ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 27 mai 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de recurentul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 232 din data de 25 octombrie 2024, pronunțată de Judecătoria Calafat în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. și la art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj în dauna persoanei vătămate B..

În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. și la art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj în dauna persoanei vătămate C..

În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. și la art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj în dauna persoanei vătămate D..

În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. și la art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj în dauna persoanei vătămate E..

În temeiul art. 38 alin. (2) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. au fost contopite cele patru pedepse cu închisoarea aplicate inculpatului, stabilindu-se în sarcina acestuia o pedeapsă de 8 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor fix obligatoriu de o treime din totalul celorlalte, respectiv 8 luni și, în final, a fost condamnat inculpatul la pedeapsa rezultantă de 1 an și 4 luni de închisoare.

S-a dispus executarea în regim de detenție a pedepsei rezultante de 1 an și 4 luni de închisoare.

În temeiul art. 72 alin. (1) din C. pen. din durata pedepsei rezultante s-a dedus perioada în care inculpatul a fost privat de libertate sub puterea măsurilor preventive dispuse în cauză, respectiv de la 22.08.2022 la 25.10.2022.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Calafat și inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 271 din data de 06 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Calafat și inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 232 din data de 25 octombrie 2024, pronunțată de către Judecătoria Calafat, în dosarul nr. x/2022.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut, în baza propriei analize, că materialul probator administrat în cauză a dovedit dincolo de orice îndoială că faptele există și au fost comise cu vinovăția prevăzută de lege de către inculpatul A., iar instanța de fond a făcut o analiză completă, judicioasă și coroborată a acestuia.

Analizând apelul parchetului prin care s-a invocat netemeinicia hotărârii de condamnare și s-a solicitat majorarea cuantumului pedepselor individuale aplicate inculpatului și implicit a pedepsei rezultante, Curtea a constatat că este neîntemeiat și că instanța de fond a făcut o analiză amplă și riguroasă a dispozițiilor art. 74 din C. pen. privind criteriile de individualizare a pedepsei în raport de împrejurările în care au fost comise infracțiunile, de starea de pericol creată pentru valorile sociale ocrotite prin norma de încriminare încălcată, de conduita și atitudinea inculpatului, dispunând condamnarea inculpatului la pedepse orientate către mediu pentru fiecare infracțiune comisă în dauna celor patru persoane vătămate, iar pedeapsa rezultantă a stabilit să fie executată în regim de detenție, singura modalitate aptă în cauză să realizeze scopul preventiv educativ al pedepsei.

Analizând apelul inculpatului prin prisma motivelor invocate, Curtea a constatat că este neîntemeiat și că faptele, astfel cum au fost săvârșite de către inculpat, constituie infracțiuni, acțiunile întreprinse de inculpat care a adresat amenințări directe celor patru lucrători de poliție ce se aflau în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a pornit și a condus un buldoexcavator cu care a intimidat și a amenințat lucrătorii de poliție, făcându-se că îi lovește pe ei și mașinile de serviciu, motiv pentru care aceștia s-au dat la o parte din fața inculpatului, a împiedicat părăsirea zonei de echipajele de poliție cu mașinile de serviciu prin excavarea și bascularea pământului în fața mașinilor de serviciu, acțiuni care s-au derulat pe o perioadă mare de timp, au fost de natură să creeze o stare de temere celor patru persoane vătămate cu privire la viața și integritatea lor psihică și corporală, iar aceste acțiuni intenționate au fost comise de către inculpat, care astfel a prevăzut rezultatul faptelor/acțiunilor sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acestora.

Cu privire la împrejurarea că s-ar impune reîncadrarea juridică a faptelor din 4 infracțiuni de ultraj într-una singură, Curtea a reținut că din materialul probator administrat a rezultat că actele repetate și desfășurate pe o perioadă mai mare de timp, de amenințare directă, prin viu grai și prin folosirea unui buldoexcavator, împotriva celor patru persoane vătămate, lucrători de poliție care îndeplineau o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și aflați în exercițiul atribuțiilor de serviciu, constituie tot atâtea infracțiuni de ultraj (patru) câte persoane vătămate au fost lezate în exercițiul autorității și pentru exercitarea atribuțiilor de serviciu, astfel cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară și s-a arătat și în literatura juridică de specialitate.

Solicitarea inculpatului de a se dispune condamnarea la amendă a fost apreciată ca nefondată, întrucât nu corespunde criteriilor prevăzute de art. 74 din C. pen. și nici faptelor imputate și conduitei inculpatului pe parcursul derulării procesului penal.

De asemenea, solicitarea inculpatului de a se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a fost considerată neîntemeiată, Curtea reținând că îndeplinirea formală a condițiilor privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu dă naștere unui drept al inculpatului pentru aplicarea acestei modalități de individualizare, ci doar o vocație.

