ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 22 mai 2024

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 201 din 12.05.2023 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019, în temeiul dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsă de 7 (șapte) ani închisoare pentru infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată.

În temeiul dispozițiilor art. 9 alin. (1) și art. 12 din Legea nr. 241/2005 și art. 66 alin. (1) și art. 67 din C. pen., i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării următoarelor drepturi prevăzute de art. 66 lit. a), b) și g) din C. pen., pe o perioadă de 2 (doi) ani, după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate:

- dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice;

- dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat;

- dreptul de a mai deține funcția de administrator în vreo societate comercială și de a desfășura activități de comerț în mod direct sau prin persoane interpuse.

Pe durata și în condițiile prevăzute de art. 65 din C. pen., i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. (cu referire la funcțiile prevăzute de art. 12 din Legea nr. 241/2005, respectiv dreptul de a mai deține funcția de administrator în vreo societate comercială și de a desfășura activități de comerț în mod direct sau prin persoane interpuse).

În baza art. 397 alin. (1) din Legea 135/2010 privind C. proc. pen., a fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală ca reprezentant al Statului Român și a fost obligat inculpatul A., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L., să plătească părții civile suma de 847.987 RON, reprezentând 343.227 RON impozit pe profit și 517.703 TVA, sumă actualizată cu majorări, dobânzi și penalități până în momentul plății efective a prejudiciului și au fost respinse celelalte pretenții civile formulate de către partea civilă, ca nefondate.

În baza art. 249 alin. (1), (5) și (6) din C. proc. pen. coroborat cu art. 11 din Legea 241/2005, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător și a popririi asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile și conturilor inculpatului și a părții responsabile civilmente S.C. "B." S.R.L., până la concurența sumelor datorate.

În baza art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (3) din O.G. nr. 39/2015, s-a dispus ca, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă, o copie a hotărârii să se comunice Administrației Județene a Finanțelor Publice Arad, în vederea înscrierii în cazierul fiscal.

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca la rămânerea definitivă, o copie a hotărârii să se comunice ONRC.

În baza art. 398 și 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 7000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpatul A., partea responsabilă civilmente B. S.R.L., precum și partea civilă Statul Român prin ANAF, DGRFP Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad.

Prin decizia penală nr. 742/A din 14 septembrie 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția penală a decis următoarele:

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta parte civilă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, ca reprezentant al Statului Român, și de apelanta parte responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. CUI x cu nr. ORC x, împotriva sentinței penale nr. 201 din data de 12 mai 2023 pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 201 din data de 12 mai 2023 pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019.

A desființat sentința penală atacată și rejudecând cauza:

A reținut în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă judiciară prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5, art. 35 alin. (1), art. 75 alin. (2) lit. a), art. 76 alin. (1), art. 79 alin. (3) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare în regim de detenție, pentru săvârșirea infracțiunii de "evaziune fiscală în formă continuată".

Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței penale apelate ce nu contraveneau deciziei.

În baza art. 422, art. 275 alin. (2) și (4) din C. proc. pen., au fost obligate apelantele (partea civilă și partea responsabilă civilmente), în mod individual, să plătească statului suma de 500 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, iar restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în apel, în baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., au fost reținute în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A., întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., prin care a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale și a sentinței pronunțate de prima instanță, iar pe cale de consecință, pronunțarea unei soluții de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Totodată, a solicitat, în baza art. 397 alin. (5) raportat la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile formulate de partea civilă ANAF, iar în temeiul art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., să se contate încetarea de drept a măsurilor asiguratorii instituite asupra bunurilor sale și ale persoanei responsabile civilmente S.C. B. S.R.L., dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la data pronunțării deciziei definitive de către instanța de recurs în casație.

În motivarea cererii, recurentul a invocat greșita aplicare a legii, sub aspectul reținerii în sarcina sa a infracțiunii incriminate de art. 9 alin. (1) lit. b) raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., care s-ar fi realizat de către prima instanță și instanța de apel cu încălcarea următoarelor dispoziții imperative:

- art. 7 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Fundamentale ale Omului și art. 49 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, cu referire la art. 15 din C. pen., privind dreptul oricărei persoane de a nu fi condamnată pentru o acțiune sau omisiune care nu constituie infracțiune;

- art. 2 din C. proc. pen., cu referire la art. 4 alin. (2) din C. proc. pen. (prezumția de nevinovăție în corelație cu principiul in dubio pro reo), coroborat și cu art. 48 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene și art. 6 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Fundamentale ale Omului;

