ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 10 septembrie 2024

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 74 din data de 17 mai 2023 pronunțată de Tribunalul Gorj, printre altele:

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 9 ani închisoare, cu executare în regim de detenție, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (69 acte materiale) și art. 5 C. pen.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia, de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, respectiv aceea de administrator al unei societăți comerciale) pe durată de 5 ani, a cărei executare începe după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia, de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, respectiv aceea de comerciant, asociat, administrator al unei societăți comerciale), a cărei executare va începe din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenție, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (21 acte materiale) și art. 5 C. pen.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia, de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, respectiv aceea de administrator al unei societăți comerciale) pe durată de 5 ani, a cărei executare începe după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia, de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, respectiv aceea de comerciant, asociat, administrator al unei societăți comerciale), a cărei executare va începe din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

În baza art. 38, 39 alin. (1) lit. b) și art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea - de 9 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse (2 ani și 4 luni), urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 11 ani și 4 luni închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia, de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, respectiv aceea de comerciant, asociat, administrator al unei societăți comerciale), ce s-a dispus a se executa în condițiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., precum și pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 65 rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia, de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, respectiv aceea de comerciant, asociat, administrator al unei societăți comerciale), a cărei executare va începe din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul B. la o pedeapsă de 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenție, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (18 acte materiale) și art. 5 C. pen.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia, de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, respectiv aceea de administrator al unei societăți comerciale) pe durată de 5 ani, a cărei executare începe după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia, de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, respectiv aceea de comerciant, asociat, administrator al unei societăți comerciale), a cărei executare va începe din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., rap. la art. 154 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. pen. (interpretat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022) s-a încetat procesul penal față de inculpatul B. cu privire la săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (6 acte materiale) și art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel inculpații A. și B..

Prin decizia penală nr. 76/2024 din data de 26 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția Penală, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins apelurile formulate de apelanții inculpați A. și B. împotriva sentinței penale nr. 74 din data de 17 mai 2023, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2020, ca nefondate.

În temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul formulat de apelanta partea civilă Statul Român - prin A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj.

A menținut în parte sentința penală nr. 74 din data de 17 mai 2023, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2020 si pe fond, rejudecând:

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 1357 alin. (1) și (2) C. civ. a admis în parte acțiunea civilă formulată de Statul Român reprezentat de A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj și a obligat inculpații în solidar, către partea civilă, la plata sumelor reprezentând obligații fiscale principale în sumă totală de 3.309.187 RON, și la plata obligațiilor fiscale accesorii prevăzute de Codul de procedură fiscală, calculate de la data săvârșirii faptei până la data achitării integrale a debitului principal.

A menținut modul de obligare a inculpatilor, in mod defalcat, astfel cum a fost stabilit de prima instanta de judecata.

În baza art. 249 alin. (1), (2), (5) C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005, a dispus instituirea măsurilor asigurătorii a sechestrului și popririi asupra bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare, ale inculpaților C., A., B., D., E., F., G., H. și I., până la concurența sumelor la care au fost obligați și a obligatiilor fiscale conform dispozițiilor Codului de procedură fiscală, calculate de la data savarsirii faptei până la data achitării integrale a debitului principal pentru garantarea reparării pagubei produse părții civile, măsură ce va fi adusă la îndeplinire prin organele proprii de executare ale Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova.

A menținut restul dispozițiilor sentintei penale apelate, care nu contravin prezentei decizii penale.

Împotriva deciziei penale nr. 76/2024 din data de 26 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția Penală, au declarat recurs în casație inculpații A. și B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 08 aprilie 2024, când s-a stabilit termen la data de 21 mai 2024, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul A. a invocat cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen.

În esență, a solicitat în temeiul art. 440 C. proc. pen., admiterea în principiu a cererii de recurs în casație, în temeiul art. 441 C. proc. pen. suspendarea executării deciziei penale nr. 76/26.01.2024 a Curții de Apel Craiova pe parcursul soluționării pe fond a cauzei și,

- în principal, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate, să se constate că inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă neprevăzută de legea penală și pe cale de consecință, achitarea în baza de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

- în subsidiar, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate, și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

A precizat că cele două infracțiuni reținute în sarcina inculpatului A. constau în înregistrarea în contabilitate, la modul general (pentru că nu se indică și nu se analizează niciun act contabil), a unor facturi fictive de subantrepriză, adică de achiziție forță de muncă, de la mai multe societăți, pentru efectuarea mai multor lucrări de anvergură (manoperă grădinițe, spitale piste de raliu ș.a.).

