ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 24 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 115 din 8 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1589 din data de 20 octombrie 2023, pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 396 alin. (1) și (5) C. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) și alin. (4) C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) C. pen.

S-a respins ca nefondată cererea de constatare a privării nelegale de libertate.

Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin și inculpatul A..

Prin decizia nr. 115 din 8 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul dispozițiilor art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 1589 din 20 octombrie 2023 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. x/2022 ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin împotriva aceleiași hotărâri.

S-a desființat, în parte, hotărârea apelată și, rejudecând:

În baza art. 396 alin. (1) și (4) C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen., a stabilit pedeapsa de 6 luni închisoare în sarcina inculpatului A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ultraj, faptă prev. și ped. de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) C. pen.

În baza art. 83 alin. (1) C. pen. a fost amânată aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere stabilit în condițiile art. 84 din C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, fiind stabilite, totodată, măsuri și obligații prevăzute de art. 85-86 C. pen.

S-a apreciat de către instanța de apel că starea de fapt expusă în actul de sesizare a instanței și reținută în sarcina inculpatului rezultă de o manieră neechivocă din probatoriul administrat în cauză în faza de urmărire penală și în faza de judecată, în sensul că acesta, în cursul lunii iulie 2021, a încărcat un fișier video pe pagina personală de pe rețeaua de socializare B., postare la care a adăugat o descriere și mai multe comentarii dar și răspunsuri la comentarii, adresând prin intermediul acestora - prin folosirea expresiilor "Pe pisicuța asta o voi dona celor de la Poliția animalelor, acolo profesionalismul este la el acasă! Vă dați seama dacă unui individ de acolo îi tremura mâna pe pix când îmi completa procesul-verbal, cum îi vor tremura picioarele când va lua contact fizic cu C.?", "îți dai seama, mă pun mamele lor să le fac alți fii!" - amenințări implicite cu acte de violență persoanei vătămate D., polițist în cadrul Inspectoratului de Poliție al jud. Mehedinți, ca urmare a faptului că acesta din urmă l-a sancționat contravențional.

Hotărârea din apel a fost comunicată inculpatului la data de 19 februarie 2024 (se are în vedere faptul că s-a procedat la afișarea înștiințării la data de 12 februarie 2024, având un termen de 7 zile în care inculpatul este în drept să se prezinte pentru a i se comunica decizia), astfel că data până la care inculpatul avea posibilitatea să declare recurs în casație este 14 martie 2024, inclusiv.

Împotriva deciziei instanței de apel, inculpatul a declarat recurs în casație la data de 7 martie 2024. În esență, prin motivele de recurs în casație, invocând cazul de casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a arătat de recurentul inculpat faptul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât condiția prevăzută de lege "dacă este de natură să îi producă o stare de temere", nu este întrunită, lipsind, de asemenea, și urmarea principală imediată.

Totodată, s-a solicitat suspendarea executării deciziei penale în baza art. 441 din C. proc. pen., dar și sub aspectul cheltuielilor judiciare la care a fost obligat și care figurează în cazierul său fiscal, toate aceste măsuri producându-i prejudicii materiale și morale.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată tuturor participanților, iar până la expirarea termenul de 10 zile, prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., nu au fost depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 01 aprilie 2024, procedura de comunicare a recursului în casație fiind îndeplinită.

Astfel, la data 18 aprilie 2024 a fost întocmit raportul de magistratul-asistent.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A., prin încheierea din data de 23 aprilie 2024 Înalta Curte a dispus admiterea în principiu.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul în casație declarat de inculpatul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

Astfel, starea de fapt valorificată prin decizia recurată cu privire la infracțiunea de ultraj, faptă prev. de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) C. pen., a constat în aceea că, în cursul lunii iulie 2021, inculpatul a încărcat un fișier video pe pagina personală de pe rețeaua de socializare B., postare la care a adăugat o descriere și mai multe comentarii dar și răspunsuri la comentarii, adresând prin intermediul acestora - prin folosirea expresiilor "Pe pisicuța asta o voi dona celor de la Poliția animalelor, acolo profesionalismul este la el acasă! Vă dați seama dacă unui individ de acolo îi tremura mâna pe pix când îmi completa procesul-verbal, cum îi vor tremura picioarele când va lua contact fizic cu C.?", "îți dai seama, mă pun mamele lor să le fac alți fii!" - amenințări implicite cu acte de violență persoanei vătămate D., polițist în cadrul Inspectoratului de Poliție al jud. Mehedinți, ca urmare a faptului că acesta din urmă l-a sancționat contravențional.