- art. 5 alin. (1) din C. proc. pen., art. 6 pct. 3 lit. d) din Convenția Europeană a Drepturilor Fundamentale ale Omului;

- art. 8 din C. proc. pen. în corelație cu art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (3) și (4) din Constituție, art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Fundamentale ale Omului;

- art. 10 alin. (1) și (5) din C. proc. pen., în corelație cu art. 48 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene și art. 6 alin. (3) din Convenția Europeană a Drepturilor Fundamentale ale Omului, art. 21 alin. (1)-(3) și art. 24 alin. (1) din Constituție;

- art. 417 corelat cu art. 420 alin. (10) și (11) din C. proc. pen., referitoare la efectul devolutiv al apelului, la cercetarea judecătorească și examinarea de instanța de apel a tuturor motivelor de apel invocate de apărare, a dispozițiilor art. 6 pct. 1 și 2, art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor fundamentale ale Omului, a dispozițiilor art. 47 alin. (1) și (2) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene referitoare la dreptul la o cale de atac efectivă.

În cuprinsul cererii de recurs în casație, recurentul A. a expus pe larg devoluțiunea cauzei în cadrul celor două cicluri procesuale.

Astfel, a menționat că, prin sentința penală nr. 434/30.12.2021 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2019, a fost condamnat la o pedeapsă de 7 (șapte) ani închisoare pentru infracțiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 din C. pen. și a fost obligat la plata sumei de 885.401 RON către partea civilă ANAF.

Prin decizia penală nr. 264/A/14.03.2022 a Curții de Apel Timișoara pronunțată în dosar nr. x/2019, a fost admis apelul său și al părții responsabile civilmente, a fost desființată sentința Tribunalului Arad și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Deopotrivă, recurentul a indicat în cuprinsul cererii soluția pronunțată de prima instanță în rejudecare prin sentința penală nr. 201 din 12.05.2023 a Tribunalului Arad, pronunțată în dosarul nr. x/2019, cu precizarea că împotriva acestei sentințe a declarat apel. Cauza în apel a avut un singur termen de judecată, la data de 06.09.2023, când a depus la dosar motivele de apel, dezvoltate pe larg, prin care a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, a formulat o cerere în probațiune prin care a solicitat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză efectuat în cauză și a solicitat achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., iar în subsidiar, încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat A. a considerat că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzut de legea penală, susținând, în esență, că încălcarea normelor contabile referitoare omisiunea de a depune declarațiile prevăzute de lege, fără ca prin această să se sustragă de la obligațiile datorate bugetului statului, nu constituie infracțiune, ci contravenția reglementată de art. 41 din Legea nr. 82/1991, republicată.

Sub aspectul legalității deciziei recurate, a susținut că instanța de apel nu a înlăturat probele obținute nelegal de prima instanță, în rejudecare, rezultate din verificările efectuate de organele fiscale (organe ale părții civile din cauză).

Deopotrivă, a arătat că, instanța de apel a omis faptul că prima instanță de rejudecare i-a agravat situația juridică în propria cale de atac prin dispunerea de probe nelegale în susținerea acuzării sale.

Redând conținutul art. 41 din Legea contabilității nr. 81/1991, republicată, care definește faptele ce constituie contravenție, recurentul A. a susținut că acuzațiile din rechizitoriu au vizat doar fapta sa de a omite înregistrarea în contabilitate a unor facturi, și acestea numai cu privire la solicitarea de încasare a contravalorii prestațiilor efectuate în regim de antrepriză de partea responsabilă civilmente, precum și că a omis depunerea declarațiilor la organul fiscal cu privire la veniturile realizate. Astfel, organul de urmărire penală nu a analizat și celelalte facturi și documente contabile care întregesc operațiunile comerciale desfășurate, lăsând în afara procesului penal deducerile TVA și cheltuielile efectuate, ceea ce a condus la constatarea neechivocă, în cadrul cercetării judecătorești, pe baza probelor, că nu există obligații fiscale neîndeplinite la bugetul de stat, nici cu titlu de TVA, nici cu titlu de impozit pe profit.

Prin urmare, a arătat că obiectul acuzației îl reprezenta doar starea de fapt referitoare la neîntocmirea parțială și temporară a evidenței contabile, constând în documentele contabile prevăzute de art. 20 din Legea contabilității potrivit căruia, registrele de contabilitate obligatorii sunt: registrul-jurnal, registrul-inventar și cartea mare. A susținut că, declarația privind TVA nu este un document contabil prevăzut de legea contabilității și, ca atare, nu poate face obiectul infracțiunii de evaziune fiscală.

