ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 09 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de recurentul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1073 din data de 25 iulie 2024 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, județul Mehedinți, în dosarul nr. x/2023:

În baza art. 396 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. pen. și art. 336 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 43 alin. (5) din C. pen. și cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, în condițiile art. 60 din C. pen.

Împotriva sentinței penale nr. 1073 din data de 25 iulie 2024 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, județul Mehedinți, a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 143/2025 din 06.02.2025, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 1073 din data de 25 iulie 2024 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, județul Mehedinți.

Împotriva deciziei penale nr. 143/2025 din 06.02.2025, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a formulat recurs în casație inculpatul A. la data de 26.05.2025, prin apărător ales, avocat B..

Prin cererea formulată de inculpat nu a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac niciunul din cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, inculpatul A. a arătat, în esență, că soluția de condamnare trebuie să se bazeze pe probele administrate în speța, iar obligația magistraților este de a verifica temeinicia si legalitatea probelor strânse in cursul urmăririi penale, prin administrarea acestora in ședință publică, nemijlocit, oral și contradictoriu, pentru a constata dacă ele pot constitui temei de condamnare, iar pe de altă parte judecătorii trebuie să administreze, la cererea părților, cât și din oficiu, orice alte probe necesare aflării adevărului și totodată de a încuviința probele pertinente si concludente necesare verificării apărărilor invocate de inculpat.

Din economia normelor de procedură penală rezultă și obligația instanței de a reține motivat care dintre probe exprimă adevărul și, tot motivat, de a înlătura probele care nu îndeplinesc această condiție.

Astfel, a susținut că elementul material al infracțiunii de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe presupune, în mod esențial, identificarea unei persoane care efectiv a condus autovehiculul în condițiile de alcoolemie prevăzute de lege.

Or, în speță, nu s-a dovedit în mod cert că inculpatul a fost persoana aflată la volanul autoturismului implicat în accidentul rutier, aspect esențial al laturii obiective a infracțiunii.

În ce privește încălcarea prezumției de nevinovăție și a principiului in dubio pro reo, în speță, instanțele de fond și apel nu au fundamentat această convingere pe un probatoriu concludent și lipsit de echivoc. Dimpotrivă, probele administrate relevă existența unei stări de îndoială cu privire la identitatea conducătorului auto din momentul producerii evenimentului rutier, stare de incertitudine care ar fi trebuit să profite inculpatului.

A mai arătat că probele sunt contradictorii și insuficiente pentru a fundamenta o hotărâre de condamnare, întrucât declarațiile martorilor C. și D. sunt contradictorii, în privința persoanei care se afla la volan, a comportamentului acesteia după accident și a traficului prezent la fața locului.

Instanțele de judecată au reținut că martorul C. l-a recunoscut pe inculpat și ulterior în sala de judecată ca fiind persoana care ar fi condus autoturismul implicat în accident, tratând această recunoaștere ca un element cert de identificare a inculpatului.

Această concluzie este eronată și lipsită de fundament, pentru că inculpatul a fost găsit în apropiere, adus la fața locului, unde a fost prezent și martorul C., testat cu etilotestul și ulterior dus la spital, astfel că nu se poate vorbi de o identificare, ci de o simplă acceptare a unei situații deja create de anchetatori.

Aceste contradicții și omisiuni au fost ignorate în mod vădit de instanța de apel, care a menținut o soluție de condamnare întemeiată exclusiv pe presupuneri și pe o interpretare unilaterală a probatoriului, fără a analiza cu rigurozitate toate elementele cauzei.

Inculpatul a mai susținut că un aspect de o gravitate deosebită care afectează fundamental legalitatea și temeinicia hotărârii de condamnare îl reprezintă utilizarea declarațiilor martorilor E. si F., care nu pot constitui mijloc de probă legal în cauză, în condițiile în care aceștia au avut, succesiv și cumulativ, calitatea de organe de constatare, organe de cercetare penală și ulterior martori în aceeași cauza penală.

Această succesiune de roluri în cadrul aceleiași cauze afectează exigențele unui proces echitabil, întrucât o persoană care a desfășurat activități de cercetare penală în cauză nu poate fi ulterior audiată în calitate de martor, fără a aduce atingere echității procesului penal.

Prin urmare, declarațiile acestora nu pot constitui un mijloc de probă, iar utilizarea lor în fundamentarea soluției de condamnare reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului la un proces echitabil.

În temeiul art. 441 C. proc. pen., având în vedere aspectele invocate în prezentul recurs precum și posibilitatea reală de desființare a hotărârii atacate, inculpatul a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate, în întregime, până la soluționarea definitivă a prezentului recurs în casație.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație, în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 440 alin. (2) C. proc. pen., cu titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Procedând, prioritar, la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 și art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii este menționat numele și prenumele recurentului, semnătura apărătorului acestuia, iar decizia penală nr. 429/2024 din data de 20 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția penală, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație și că recursul în casație a fost formulat în termen dată fiind lipsa comunicării deciziei instanței de apel.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. se observă că, prin cererea de recurs în casație nu a fost indicat ca temei de drept pe care se întemeiază calea de atac, niciunul dintre cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., argumentele inculpatului rezumându-se la critici privind probatoriul administrat în cauză, însă aceste susțineri nu pot fi încadrate în niciunul din cazurile expres prevăzute de lege.

Se notează că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Prin urmare, analizând motivele invocate de recurent, se apreciază că acestea nu pot fi examinate în raport de niciunul din cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., nefiind permisă de lege o analiză a nemulțumirilor recurentului inculpat cu privire la situația de fapt și probatoriul administrat în cauză, argumentele invocate constituind critici în cadrul soluționării cauzei de către instanțele inferioare și nu pot fi circumscrise niciunui caz expres prevăzut de art. 438 C. proc. pen.

În atare condiții, rezultă că admisibilitatea recursului în casație nu presupune doar îndeplinirea unei condiții formale a dezvoltării unor critici în fapt, dacă nu este îndeplinită și condiția privind indicarea unuia dintre cazurile de recurs în casație prevăzute de lege, care să fie în deplină concordanță cu motivarea recursului în casație și care să permită examinarea acestora în cadrul căii extraordinare de atac exercitate.

Așadar, îndeplinirea formală a unei condiții prevăzute de art. 440 C. proc. pen., respectiv motivarea cererii de recurs în casație, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casație, câtă vreme cerința expres prevăzută de lege privind indicarea unuia dintre cazurile de recurs în casație prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen. nu este îndeplinită.

În realitate, raportat la motivele recursului în casație, se constată că aspectele menționate sunt critici care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate în art. 438 C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, constatând că cererea de recurs în casație nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât prin cererea de recurs în casație nu a fost indicat ca temei de drept pe care se întemeiază calea de atac, niciunul dintre cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 143/2025 din 06 februarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 143/2025 din 06 februarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 octombrie 2025.