Infracțiunea de ultraj în varianta prevăzută de art. 257 alin. (4) C. pen. are subiect pasiv special, tipicitatea faptei fiind condiționată, la momentul comiterii faptei, de săvârșirea asupra unei persoane ce are calitatea de polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, în speța de față nefiind contestată, din această perspectivă, calitatea de ofițer de poliție a persoanei vătămate și nici că fapta nu ar fi fost săvârșită în legătură cu conduita de a-l sancționa contravențional pe inculpat, în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Ceea ce se critică de către recurentul-inculpat, în esență, vizează elementul material al infracțiunii de amenințare prevăzut la art. 206 alin. (1) C. pen., respectiv "Fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere", din perspectiva faptului că mesajele postate nu constituie amenințări, că acestea nu vizau persoana vătămată și că nu ar fi produs vreo stare de temere persoanei vătămate.

În acest context, instanța supremă identifică trei condiții atașate acestui element material, necesar a fi realizate pentru a se reține că inculpatul a comis infracțiunea de amenințare, respectiv amenințarea să se refere la comiterea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare, infracțiunea sau fapta păgubitoare cu care se amenință să se îndrepte, fie direct împotriva persoanei vătămate, fie împotriva altei persoane, amenințarea să fie serioasă, să aibă un potențial intimidant, să fie de așa natură încât să poată produce o stare de temere.

Înalta Curte constată că inculpatul a realizat elementul material prin amenințările proferate la adresa persoanei vătămate, având în vedere următoarele argumente:

În primul rând, se observă că instanța de apel a reținut că persoana vătămată a fost amenințată de către inculpat cu exercitarea unor acte de violență prin intermediul câinelui agresiv deținut de către acesta.

Deosebit de importantă este reținerea instanței de apel în ceea ce privește identificarea persoanei vizate de amenințările inculpatului:

"este cât se poate de clar că acest mesaj vizează persoana vătămată D. atâta timp cât inculpatul face referire la persoana care a întocmit procesul-verbal de contravenție, iar nu la o parte sau la toți lucrătorii din cadrul Biroului pentru Protecția Animalelor din cadrul Inspectoratului de Poliție al jud. Mehedinți, astfel încât să se aprecieze că exprimarea inculpatului ar fi una mult prea generală. Este adevărat, așa cum a reținut și prima instanță, că în cuprinsul mesajului nu se menționează numele persoanei vătămate, însă, contrar opiniei acesteia, Curtea apreciază că același mesaj furnizează suficiente informații care să permită determinarea în mod facil a persoanei vizate de acțiunile inculpatului, aceste elemente de probă fiind coroborate de cele evidențiate de postarea anterioară a inculpatului, postare din care rezultă parțial actul sancționator și suficiente elemente care să faciliteze identificarea acestui înscris. În plus, din niciuna dintre probele dosarului, nici măcar din declarațiile inculpatului, nu rezultă că în perioada comiterii faptei acesta mai fusese sancționat pentru abateri de aceeași natură sau de altă natură astfel încât să se poată aprecia, în mod rezonabil, că mesajul ar fi putut face referire ori ar fi putut viza o altă persoană decât persoana vătămată. Faptul că mesajul face referire la o singură persoană, iar nu la un număr nedeterminat de persoane, așa cum s-a susținut pe parcursul judecății, rezultă și din modul de exprimare folosit de către inculpat, acesta, așa cum reiese în mod explicit din cuprinsul mesajului, uzând de un verb la persoana a III-a, numărul singular, iar nu plural - Vă dați seama dacă unui individ de acolo îi tremura mâna pe pix când îmi completa procesul-verbal, cum îi vor tremura picioarele când va lua contact fizic cu C.? În raport de aceste elemente de fapt, instanța nu și-ar putea însuși apărările formulate de către inculpat, ..., potrivit cărora mesajul postat nu se referă la persoana vătămată ci la o persoană nedeterminată, probatoriul administrat în cauză dovedind contrariul."