A mai menționat recurentul că raportul de expertiză judiciară în specialitatea contabilitate-fiscalitate a constatat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, pe baza examinării întregii evidențe contabile, că nu datorează obligații fiscale la bugetul statului cu titlu de TVA și impozit pe profit, precum și că omisiunea evidențierii prin acte contabile a operațiunilor comerciale nu s-a dovedit.

În schimb, a fost dovedită emiterea facturilor și chitanțelor de plată, cu referire la contractele de antrepriză executate de societate, precum și la achizițiile de materiale și alte bunuri, inclusiv cheltuielile întrebuințate pentru realizarea operațiunilor comerciale prin:

- înscrisurile depuse (parțial) în faza urmăririi penale;

- înscrisurile depuse în fața instanței și raportul de expertiză judiciară în materie contabilă și fiscală;

- înregistrarea la organul fiscal al tuturor actelor contabile și declarațiilor prevăzute de lege.

S-a susținut că, potrivit art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiune omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii în actele contabile și în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Recurentul a criticat faptul că, instanța de apel, ca și prima instanță, a preluat teza refacerii actelor contabile "după mult timp". Or, recurentul a arătat că refacerea contabilității reprezintă o obligație legală pe care a complinit-o, iar întocmirea completă a evidenței fiscale a fost urmată de înregistrarea declarațiilor fiscale prevăzute de lege la organul fiscal. Prin urmare, omisiunea de a înregistra nu îi mai poate fi reproșată, cu titlu de faptă penală, întrucât această omisiune nu face parte din latura obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală, ci din latura obiectivă a contravenției.

Pe de altă parte, recurentul a arătat că teza acreditată de acuzare, conform căreia facturile achitate de partea responsabilă civilmente pentru prestațiile efectuate de S.C. C. S.R.L. ar fi fictive, nu face parte din elementul material al laturii obiective al conținutului constitutiv a infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată. În sarcina sa, prin actul de acuzare, s-a reținut că a omis să evidențieze în contabilitate o serie de facturi, nu că a acționat în sensul emiterii de facturi fictive pentru a atesta operațiuni fără corespondent în realitate.

A mai fost susținut caracterul neadevărat și eronat al constatărilor organului de control fiscal aparținând ANAF, DGRFP, AJFP Hunedoara - AJFP Arad, formulate prin adresa nr. x/16.09.2022, trimisă la dosar cu adresa nr. x/26.09.2022, și prin procesele-verbale de control nr. x/09.09.2022 și nr. y/09.09.2022, prin care s-a comunicat instanței că, din verificarea bazei de date a ANAF nu rezultă tranzacțiile economice efectuate de societățile C. S.R.L. și B. S.R.L., respectiv caracterul eronat al informațiilor transmise instanței prin adresa nr. x/05.12.2022 emisă de ANAF, DGRFP, AJFP Arad - Serviciul Fiscal Orășenesc Sebiș, prin care s-a comunicat instanței că, din verificările efectuate în evidențele fiscale ale ANAF, în declarațiile 394 nu se regăsesc operațiuni înregistrate între societățile C. S.R.L. și B. S.R.L..

A învederat că aceste informații au fost contrazise cu adresa nr. x/08.12.2022 emisă de ANAF, DGRFP, AJFP Arad - Serviciul Fiscal Orășenesc Sebiș, prin care s-a comunicat că au fost înregistrate un număr de 18 declarații 394, care cuprind operațiunile derulate între C. S.R.L., în calitate de furnizor, și B. S.R.L., în calitate de client, aferente perioadei 2013-2014, fiind atașate adresei toate aceste declarații.

Recurentul a mai invocat faptul că, din probele administrate rezultă că nu a existat o omisiune de a evidenția operațiunile comerciale în documentele de evidentă contabilă, ci doar o neglijență privind evidențierea și depunerii tuturor declarațiilor privind TVA în termenul prevăzut de legislația fiscală. Această omisiune nu a avut drept rezultat urmarea socialmente necesară faptei de evaziune fiscală, și anume sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Cu alte cuvinte, a susținut că în cauză lipsește prejudiciul, respectiv rezultatul material al infracțiunii de evaziune fiscală.

Raportat la acuzațiile din rechizitoriu, recurentul a considerat că starea de fapt reținută de acuzare se sprijină pe acte de urmărire penală incomplete.