În acest sens, a precizat că pentru fiecare relație comercială în parte, pentru a demonstra fictivitatea acestora, atât Tribunalul cât și Curtea și-au întemeiat hotărârile pe mijloace de probă interzise de lege, respectiv pe procesele-verbale întocmite de ANAF înainte de începerea urmăririi penale, fiind încălcate dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 72/2019, care impuneau să nu folosească astfel de înscrisuri drept mijloace de probă pentru dispunerea soluției condamnării.

A arătat că instanța de apel a reținut că relațiile comerciale au fost fictive și că facturile aferente au fost înregistrate în contabilitate, fără a indica concret documentele contabile, fără a indica sau analiza vreo declarație fiscală a societăților beneficiare și fără să rețină că inculpatul A. ar fi depus vreo declarație fiscală viciată.

Sub aspectul laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, Înalta Curte a pronunțat o hotărâre edificatoare pentru înțelegerea acestei chestiuni:

"elementul material al acestei infracțiuni se poate comite: doar printr-o acțiune (infracțiune comisivă), respectiv prin acțiunea de evidențiere, care presupune mai multe etape: întocmirea unui document justificativ pentru respectiva operațiune, evidențierea operațiunii în registrele sau jurnalele contabile, evidențierea operațiunii în situațiile contabile recapitulative și depunerea unei declarații fiscale nereale.

În raport de aceste evidențe, acțiunea de evidențiere presupune de regulă patru acte de executare: redactarea unui document justificativ fals, evidențierea operațiunii reale sau fictive din documentul justificativ fals în registrele contabile, elaborarea situațiilor contabile recapitulative pe baza acestor date distorsionate și depunerea unei declarații fiscale viciate." (Decizia nr. 18/RC/2019, pronunțată de ÎCCJ, secția Penală).

Cu referire la momentul consumării infracțiunii de evaziune fiscală în cazul variantelor agravate prev. de alin. (2) și (3) din lege, ca și în cazul inculpatului A., a arătat, astfel cum rezultă din literatura de specialitate, că:

"în cazul variantelor agravate prevăzute de art. 9 alin. (2) și (3) din lege, consumarea faptei are loc la momentul producerii prejudiciului cerut în norma de incriminare."

În considerarea acestor aspecte, a învederat că instanța de apel a analizat probe doar în ceea ce privește fictivitatea relațiilor comerciale, fără a indica și reține declarațiile fiscale în care au fost, dacă au fost, menționate respectivele facturi sau dacă au fost trimise declarații fiscale la organele fiscale, pentru a putea conchide că fapta a produs un prejudiciu pentru că, în lipsa acestor declarații fiscale de deducere TVA și impozit pe profit, nu se poate pune problema unui prejudiciu, condiție constitutivă a acestor variante reținute în sarcina inculpatului.

Așadar, a apreciat că a fost condamnat pentru două infracțiuni de evaziune fiscală (ambele în forme agravate) care presupuneau menționarea unor cheltuieli/operațiuni fictive în declarațiile fiscale (D300 și D101) pentru deducere TVA și impozit pe profit și trimiterea acestora la organele fiscale, fără ca în hotărârea de condamnare să fie reținută această situație, rezultând că fapta care a condus la soluția condamnării nu întrunește toate cerințele de factură obiectivă, și, astfel fapta nu este una tipică.

A mai susținut că, potrivit literaturii de specialitate, pentru a avea relevanța penală, prin "documentele contabile" în care sunt înregistrate astfel de operațiuni se înțelege:

"Registrul jurnal/Registrul încasări și plăți, respectiv Registrul inventar. În aceste condiții, bilanțul contabil și balanța de verificare nu prezintă relevanță din perspectiva infracțiunii de evaziune fiscală, acestea putând fi luate în considerare la stabilirea elementului subiectiv, iar documentele justificative, la rândul lor, chiar dacă atestă cheltuieli fictive sau operațiuni nereale, nu prezintă relevanță din perspectiva infracțiunii de evaziune fiscală în măsura în care nu au fost înregistrate în actele contabile.

În raport de acest aspect, a apreciat că infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din lege presupune înregistrarea în Registrul de încasări și plăți/Registrul jurnal și în Registrul inventar de cheltuieli nereale sau alte operațiuni fictive, respectiv completarea declarațiilor de impunere cu astfel de informații.

Or, în raportul de expertiză contabilă efectuată în cauză, la fila x a acestuia, sunt menționate documentele avute în vedere la efectuarea expertizei iar printre acestea nu se găsește niciunul din documentele contabile de mai sus și nicio declarație fiscală.

