pronunțată în cauza Lin, instanța de trimitere a ridicat două probleme de drept (pe lângă cea privind răspunderea disciplinară), solicitând C.J.U.E. să decidă dacă aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicate, pe de o parte, decizii ale Curții