De asemenea, a susținut că societatea pe care o administra a emis documente contabile oficiale primare și nu a omis să evidențieze prin acte contabile operațiunile de prestare a serviciilor, iar aceste facturi cuprind toate mențiunile referitoare la prețul lucrărilor, felul prestațiilor, termenele de plată etc.

Totodată, a arătat că în rechizitoriu s-a reținut omisiunea evidențierii acestor facturi în registrele și declarațiile contabile prevăzute de Legea contabilității nr. 82/1991 (republicată). Or, în prezent, toate aceste evidențe sunt întocmite, în mod plenar, inclusiv declarațiile privind TVA, astfel cum o atestă Serviciul Orășenesc Fiscal Sebiș.

A mai menționat că în sarcina părții responsabile civilmente (societatea comercială pe care o administrează) s-a reținut că nu a întocmit o parte a evidenței contabile în perioada 2013-2014, însă acuzarea a omis că, în raport de toate veniturile obținute și de cheltuielile efectuate, în cadrul acelorași operațiuni comerciale, în aceeași perioadă de referință, nu s-a cauzat nici un prejudiciu la bugetul statului.

Prin urmare, recurentul a considerat că, în mod nelegal, în actul de inculpare s-a reținut starea de fapt și încadrarea juridică a acesteia în infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.. Tot astfel, în mod nelegal, instanțele de rejudecare au dispus condamnarea sa pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Sintetizând, a reiterat că fapta de a nu ține contabilitatea potrivit legii, respectiv de a nu depune declarațiile prevăzute de lege, fără ca prin aceasta să se producă sustragerea de la obligațiile datorate la bugetul statului, nu constituie infracțiune, ci contravenția prevăzută de art. 41 din Legea contabilității nr. 82/1991 (republicată).

Prin încheierea din 17 ianuarie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 742/A din 14 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală și s-a fixat termen în vederea judecării recursului în casație la data de 28 februarie 2024.

În cuprinsul încheierii s-a reținut că nu se includ în sfera niciunui caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. criticile vizând caracterul incomplet al urmăririi penale și interpretarea probatoriului, aspectele ce țin de reexaminarea conținutului mijloacelor de probă, verificarea existenței ori a suficienței probelor pe care s-a întemeiat soluția de condamnare. În egală măsură, s-a reținut că pe calea recursului în casație nu este permisă examinarea prezumției de nevinovăție, stabilirea unei alte situații de fapt, analiza legalității administrării probelor, a respectării dreptului la apărare, fiindcă în această procedură verificarea hotărârii se face exclusiv în drept, ceea ce înseamnă că statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată nu pot fi cenzurate în niciun fel.

Examinând recursul în casație formulat de A. prin prisma cazului de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situației de fapt.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Astfel, acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie că fapta a fost dezincriminată.

În speță, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, respingând apelul inculpatului A., a reținut că faptele pentru care acesta a fost trimis în judecată, în materialitatea lor, se circumscriu infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5, art. 35 alin. (1), art. 75 alin. (2) lit. a), art. 76 alin. (1), art. 79 alin. (3) din C. pen., fiind, astfel, menținută soluția de condamnare pronunțată de prima instanță.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiunea de evaziune fiscală omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.

Prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din același act normativ prevăd că, documentele legale sunt documentele prevăzute de Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Codul vamal, Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, și de reglementările elaborate pentru punerea în aplicare a acestora.

Sub aspectul elementelor de tipicitate a infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, constă în neînregistrarea în aceste documente a unor surse impozabile ori taxabile realizate de către contribuabil.

Elementul material al laturii obiective constă în omisiunea de a evidenția, în tot sau în parte, în documentele legale, operațiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate. Obligațiile a căror încălcare este incriminată de textul de lege la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale se regăsesc în Legea contabilității nr. 82/1991. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, contabilitatea trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și alte informații referitoare la activitatea desfășurată, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu alte persoane (instituții publice, clienți, creditori financiari, comerciali etc.). Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează, la momentul efectuării ei, într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.

Deopotrivă, se subliniază că, în modalitatea faptică de săvârșire a infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, scopul este cel de sustragere de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, acest scop fiind atașat laturii obiective a infracțiunii. De altfel, acesta reprezintă și elementul de diferențiere a faptei ilicit penale de contravenția prevăzută de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, care are o sferă mult mai largă de aplicabilitate. Astfel cum s-a arătat, infracțiunea de evaziune fiscală este caracterizată de existența scopului special al sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale și, doar în măsura în care acest scop lipsește, fapta are un caracter contravențional.