Mai mult, la filele x ale acestuia, unde este răspunsul la obiectivul:

"dacă au fost înregistrate facturile în contabilitate", de asemenea, expertul contabil nu indică niciunul din cele 3 acte contabile relevante în economia reținerii infracțiunii de evaziune fiscală și, în mod evident, nu este indicată nicio declarație fiscală care ar fi putut conduce la crearea vreunui prejudiciu.

În opinia inculpatului, Curtea l-a condamnat pentru două infracțiuni de evaziune fiscală care presupun îndeplinirea a două rezultate diferite (prejudicii de 100.000 respectiv 500.000 euro în dauna bugetului consolidat) fără a reține că inculpatul ar fi declarat organelor fiscale, și deci statului (pentru că acestea sunt subiect pasiv secundar), o operațiune fictivă care ar fi putut produce rezultatul: prejudiciul în cuantumurile menționate.

Mai mult, a învederat că nicio persoană nu a contestat faptul că lucrările efectuate de societățile inculpatului au fost realizate cu ajutorul a multor zilieri/persoane angajate fără forme legale. Problema organelor judiciare a fost că respectivele persoane, angajate fără forme legale, nu au fost angajate la societățile subcontractoare. Cu alte cuvinte, pretinsa evaziune ar fi reprezentată de faptul că acele persoane, care au lucrat în realitate și au fost plătite, reprezentând astfel cheltuială deductibilă, nu au lucrat pentru societățile subcontractoare și astfel cheltuielile cu salariile lor, transportul, cazarea ș.a. nu mai sunt deductibile.

În mod greșit, instanța de apel a reținut caracterul simulat al cheltuielilor/operațiunilor nu pentru că respectiva cheltuială nu ar fi existat în realitate ci pentru că respectiva cheltuială nu a fost făcută cu furnizorul indicat în facturi. Așadar, a apreciat că nu există infracțiunea de evaziune fiscală dat fiind faptul că instanța de apel nu a ținut cont de reglementări și principii deosebit de relevante în analiza unor astfel de situații.

A opinat în sensul că cele reținute de instanța de apel sunt confirmate de o mulțime de probe din care rezultă aceleași aspecte, respectiv că cele două societăți au avut cheltuieli deductibile cu persoane angajate la negru/fără forme legale/zilieri, respectiv declarații de martori care au arătat că pe șantiere aceste persoane erau de ordinul zecilor.

Or, prin infracțiunea de evaziune fiscală, legiuitorul urmărește, inter alia, corectitudinea sumelor declarate ca fiind deductibile și nu corectitudinea furnizorului, acesta fiind și motivul pentru care legiuitorul, în cuprinsul art. 14 Codul de procedură fiscală a reglementat principiul potrivit căruia economicul prevalează asupra juridicului, nu invers, așa cum a reținut instanța de apel.

Având în vedere că infracțiunea protejează bugetul consolidat, rezultă că declararea organelor fiscale a unor cheltuieli/operațiuni care sunt false în privința furnizorului dar reale din punct de vedere economic, adică respectiva cheltuială a fost făcută, rezultă că obiectul juridic special al infracțiunii nu a fost atins, iar fapta de a declara astfel de cheltuieli nu este una care să se circumscrie elementului material al infracțiunii.

Cu alte cuvinte, nimeni nu poate face profit fără o cheltuială aferentă, iar respectiva cheltuială este una deductibilă, astfel că se impunea pronunțarea unei soluții de achitare, atât elementul material, cât și obiectul juridic special nu sunt întrunite, nefiind în prezența unei infracțiuni de evaziune fiscală dacă facturile înregistrate în contabilitate, și chiar ipotetic declarate organelor fiscale, conțin vicii cu privire la furnizor, dar nu cu privire la prestație.

Contrar instanțelor de fond, fictivitatea furnizorului nu are nicio relevanță în ce privește existența infracțiunii de evaziune fiscală în forma analizată. Atâta vreme cât cheltuiala respectivă a fost efectuată, fie că salariul muncitorilor la negru a fost plătit direct acestora sau societăților subcontractoare, ai căror angajați s-a dovedit că nu sunt, nu există infracțiunea de evaziune fiscală pentru că cerințele elementului material și obiectului juridic special nu sunt întrunite în această situație.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea cererii de recurs în casație, casarea ambelor hotărâri pronunțate de instanțele de fond, achitarea inculpatului A., pentru că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală nefiind întrunite condițiile privind elementul material și obiectul juridic special din componența infracțiunii de evaziune fiscală.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

A apreciat că soluția de condamnare dispusă urmare a faptului că a înregistrat în contabilitate, la modul general, așa cum a reținut Curtea, facturi care sunt fictive în ce privește furnizorii și nu prestația efectivă este una profund inechitabilă pentru că respectiva cheltuiala era una deductibilă și astfel nu se aduce atingere valorii protejate prin infracțiunea de evaziune fiscală.

