ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 29 aprilie 2025

Deliberând asupra recursului în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 80/A din 06 februarie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 618 din 15.04.2024, pronunțată de Judecătoria Pitești, în baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de un an și 5 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) C. pen. (în dauna persoanei vătămate B.).

În baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de un an închisoare pentru comiterea infracțiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) C. pen. (în dauna persoanei vătămate C.).

În baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de un an închisoare pentru comiterea infracțiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) C. pen. (în dauna persoanei vătămate D.).

În baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) C. pen. (în dauna persoanei vătămate B.).

În baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) C. pen. (în dauna persoanei vătămate C.).

În baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) C. pen. (în dauna persoanei vătămate D.).

În baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) C. pen. (în dauna persoanei vătămate E.).

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, pe lângă fiecare pedeapsă principală stabilită pentru infracțiunile anterior menționate ce fac obiectul prezentei cauze pe o perioadă de 3 ani, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., și anume, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat. Executarea pedepsei complementare se va face în conformitate cu prevederile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., și anume, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat cu titlu de pedeapsă accesorie, care va fi executată în condițiile art. 65 alin. (3) C. pen.

S-a constatat că faptele deduse judecății au fost comise în condițiile art. 38 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele de un an și 5 luni, un an, un an, 9 luni, 6 luni, 6 luni, 6 luni, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de un an și 5 luni închisoare la care s-a adăugat un spor obligatoriu de 1/3 din celelalte pedepse (un an, un an, 9 luni, 6 luni, 6 luni, 6 luni), în final inculpatul A. urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani și 10 luni închisoare, în condițiile art. 60 C. pen., respectiv în stare de detenție.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. s-a contopit și aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 3 ani. Pedeapsa complementară se va executa, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. s-a contopit și aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., care se va executa, potrivit art. 65 alin. (3) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei rezultante.

S-a constatat că inculpatul a fost supus măsurilor preventive în cauză, față de acesta dispunându-se reținerea pe o perioadă de 24 ore, începând cu data de 19.12.2022, ora 14:30 până la data de 20.12.2022, ora 14:30.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsă rezultantă aplicată durata reținerii.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19, art. 25 alin. (1) C. proc. pen. coroborat cu art. 1349, 1357, 1381 C. civ., s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de părțile civile B., D. și C. și a fost obligat inculpatul A., la plata sumei de 8000 RON către partea civilă B., la plata sumei de 5000 RON către partea civilă D. și la plata sumei de 5000 RON către partea civilă C..

Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia nr. 80/A din 06 februarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023, a fost respins apelul formulat de inculpatul A..

Curtea de Apel Pitești a reținut ca fapta inculpatului A., care în data de 15.12.2022, în jurul orei 20:45, în imobilul situat în Pitești, a exercitat acte de violență asupra agenților de poliție B. (acesta suferind leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 7-8 zile de îngrijiri medicale), C. (aceasta suferind leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 3-4 zile de îngrijiri medicale) și D. (acesta suferind leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 1-2 zile de îngrijiri medicale), iar în incinta secției 2 de Poliție, i-a amenințat cu moartea și cu acte de violență pe agenții de poliție B., C., D. și E., întrunește elementele constitutive a trei infracțiuni de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) C. pen. și patru infracțiuni de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) și alin. (4) C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) C. pen., în condițiile art. 38 alin. (1) C. pen.

Hotărârea din apel a fost comunicată inculpatului la data de 22.02.2025, la Penitenciarul Mioveni, astfel că data până la care inculpatul avea posibilitatea să declare recurs în casație este 25 martie 2025, inclusiv.

Împotriva deciziei instanței de apel, inculpatul A. a declarat recurs în casație la data de 06.03.2025, prin apărător ales, avocat F., cu împuternicire avocațială depusă la dosarul instanței de apel .

În esență, prin motivele de recurs în casație, invocând cazul de casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a arătat de recurentul-inculpat faptul că a fost condamnat pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, întrucât nu sunt îndeplinite elementele de tipicitate ale infracțiunilor de ultraj, nici sub aspectul laturii obiective, dar nici subiective.

Din punct de vedere al laturii obiective, s-a arătat că întreaga conduită a inculpatului ar contura o persoană agresivă verbal, fără respect față de organele de poliție, folosind un limbaj asociat cu expresii și cuvinte jignitoare, însă nu se poate concluziona că fapta săvârșită este prevăzută de legea penală, neconstituind o faptă de amenințare cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva persoanelor vătămate, așa cum prevede art. 206 alin. (1) C. pen.

Totodată, din punct de vedere al laturii subiective, recurentul-inculpat a înțeles să conteste situația de fapt stabilită, probele administrate, cu consecința reținerii unei cauze justificative sau de neimputabilitate, în raport cu faptul că polițiștii nu ar fi avut dreptul de a pătrunde în imobil, iar faptele acestuia nu au fost intenționate.

De asemenea, recurentul inculpat a formulat și o cerere de suspendare a executării hotărârii.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată tuturor participanților, iar până la expirarea termenul de 10 zile, prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., nu au fost depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 02.04.2025, procedura de comunicare a recursurilor în casație fiind îndeplinită.

La data 09.04.2025 a fost întocmit raportul de magistratul-asistent.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație formulate de inculpat, Înalta Curte, prin încheierea din 15 aprilie 2025 a dispus admiterea în principiu și judecarea recursului în casație cu privire la cazul de casație prevăzut de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., doar din perspectiva solicitării recurentului inculpat de a se dispune achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală, nu și cu privire la teza a II-a a acestui text (fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege).