Contrar susținerilor inculpatului, infracțiunea viza persoana vătămată, iar a susține opusul ar însemna, în cadrul analizei efectuate de instanța supremă, o contestare a situației de fapt stabilite cu titlu definitiv, asupra căreia nu se mai poate interveni în această cale extraordinară de atac.

O altă cerință esențială atașată elementului material se referă la faptul ca amenințarea să fi fost săvârșită prin mijloace de comunicare directă, respectiv acelea care permit ca mesajul să ajungă la destinatar, deși acesta nu se află în același loc cu persoana care adresează amenințările.

Sub acest aspect, instanța supremă constată îndeplinită și această cerință, atâta vreme cât modalitatea de transmitere a amenințării s-a realizat prin postarea unui mesaj scris însoțit de o înregistrare video pe profilul inculpatului de B., care era accesibil publicului fără nicio restricție, neconținând setări de confidențialitate. Prin această modalitate de postare, inculpatul a urmărit sau cel puțin și-a dat seama și a acceptat că acțiunea sa va ajunge la cunoștința persoanei vătămate D..

În ceea ce privește ultima condiție, aceasta se referă la acțiunea de amenințare, care trebuie să fie susceptibilă să producă o stare de temere.

Instanța supremă reține, sub acest aspect, că nu este necesar ca această stare de temere să se producă efectiv, așa cum susține recurentul inculpat, ci trebuie să aibă un potențial intimidant, respectiv să fie de așa natură încât să poată produce o stare de temere. Or, este de observat faptul că inculpatul a postat în mediul virtual o înregistrare video în care apărea câinele în legătură cu a cărui acțiune de dresaj fusese aplicată sancțiunea contravențională, care exprima un comportament foarte agresiv, explicit, înregistrare însoțită de mesajul inculpatului, care constituie amenințare cu acte de violență fizică la adresa persoanei vătămate în legătură cu modul în care aceasta din urmă și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu (Pe pisicuța asta o voi dona celor de la Poliția animalelor, acolo profesionalismul este la el acasă! Vă dați seama dacă unui individ de acolo îi tremura mâna pe pix când îmi completa procesul-verbal, cum îi vor tremura picioarele când va lua contact fizic cu C.?, îți dai seama, mă pun mamele lor să le fac alți fii!), motiv pentru care se constată că este îndeplinită și condiția ca amenințările proferate de inculpat să fie de natură să producă o stare de temere.

Prin urmare, analizând fapta pentru care a fost judecat inculpatul, Înalta Curte constată că aceasta întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

În final, în ceea ce privește criticile recurentului-inculpat (că nu a fost dovedit că mijloacele folosite în săvârșirea infracțiunii de către inculpat ar fi avut aptitudinea de a produce o stare de temere persoanei vătămate și că nu ar exista la dosarul cauzei nicio dovadă, care să ateste starea de temere provocată persoanei vătămate) instanța supremă constată că, în realitate, se contestă situația de fapt deja stabilită de instanța de apel care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv, solicitându-se din partea acestuia, implicit, o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Cât privește susținerea recurentului inculpat în sensul că persoana vătămată a fost evaluată psihologic în cadrul centrului de excelență din București, fiind catalogat apt din toate punctele de vedere și că nu se consideră o fire temătoare, aceasta nu are nicio relevanță din punctul de vedere al elementelor de tipicitate ale infracțiunii de amenințare. Așa cum s-a reținut anterior, pentru întrunirea elementelor de tipicitate, acțiunea de amenințare nu trebuie să producă în concret starea de temere, ci trebuie să fie susceptibilă să producă o stare de temere, condiție îndeplinită în speță.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 115 din data de 08 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 115 din data de 08 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 septembrie 2024.