O consecință subsidiară a acestor nelegalități din decizia recurată este aceea că, inclusiv în situația în care s-ar fi produs un prejudiciu bugetului consolidat al statului, nu este incidentă niciuna dintre ipotezele variantelor agravate ale infracțiunii de evaziune fiscală care au limite de pedeapsă similare infracțiunii de omor.

În acest sens, a precizat că dovadă a carențelor în discuție stă și raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză în care expertul contabil nu a aplicat metoda calculului prin estimare a cheltuielilor făcute cu muncitorii la negru pentru a stabili legal și corect baza de calcul pentru impozitul pe profit și TVA. Din raport rezultă că toate cheltuielile cu societățile furnizoare au fost excluse de la stabilirea bazei de calcul, și, cu toate că organele judiciare și expertul știau că au fost făcute cheltuieli deductibile cu muncitorii la negru, transportul, cazarea lor nu au dispus și nu au luat în calcul aceste cheltuieli care sunt deductibile pentru că au fost făcute în realizarea obiectului de activitate.

Mai mult, a apreciat că dovadă a nelegalităților este și faptul că în raportul de expertiză efectuat în cauză doamna expert consemnează în partea de început a raportului că are specializare doar în contabilitate, nu și în fiscalitate, aspect ce intră în contradicție cu regulile aferente acestui mijloc de probă administrat în dosare de evaziune fiscală.

De asemenea, a mai susținut că atât concluziile raportului de expertiză, cât și împrejurarea că instanțele de fond nu au ținut cont de faptul că, indiferent dacă cheltuielile erau făcute față de societățile subantreprenoare sau direct către angajații la negru, respectivele cheltuieli erau unele deductibile, dacă nu conduceau la concluzia inexistenței faptei cel puțin conduceau la aplicarea unei pedepse mai mici, aferente formei tip a infracțiunii. Așadar, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, prev. de art. 6 CEDO, dat fiind faptul că, în subsidiar, pedeapsa aplicată vizează o formă a infracțiunii stabilită în mod nelegal.

Un alt aspect criticat circumscris pct. 12 al art. 438 C. proc. pen. vizează în opinia inculpatului A. faptul că a fost condamnat pentru comiterea în concurs a două infracțiuni, câte una pentru fiecare societate administrată, or din actele dosarului rezultă că acestea au prestat aceleași servicii, în aceeași perioadă, la aceleași obiective.

Chiar în decizia recurată se reține că se suprapun furnizorii fictivi, respectiv societățile J. S.R.L. și K. S.R.L., ambele societăți administrate de A., declarând achiziții pentru aceeași perioadă: 02.2023 - 09.2023. De asemenea, se reține că ar fi colaborat cu acestea pentru efectuarea acelorași lucrări de manoperă și construcții la aceleași obiective (grădinițe, spitale ș.a.).

În aceste condiții, a considerat că decizia penală atacată este nelegală și din perspectiva faptului că nu s-a dispus o soluție de schimbare de încadrare juridică din două infracțiuni concurente într-una singură în formă continuată; identitatea de rezoluție pretins infracțională fiind cât se poate de limpede neîntreruptă, iar celelalte condiții, pe cale implicită, rezultă că sunt întrunite: identitatea de subiect pasiv, intervale diferite de timp, fapte ce reprezintă aceleași infracțiuni.

Consecința acestui aspect este reprezentată de aplicarea unei pedepse în alte limite (concurs) decât cele prevăzute de lege (infracțiune continuata), într-un cuantum de aproape 12 ani, unei persoane bine integrate în societate, cu copil minor în întreținere, care nu a făcut altceva decât să angajeze muncitori fără carte de muncă, aspect reținut de ambele instanțe.

Astfel a apreciat că se impune casarea cu trimitere pentru aplicarea unei pedepse corespondentă cu forma tip a infracțiunii de evaziune fiscală și conform regulilor aferente infracțiunii continuate, nu concursului de infracțiuni.

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul B. a invocat cazul de recurs în casație prevăzute de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

În acest sens, a arătat că cele două fapte reținute în sarcina sa nu întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunilor de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, sub forma participației penale a complicității.