În cauză, instanța de apel a confirmat situația de fapt reținută de către instanța de fond în rejudecare, respectiv că, în calitate de asociat unic și administrator de fapt al S.C. "B." S.R.L., recurentul-inculpat nu a înregistrat în documentele contabile și nu a declarat organelor fiscale veniturile obținute în urma desfășurării de activități comerciale în perioada 2013-2014, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, cauzând la bugetul de stat un prejudiciu total în valoare de 847.987 RON, reprezentând 343.227 RON impozit pe profit și 517.703 TVA.

Totodată, a subliniat că infracțiunea de evaziune fiscală de care este acuzat inculpatul s-a consumat în momentul în care s-a produs rezultatul prevăzut în norma de incriminare și s-a epuizat la data ultimului act de evaziune fiscală realizat de inculpat. Demersul inculpatului de refacere a contabilității la mulți ani după epuizarea infracțiunii, în urma căruia, prin actele înregistrate ulterior, a făcut ca prejudiciul scriptic să nu mai existe, a fost considerat irelevant sub aspectul angajării răspunderii sale penale și civile în cauză. Sub acest aspect, instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile art. 26 din Legea 82/1991 care prevede un termen de maximum 30 de zile de la constatarea pierderii, sustragerii sau distrugerii documentelor financiar-contabile în care se vor lua măsuri de reconstituire a acestora, constatând totodată că, în speță, întocmirea/reconstituirea documentelor financiar-contabile a avut loc la câțiva ani după data faptei. A constatat că, inculpatul prin demersul de a pune în ordine evidențele contabile și fiscale ale societății nu s-a desistat și nici nu a împiedicat consumarea infracțiunii, pentru a-i fi aplicabile prevederile art. 34 din C. pen., aceasta fiind o obligație legală a sa, dar care nu afectează în nici un fel consumarea infracțiunii de care este acuzat.

Instanța de apel a mai a avut în vedere că fapta inculpatului a cauzat un prejudiciu de 847.987 RON bugetului de stat, înlăturând concluziile expertizei contabile ce a calculat un prejudiciu zero, dat fiind că această expertiză se raportează la înscrisuri și operațiuni contabile/fiscale ulterioare epuizării activității infracționale a inculpatului.

Înalta Curte amintește că în cadrul prezentei căi extraordinare de atac se analizează doar aspecte de drept, instanța de recurs în casație neputând proceda la modificarea situației de fapt. Or, instanța de apel a reținut cu caracter definitiv că, prin neînregistrarea în evidența contabilă a societății și nedeclararea operațiunilor comerciale efectuate și nedeclararea la organul fiscal teritorial a veniturilor realizate, aferente perioadei 2013-2014, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale către bugetul de stat, recurentul A., administrator unic al S.C. "B." S.R.L., a cauzat un prejudiciu în valoare de 847.987 RON, reprezentând 343.227 RON impozit pe profit și 517.703 TVA.

Ca atare, Înalta Curte constată corespondența între fapta comisă și tiparul de incriminare corespunzător infracțiunii de evaziune fiscală reținută pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat A..

Apărările recurentului inculpat prin care susține nelegalitate unora dintre probele administrate în cauză sau raționamentul greșit al instanțelor de fond și de apel în interpretarea normelor în materie fiscală, concluzionând în esență că nu s-a sustras de la plata obligațiilor fiscale datorate statului, dată fiind rectificarea ulterioară a actelor contabile, context în care fapta sa ar reprezenta o contravenție, urmăresc în realitate reexaminarea probatoriului administrat și modificarea situației de fapt reținute în apel în sensul arătat de către recurent, analiză care nu poate fi efectuată, așa cum Înalta Curte a subliniat anterior, în calea de atac a recursului în casație. Or, recurentul inculpat a reclamat lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat raportat la situația de fapt pe care acesta a prezentat-o, nu la cea reținută de către instanța de apel.

În consecință, întrucât fapta inculpatului se circumscrie elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, iar prin criticile aduse hotărârii definitive, acesta nu au evidențiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, este neîntemeiată solicitarea de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 742/A din data de 14 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenții la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 742/A din data de 14 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Dată

Tip

Sursă

31/08/2022

Contestație în anulare

D.

21/10/2022

Cerere

Contestator - D.

02/11/2022

Cerere

Contestator - D.

20/03/2023

Adresă de înaintare/trimitere dosar

Curtea de Apel GALAȚI

08/05/2023

Cerere

Penitenciarul Ploiești

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 mai 2024.