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul în casație declarat de inculpatul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

Astfel, starea de fapt valorificată prin decizia recurată cu privire la trei infracțiuni de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) C. pen. și patru infracțiuni de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) și alin. (4) C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) C. pen., în condițiile art. 38 alin. (1) C. pen. a constat în aceea că inculpatul A., în data de 15.12.2022, în jurul orei 20:45, în imobilul situat în Pitești, județ Argeș, a exercitat acte de violență asupra agenților de poliție B. (acesta suferind leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 7-8 zile de îngrijiri medicale), C. (aceasta suferind leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 3-4 zile de îngrijiri medicale) și D. (acesta suferind leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 1-2 zile de îngrijiri medicale), iar în incinta secției 2 de Poliție, i-a amenințat cu moartea și cu acte de violență pe agenții de poliție B., C., D. și E..

Infracțiunea de ultraj în varianta prevăzută de art. 257 alin. (4) C. pen. are subiect pasiv special, tipicitatea fiind condiționată, la momentul comiterii faptei, de săvârșirea asupra unei persoane ce are calitatea de polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, în speța de față nefiind contestată, din această perspectivă, calitatea de agenți de poliție a persoanelor vătămate și nici că fapta nu ar fi fost săvârșită în legătură cu evenimentul la care au fost direcționați să se deplaseze, în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Sub un prim aspect, ceea ce se critică de către recurentul-inculpat, în esență, vizează elementul material al infracțiunii de amenințare prevăzut la art. 206 alin. (1) C. pen., respectiv "Fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere", din perspectiva faptului că simpla utilizare a unor cuvinte și expresii care, aparent, gramatical, ar prezenta gravitate nu poate constitui de plano a acțiune care să antreneze răspunderea penală, având în vedere că aceste cuvinte trebuie să producă temere, să se materializeze într-o acțiune care pune în pericol libertatea psihică, să aibă convingerea exercitării unor presiuni.

În acest context, instanța supremă identifică trei condiții atașate acestui element material, necesar a fi realizate pentru a se reține că inculpatul a comis infracțiunea de amenințare, respectiv amenințarea să se refere la comiterea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare, infracțiunea sau fapta păgubitoare cu care se amenință să se îndrepte, fie direct împotriva persoanei vătămate, fie împotriva altei persoane, amenințarea să fie serioasă, să aibă un potențial intimidant, să fie de așa natură încât să poată produce o stare de temere.

Înalta Curte constată că inculpatul a realizat elementul material prin amenințările proferate la adresa persoanelor vătămate B., C., D. și E., având în vedere următoarele argumente:

În primul rând, se observă că instanța de apel, efectuând propria analiză a particularităților cauzei, a constatat în totalitate temeinice statuările primei instanțe, referitoare la circumstanțele temporale și spațiale în care au fost comise faptele deduse judecății, la conduita adoptată de inculpat și la efectele acestei conduite în planul relațiilor sociale protejate de legea penală.

Așadar, se observă că persoanele vătămate menționate mai sus au fost amenințate de către inculpat cu exercitarea unor acte de violență și cu moartea.

O altă cerință esențială atașată elementului material se referă la faptul ca amenințarea să fi fost săvârșită în mod direct, aspect care rezultă fără echivoc și este necontestat de către recurentul-inculpat din perspectiva adresării de cuvinte și expresii celor patru persoane vătămate.

În ceea ce privește ultima condiție, aceasta se referă la acțiunea de amenințare, care trebuie să fie susceptibilă să producă o stare de temere.

Instanța supremă reține, sub acest aspect, că nu este necesar ca această stare de temere să se producă efectiv, așa cum susține recurentul inculpat, ci trebuie să aibă un potențial intimidant, respectiv să fie de așa natură încât să poată produce o stare de temere. Or, este de observat faptul că adresarea de către inculpat a expresiilor "bă prostule, te bat, vă bat", "ia să vezi ce le fac eu. Eu am fost la pușcărie 13 ani . . . . . . . . . .eu știu ce înseamnă...și pârnaie și șmecherie...Dacă mă pun cu tine față-n față, să moară familia mea, dacă nu ai haina de servici pe tine, te bat de te . . . . . . . . . .Dar pe tine, când ies afară, uită-te la camerele astea, te bat de te..." și afirmația martorei G. "are cuțit, are cuțit, luați-i cuțitul că dă în băiat. Luați-i cuțitul, doamnă, că omoară om nevinovat", exprima un comportament foarte agresiv, explicit, care constituie amenințare cu acte de violență fizică la adresa persoanelor vătămate în legătură cu modul în care acestea din urmă și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu, motiv pentru care se constată că este îndeplinită și condiția ca amenințările proferate de inculpat să fie de natură să producă o stare de temere.

Referitor la cele trei infracțiuni de ultraj prin raportare la cea de lovire prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., instanța supremă constată că toată apărarea recurentului-inculpat se bazează pe faptul că nu există acțiuni de lovire a agenților de poliție, fiind vorba doar despre rezultatul opunerii unei proceduri de imobilizare.

În acest context, al negării acțiunilor de lovire, instanța supremă constată că, în realitate, se contestă situația de fapt deja stabilită de instanța de apel care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv, solicitându-se din partea acestuia, implicit, o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Pe de altă parte, negarea acțiunilor de lovire este justificată de recurentul inculpat prin aceea că ar fi fost rezultatul opunerii unei proceduri de imobilizare. Atâta vreme cât acțiunea de lovire a persoanelor vătămate de către recurentul inculpat cu ocazia acestei proceduri de imobilizare este rezultatul unui comportament extrem de agresiv, de împotrivire față de acțiunea legitimă a polițiștilor, nu se poate vorbi de inexistența elementului material al infracțiunii de lovire sau alte violențe.

Prin urmare, analizând faptele pentru care a fost condamnat inculpatul, Înalta Curte constată că acestea întrunesc elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 80/A din 06 februarie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 80/A din 06 februarie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 aprilie 2025.