A precizat că infracțiunea de evaziune fiscală incriminată de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 privește exclusiv evidența contabilă și fiscală a cheltuielilor - contabilitatea pasivului.

Elementul material al laturii obiective a infracțiunii constă în evidențierea în actele contabile a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori a altor operațiuni fictive, prin înregistrarea în evidențele contabile a unor facturi fiscale care nu au la bază operațiuni reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Sub aspectul întrunirii caracteristicilor de tipicitate a infracțiunii, a apreciat că prezintă relevanță, evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive și nu plata sau nu a acestor cheltuieli.

Astfel, infracțiunea se consumă la momentul înregistrării în contabilitate a unor cheltuieli nereale, cu scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, inculpații alegând să diminueze în mod fictiv aceste obligații de plată către stat, prin înregistrarea unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale.

Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 poate fi săvârșită numai cu vinovăție în modalitatea intenției directe, respectiv cu scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaților fiscale.

În ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii de evaziune fiscală, prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, acesta poate fi orice persoană care îndeplinește în mod efectiv atribuții de administrator al societății comerciale contribuabile, calitate în care este obligat să organizeze și să conducă evidența contabilă, să evidențieze în cadrul acesteia, în mod corect și cronologic, toate operațiunile comerciale derulate de societate, pe care ulterior să le declare, în termenele prevăzute de lege, organelor fiscale competente, în vederea stabilirii întinderii obligațiilor fiscale ce incumbă contribuabilului.

În speță, calitatea de autori în ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, a fost atribuită inculpaților C. și A., care în calitate de administratori ai societăților comerciale, au procurat și înregistrat în evidența contabilă facturi de achiziție servicii manoperă de la diverse societăți comerciale, documente ce nu reflectă operațiuni comerciale reale cu scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, prejudiciind, astfel, bugetul consolidat al statului.

Totodată, a arătat că alături de cei 2 autori ai infracțiunilor de evaziune fiscală, s-a reținut participația penală a altor 7 inculpați, între care și inculpatul B., sub forma complicității prevăzută de dispozițiile art. 48 C. pen., potrivit cărora "Complicele este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală."

S-a reținut că, inculpații au săvârșit faptele în baza unei rezoluții infracționale unice, rezultând din înregistrarea unor achiziții fictive în evidența contabilă a societăților în perioada ianuarie 2010 - septembrie 2014 respectiv perioada decembrie 2013 - decembrie 2014, numărul actelor materiale fiind determinat de numărul facturilor înregistrate în contabilitate fără a avea la bază operațiuni reale,

Numărul de acte materiale reținute a fost, pentru complici, corespunzător numărului de facturi fiscale emise de fiecare inculpat, dar această corespondență lipsește în cazul inculpatului B., în sarcina căruia nu s-a reținut emiterea vreunei facturi fiscale.

A opinat în sensul că prin reținerea în sarcina inculpatului B. a unei activități de ajutare a inculpaților C. și A. de a procura și înregistra în evidențele contabile ale societăților S.C. L. S.R.L. și S.C. M. La Florani S.R.L., ai căror administratori erau, facturi de achiziție, servicii manoperă, documente ce nu reflectă operațiuni comerciale reale, cu scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, prejudiciind bugetul consolidat al statului, instanța a încălcat dispozițiile art. 371 C. proc. pen., conform cărora " Judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a instanței."

Chiar dacă, prin actul de sesizare, aceste fapte au fost apreciate de acuzare ca fiind acte de complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală sub forma ajutorului dat inculpaților C. și A. care au săvârșit în mod nemijlocit infracțiunea de evaziune fiscală, având calitatea de autori, instanța de judecată avea obligația să verifice dacă faptele cu care a fost sesizată întrunesc elementele de tipicitate ale acestei infracțiuni.

În schimb, instanța, cu încălcarea dispozițiilor art. 371 C. proc. pen., a reținut că inculpatul B. a săvârșit infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală, constând în ajutorul dat autorilor pentru procurarea de facturi de achiziție servicii manoperă, documente ce nu reflectă operațiuni comerciale reale, care au fost înregistrate în evidențele contabile ale societăților S.C. L. S.R.L. si S.C. M. La Florani S.R.L., de către inculpații C. si A., administratori ai acestora.

Ori, în rechizitoriu, s-a reținut pe baza probatoriului administrat că, inculpatul B. nu a completat și nici nu a semnat vreuna dintre facturile fiscale emise în numele S.C. K. S.R.L. București, ce au fost înregistrate în evidența contabilă a celor două societăți, S.C. L. S.R.L. și S.C. M. La Florani S.R.L., respectiv nu a semnat și nu a participat la încheierea vreunuia dintre contractele de subantrepriză ce apar a fi emise în numele S.C. K. S.R.L. București și cele două societăți anterior menționate.