Curtea a mai reținut că în raport de împrejurările reale în care a comis faptele, valorile sociale speciale lezate constând în relațiile sociale referitoare la respectul datorat autorităților de stat și funcționarilor care își exercită atribuțiile de serviciu în cadrul acestor autorități, valorile sociale secundare lezate constând în relațiile sociale referitoare la libertatea psihică a celor patru lucrători de poliție, de circumstanțele personale ale inculpatului care a ultragiat persoanele vătămate aflate în exercitarea atribuțiilor de serviciu, le-a împiedicat să efectueze operațiunile specifice de cercetare la fața locului în legătură cu activității desfășurate de un frate minor de-al său, a nesocotit rolul și importanța acestora în cadrul societății, nu fac aplicabile în cauză dispozițiile art. 91 din C. pen. privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, ci impun executarea pedepsei în regim de detenție.

Împotriva deciziei penale nr. 271 din data de 06.03.2025 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea cererii de recurs în casație recurentul A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și achitarea sa, invocând ca și caz de casare art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. În susținerea cererii sale, recurentul a arătat că, raportat la probatoriul administrat în cauză, condiția esențială atașată elementului material al amenințării, respectiv producerea unei stări de temere, nu a fost și nu ar fi putut fi demonstrate pe tot parcursul procesului penal.

Recurentul a criticat lipsa unei analize concrete a stării de temere, în sensul că nu s-a acordat valoare probatorie înregistrărilor video de la dosarul cauzei din care reiese fără dubiu că nu s-a produs nicio stare de temere agenților de poliție, atitudinea acestora fiind una relaxată, mai ales în contextul în care se aflau în număr mare pe terenul său. A arătat că polițiștii se fac vinovați de lipsire de libertate în mod ilegal, purtare abuzivă și abuz în serviciu, deoarece după ce minorul F. a fost oprit și introdus în autospeciala agenților, iar autoturismul în care se aflase F. a fost inspectat și expertizat criminalistic, agenții au refuzat părăsirea perimetrului, deși întreaga procedură cu privire la F. a fost finalizată, iar autovehiculul fusese tratat criminalistic și urma să fie tractat pentru continuarea cercetărilor.

A menționat că, deplasându-se la terenul în discuție, a sesizat prezența unui număr mare de agenți pe terenul său, i-a întrebat ce activități desfășoară, aceștia răspunzându-i că nu e treaba sa, a apelat numărul de urgență 112 pentru a solicita prezența unui alt echipaj de poliție care ar fi putut contribui la apărarea drepturilor sale legitime prin îndepărtarea tuturor persoanelor care nu mai aveau un drept întemeiat pentru a fi prezente în imobilul său, apelul fiind fără rezultat întrucât operatorul a susținut că polițiștii știu ce fac la fața locului.

A invocat recurentul că fapta nu este prevăzută de legea penală atunci când îi lipsește unul dintre elementele constitutive, în cazul infracțiunii de ultraj raportat la art. 206 din C. pen. fiind necesar a se demonstra, dincolo de orice îndoială rezonabilă, seriozitatea amenințării și starea de temere a victimei.

Recurentul a criticat hotărârea recurată și prin prisma faptului că instanța nu s-ar fi aplecat asupra dreptului său de proprietate, în sensul că acesta este inviolabil și garantat de Constituție și de C. civ., care stabilește prerogativa posesorului unui teren de a interzice accesul și de a solicita părăsirea acestuia, agenții de poliție dând dovadă de gravă neglijență în îndeplinirea sarcinilor acestora, rămânând pe terenul său în mod excesiv, fără o justificare legală și rezonabilă, motiv pentru care a procedat la continuarea lucrărilor, astfel că, în opinia sa, efectuarea de manevre cu un utilaj pe șantierul propriu nu poate reprezenta în sine o amenințare, iar instanța nu a demonstrat starea de temere despre care face vorbire, imaginile video și declarațiilor unor martori demonstrând că manevrele sale nu erau ostentative.

De asemenea, recurentul a criticat hotărârea recurată pentru analizarea selectivă a probelor video, susținând că din înregistrările video se observă o atitudine vizibil relaxată a tuturor agenților de poliție, aceștia poartă inclusiv discuții cordiale, se deplasează pe terenul său în tihnă, fumând, în timp ce recurentul efectua lucrările despre care aceștia susțin că au fost intimidante. Cu titlu de exemplu, recurentul indică mai multe fișiere cu înregistrările video efectuate în cauză, cu scopul de a demonstra că agenților de poliție aflați la fața locului nu le-ar fi fost creată nicio stare de temere, din contră, aceștia poartă discuții culinare, râd, invită și alte persoane în autospecialele de poliție, se deplasează în direcția buldoexcavatorului pentru a vedea ce lucrări întreprinde recurentul, astfel că nu se poate vorbi despre vreo stare de pericol în care aceștia ar fi putut să se găsească a manevrelor efectuate de recurent cu buldoexcavatorul.