De asemenea, s-au reținut două infracțiuni de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, ce ar fi fost săvârșite prin intermediul celor două firme în formă continuată și în concurs real, apreciindu-se câte o rezoluție infracțională unică, în funcție de fiecare societate.

Fiind în situația unei infracțiuni de evaziune fiscală în formă continuată (compusă dintr-o pluralitate de acte de executare, în forma actului consumat), fiecare act material se consumă în momentul în care fiecare din cele 69 facturi fiscale emisă de complici pentru S.C. L. S.R.L., respectiv fiecare din cele 21 facturi fiscale emisă de complici pentru S.C. M. La Florani S.R.L., (complicitate anterioară) este înregistrată de autorii infracțiunii, în evidența contabilă a fiecărei societăți.

În speță, ulterior înregistrării fiecărei facturi fiscale în evidența contabilă a S.C. L. S.R.L. sau S.C. M. La Florani S.R.L., administratorii celor două societăți emiteau facturi ("refacturau") pentru S.C. N. S.R.L. Ilfov, S.C. O. S.R.L. Ilfov, S.C. P. S.R.L., societățile de la care subcontractaseră respectivele lucrări, solicitând plata acestora.

Ulterior încasării valorii lucrărilor de la beneficiar (așa cum era prevăzut în Contractele de subantrepriză cu societățile din speță (chiar dacă au fost apreciate fictive), se efectuau prin virament bancar plățile către societățile emitente ale facturilor fictive.

Acuzarea a considerat că aceste viramente în contul societăților pe numele cărora aceste facturi fiscale fuseseră întocmite (considerate fictive), au avut rolul de a crea doar aparența unor operațiuni reale, întrucât sumele erau retrase și restituite societății plătitoare.

Or, în această manieră, este descrisă, fără echivoc, una dintre modalitățile de săvârșire ale infracțiunii de "spălarea banilor" prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 sau art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, cu care, însă, instanța nu a fost sesizată și nu a putut face obiectul judecății, întrucât s-ar fi încălcat dispozițiile art. 371 C. proc. pen.

Faptele inculpatului B. cu care instanța de fond a fost sesizată constau în aceea că,fiind împuternicit pe contul S.C. K. S.R.L., a efectuat retrageri din acest cont, cunoscând caracterul ilicit/simulat al plăților efectuate prin acest cont de către S.C. L. S.R.L., respectiv S.C. M. LA FLORANI S.R.L. Tg Jiu, iar sumele retrase au fost, ulterior, restituite reprezentanților celor două societăți.

Așadar, a arătat că inculpatul B. nu a fost acuzat și nu a fost trimis în judecată pentru fapta de a emite facturi fiscale în numele S.C. K. S.R.L. București, documente care nu reflectă operațiuni comerciale reale pe care, apoi, sa le pună la dispoziția autorilor, pentru înregistrarea în evidențele contabile a unor cheltuieli nereale, acuzație ce a fost reținută în sarcina tuturor celorlalți complici la aceleași infracțiuni de evaziune fiscală.

A opinat în sensul că faptele inculpatului, constând în retragerea sumelor de bani din contul S.C. K., nu au nicio legătură cu elementul material al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală, reținută în sarcina inculpaților C. și A..

Față de argumentele anterior expuse, a considerat că retragerile sumelor de bani efectuate de inculpatul B., ulterior consumării fiecărui act material al infracțiunii continuate de evaziune fiscală, nu întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, în modalitatea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) sau alin. (2) din Legea nr. 241/2005, întrucât, pe de o parte, aceste fapte nu au nicio legătură cu elementul material al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală, reținută în sarcina inculpaților C. și A., iar pe de altă parte, complicitatea nu poate să fie ulterioară consumării infracțiunii (fiecărui act material consumat din compunerea infracțiunii continuate, de evaziune fiscală).

În jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că acest caz de casare invocat se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare.

Noțiunea de tipicitate se referă atât la elementele obiective, cât și la elementele subiective din structura normei de incriminare. Ambele sunt elemente prin prisma cărora se analizează concordanța între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare și fapta concret săvârșită. Pentru a interveni răspunderea penală trebuie să existe o concordanță între trăsăturile faptei concrete și trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare, adică, cu alte cuvinte, când au fost realizate toate elementele constitutive ale infracțiunii.

Tipicitatea apare, așadar, în trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală.