A susținut că nu ar fi blocat calea de acces din proprietate, așa cum s-a afirmat în hotărârea recurată, în condițiile în care, chiar și instanța a constatat că acolo era un câmp deschis, astfel că autospecialele de poliție puteau părăsi imobilul în orice moment.

S-a criticat hotărârea recurată și prin prisma faptului că instanța a ignorat mărturiile mincinoase din ședința de judecată din data de 02.04.2024 când a fost audiată G., aceasta abătându-se de la declarațiile date în cursul urmăririi penale, inițial declarând că a fost informată de colegii săi despre evenimentele care au avut loc și despre pretinsa amenințare a recurentului, iar apoi a afirmat că a luat la cunoștință personal de evenimente. O altă declarație mincinoasă a exemplificat recurentul că ar fi cea a martorului H., în sensul în care declarația acestuia cu privire la momentul în care recurentul a oprit buldoexcavatorul și a plecat ar fi contrazisă de înregistrările video.

Recurentul a considerat că elementele acestui eveniment nu constituie infracțiune, nefiind îndeplinite condițiile pentru a se putea constata existența unei amenințări la care să se raporteze pretinsa infracțiune de ultraj, motiv pentru care s-ar impune achitarea, învederând că acțiunile și afirmațiile sale nu au avut capacitatea de a insufla o stare de temere care să restrângă libertatea psihică a numeroși agenți de poliție cu înaltă pregătire în apărarea siguranței publice; că, având în vedere timpul extrem de extins (8 ore) pentru represiunea oricăror activități care ar fi putut pune în pericol siguranța și libertatea psihică a persoanelor vătămate, care dispuneau de întreaga capacitate de a opri orice amenințare reală și serioasă, este de neconceput ipoteza în care acțiunile și afirmațiile sale ar fi avut capacitatea de a insufla o stare de pericol; că este nedovedită afirmația pusă pe seama sa, aceea că le-ar lua capul agenților de poliție, în contextul în care erau peste 10 persoane la fața locului, cu pregătire specială și, mai mult, buldoexcavatorul făcea un zgomot infernal încât agenții de poliție nu ar fi putut auzi o astfel de afirmație, o dovadă fiind una dintre înregistrări în care sunt nevoiți să țipe unii la alții pentru a putea comunica; că nu recurentul era persoana urmărită de agenții de poliție, astfel că avea libertatea de a se deplasa pe întregul perimetru al proprietății sale, de a muta materiale și de a realiza orice alte manevre sau lucrări indiferent de prezența agenților de poliție în acel spațiu.

Având în vedere standardul probelor, care trebuie să demonstreze dincolo de orice îndoială rezonabilă săvârșirea faptelor, recurentul a menționat că în cauză, din probatoriul administrat nu rezultă în mod indubitabil că recurentul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de ultraj prin amenințare, nefiind înlăturat dubiul cu privire la existența faptei și vinovăția recurentului, dubiu care îi profită.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 25.04.2025, când s-a stabilit termen la data de 27.05.2025, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație, în conformitate cu prevederile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, se notează că potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 din C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.

Cererea de recurs în casație îndeplinește și condițiile prevăzute de art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., precum și cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele inculpatei, hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 271 din data de 06.03.2025 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori), domiciliul recurentului, precum și semnătura.

Raportat la criteriile de exigență ale condiției supuse analizei și la sfera cazurilor de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în practică și jurisprudență, Înalta Curte, judecătorul de filtru, notează prioritar faptul că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabilește cazurile în care se poate face recurs în casație, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenței motivării cererii de recurs în casație și a unei concordanțe aparente a acesteia cu unul dintre motivele expres prevăzute de lege.

Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

În cauza de față, recurentul a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., însă criticile sale vizează o rejudecare a cauzei, cu consecința achitării sale, prin reaprecierea și cenzurarea probelor, stabilirea unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanțele de fond, aspect care nu poate fi circumscris cazului de casare invocat, ce presupune lipsa condițiilor de tipicitate obiectivă a infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen.

Prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Cu privire la sfera de incidență a acestui motiv de recurs, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală -, având în vedere definiția legală a infracțiunii, așa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) din C. pen., precum și modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea în continuare a acțiunii penale, se reține că, prin prisma acestuia, instanța de casație verifică dacă faptele, astfel cum au fost reținute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina persoanei condamnate.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei reținute în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a pune în discuție verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate.

În concluzie, criticile expuse de recurent nu aduc în discuție aspecte de legalitate care s-ar putea circumscrie măcar formal vreunui caz de recurs în casație din cele prevăzute expres și limitativ de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 271 din data de 06.03.2025 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE

În baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 271 din data de 06.03.2025 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 mai 2025.