În acest sens, instanța de contencios Constituțional (Decizia nr. 631 din 1 noiembrie 2014 prg. 41) a reținut că "absența oricărui element constitutiv al infracțiunii lipsește acțiunea penală de temeiul său de drept, putându-se afirma că lipsa de corespondență între trăsăturile faptei concrete și trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare determină neprevederea faptei de către legea penală".

A solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (2) lit. a) și alin. (3) C. proc. pen., admiterea cererii de recurs în casație, casarea deciziei penale atacate și, pe cale de consecință achitarea inculpatului pentru infracțiunile de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (18 acte materiale) și art. 5 C. pen., respectiv art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (6 acte materiale) și art. 5 C. pen., precum si desființarea hotărârii primei instanțe.

Prin încheierea din data de 21 mai 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-au admis în principiu, cererile de recurs în casație formulate de recurenții inculpați A. și B. împotriva deciziei penale nr. 76 din data de 26.01.2024 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, sectia penală și pentru cauze cu minori, numai din perspectiva aspectelor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., referitoare la elementele de tipicitate obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Analizând recursurile în casație formulate de recurenții inculpați A. și B., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speță, recurenții inculpați A. și B. au invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, reține Înalta Curte că recurenții inculpați au formulat critici subsumate, în esență, neîndeplinirii elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzute de prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, invocând, pe de o parte, în cazul inculpatului B. că nu a completat și nici nu a semnat vreuna dintre facturile fiscale emise în numele S.C. K. S.R.L. București, ce au fost înregistrate în evidența contabilă a celor două societăți, S.C. L. S.R.L. și S.C. M. La Florani S.R.L., nu a semnat și nu a participat la încheierea vreunuia dintre contractele de subantrepriză ce apar a fi emise în numele S.C. K. S.R.L. București și cele două societăți anterior menționate, iar pe de altă parte, în cazul inculpatului A., că fictivitatea furnizorului nu are nicio relevanță în ce privește existența infracțiunii de evaziune fiscală, atâta vreme cât cheltuiala respectivă a fost efectuată, fie că salariul muncitorilor la negru a fost plătit direct acestora sau societăților subcontractoare, ai căror angajați s-a dovedit că nu există.

În aceste coordonate, Înalta Curte notează, referitor la susținerile invocate de inculpatul A., că elementul material al laturii obiective în cazul infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 constă în evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale, a unor operațiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligatiilor fiscale.

Noțiunea de "operațiune fictivă" este definită în dispozițiile art. 2 lit. f) din aceeași lege, ca fiind disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există. A evidenția operațiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operațiuni care nu au existat în realitatea obiectivă, în documentele legale. Înregistrarea operațiunilor fictive se poate realiza fie prin întocmirea de documente justificative privind o operațiune fictivă, urmată de înscrierea în documentele legale contabile a documentului justificativ întocmit care cuprinde o operațiune fictivă, fie prin înscrierea în documentele legale a unei operațiuni fictive pentru care nu există document justificativ.

Documentul justificativ reprezintă înscrisul în care se consemnează orice operatiune patrimonială în momentul efectuării ei și care stă la baza înregistrărilor în contabilitate.

Astfel, operațiunile fictive sau nereale sunt consemnări sau mențiuni scriptice, realizate în cuprinsul unor evidențe financiar-contabile și fiscale prevăzute de lege, ale unor tranzacții care nu au corespondent în realitatea faptică.

În aceste coordonate, critica recurentului inculpat A. în sensul că fictivitatea furnizorului nu are nicio relevanță în ceea ce privește existența infracțiunii de evaziune fiscală, atât timp cât cheltuielile/operațiunile declarate organului foscal au fost reale, apare ca nefondată.

Reține Înalta Curte că pentru ca o operațiune să poată fi calificată ca fictivă sau nereală, este necesar să se constate o discrepanță sau o inexactitate cu caracter esențial între situația reală și modul în care aceasta a fost consemnată în documentul financiar-contabil corespunzător. Presupune lipsa de veridicitate a unui element esențial care caracterizează orice operațiune economică, respectiv furnizorul sau prestatorul, cumpărătorul sau beneficiarul, bunurile sau serviciile tranzacționate și prețul sau contraprestația.

În aceste coordonate expuse, Înalta Curte constată că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală reținută în sarcina recurentului inculpat A. s-a realizat prin înregistrarea în evidența contabilă a societății M. a unor facturi de achiziție servicii manoperă, respectiv: un număr de 2 facturi fiscale emise de S.C. J. S.R.L. București, un număr de 4 facturi fiscale emise de S.C. K. S.R.L. București și un număr de 15 facturi fiscale emise de S.C. Q. S.R.L. București, documente ce nu reflectă operațiuni comerciale reale, modalitate prin care a fost creat un prejudiciu bugetului de stat în sumă totală de 856.750 RON (192.918 euro)- (21 de acte materiale).

Așadar, condamnarea recurentului inculpat pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 a fost urmarea analizei instanței de apel a ansamblului probelor administrate în cauză, iar rolul Înaltei Curți în procedura pendinte nu este unul strict formal, de verificare a considerentelor deciziei penale, ci în baza demersului analitic, instanța de casație verifică, prin raportare la normele de configurare legală a infracțiunii, dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

În cadrul acestui demers, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în decizia penală, ci verifică, exclusiv, dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, astfel încât criticile recurentului inculpat, care reiau în fapt apărările formulate în fața celorlalte instanțe, respectiv fictivitatea operatorului economic, însă evidențierea în contabilitatea societății a unor cheltuieli/operațiuni reale, se impun a fi respinse ca nefondate.

În consecință, raportat la situația de fapt reținută cu titlu definitiv în cauză, fapta concretă reținută în sarcina recurentului inculpat A., respectiv, înregistrarea în evidența contabilă a societății M. a unor facturi de achiziție servicii manoperă, respectiv: un număr de 2 facturi fiscale emise de S.C. J. S.R.L. București, un număr de 4 facturi fiscale emise de S.C. K. S.R.L. București și un număr de 15 facturi fiscale emise de S.C. Q. S.R.L. București, documente ce nu reflectă operațiuni comerciale reale, întrunește condițiile de bază ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, fiind realizată o corespondență deplină între faptele comise, astfel cum au fost reținute de instanța de apel și configurarea legală a infracțiunii.

În ceea ce privește critica recurentului inculpat B. referitoare la neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală, săvârșită în forma complicității, având în vedere că nu a completat și nici nu a semnat vreuna dintre facturile fiscale emise în numele S.C. K. S.R.L. București, ce au fost înregistrate în evidența contabilă a celor două societăți, S.C. L. S.R.L. și S.C. M. La Florani S.R.L., nu a semnat și nu a participat la încheierea vreunuia dintre contractele de subantrepriză ce apar a fi emise în numele S.C. K. S.R.L. București și cele două societăți anterior menționate, Înalta Curte apreciază că este nefondată, pentru considerentele ce vor fi expuse.

În sarcina recurentului inculpat B., instanțele de fond au reținut cu titlu definitiv că, fiind împuternicit pe contul S.C. K. S.R.L. București și cunoscând caracterul ilicit/simulat al plăților efectuate prin acest cont bancar de către S.C. L. S.R.L. corespunzător facturilor fiscale ce nu atestă operațiuni comerciale reale, respectiv S.C. M. LA FLORANI S.R.L. Tg. Jiu, a efectuat un număr de 24 retrageri de numerar, din contul S.C. K. S.R.L. București, sumele fiind ulterior restituite reprezentanților S.C. M. La Florani S.R.L. Tg Jiu.

Astfel, în și pe aceste coordonate, Înalta Curte va purta analiza pentru a stabili dacă activitatea infracțională a recurentului inculpat B., așa cum a fost aceasta reținută cu titlu definitiv de instanțele de fond, se circumscrie formei de participație a complicității.

Potrivit dispozițiilor art. 48 C. pen., "complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală".

Ceea ce caracterizează, prin urmare, activitatea complicelui în raport cu celelalte forme de participație penală este caracterul ei de contribuție indirectă, de ajutorare sau înlesnire, în orice mod, la săvârșirea actelor de executare propriu - zisă.

Pornind de la definiția complicității dată prin dispozițiile legale sus citate, constată Înalta Curte că, pentru reținerea acestei forme de participație penală, ca formă atipică a infracțiunii, este necesar a fi întrunite, în mod cumulativ, următoarele cerințe esențiale:

Sub raportul elementului formal al infracțiunii, complicitatea presupune o contribuție la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Complicitatea, ca și celelalte forme de participație, impune condiția săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală, întrucât numai prin comiterea acesteia devine o activitate relevantă penal.

Sub raportul elementului material al infracțiunii, complicitatea trebuie să se constituie într-o contribuție de ajutorare sau înlesnire în orice mod la activitatea celui ce săvârșește nemijlocit infracțiunea.

Sub raportul elementului moral al infracțiunii, complicitatea trebuie să aibă, întotdeauna, caracterul unei activități intenț