ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 8 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulate de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 779/A din data de 12 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 197 din data de 24 septembrie 2024, pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș, în dosarul nr. x/2021, s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de inculpatul persoană vătămată A., ca neîntemeiată.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost achitat inculpatul B., pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă, prev. de art. 296 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen.

În temeiul art. 296 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa amenzii în cuantum de 12.000 RON (ce a fost calculată prin înmulțirea unui număr de 200 de zile-amendă cu suma de 60 RON corespunzătoare unei zile-amendă) pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă (infracțiune din data de 07.12.2017).

În temeiul art. 63 din C. pen. s-a atras atenția inculpatului A. că în situația în care, cu rea-credință, nu va executa pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se va înlocui cu un număr corespunzător de zile cu închisoare.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă B. și a fost obligat inculpatul A. la plata către aceasta a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

S-a admis în parte, acțiunea civilă formulată de Serviciul de Ambulanță Județean Vâlcea și a fost obligat inculpatul A. la plata către aceasta a sumei de 179 RON, reprezentând cheltuieli ocazionate cu acordarea asistenței medicale de urgență prespitalicească pentru inculpatul B..

S-a respins, ca nefondată, acțiunea civilă formulată de partea civilă A..

S-a respins, ca nefondată acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Județean de Urgență Vâlcea.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în sumă de 2300 de RON (din care 1366 RON aferent urmăririi penale).

În baza art. 398, art. 272 din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansat de stat privind pe B. au rămas în sarcina acestuia.

În temeiul art. 274 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., onorariul apărătorului din oficiu, avocat C. (delegație nr. 2180/19.04.2023), în cuantum majorat de 1400 RON, a rămas în sarcina statului și s-a avansat din fondul Ministerului Justiției.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeș, inculpatul-persoană vătămată A. și inculpatul-parte civilă B.

Prin decizia penală nr. 779/A din 12 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeș și de inculpatul-parte civilă B., împotriva sentinței penale nr. 197 din data de 24 septembrie 2024, pronunțate de Judecătoria Curtea de Argeș în dosarul nr. x/2021.

S-a desființat în parte sentința și rejudecând:

S-a înlăturat modalitatea de aplicare a pedepsei amenzii penale inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă prevăzute de art. 296 alin. (2) din C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 61 alin. (1), (3) și (4) lit. c) din C. pen., s-a aplicat inculpatului A., pedeapsa amenzii penale în cuantum de 12.600 RON (calculate prin înmulțirea unui număr de 300 de zile-amendă cu suma de 42 RON corespunzătoare unei zile-amendă) pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă prevăzute de art. 296 alin. (2) din C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatului A., ca pedeapsa complementară, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe o perioadă de 3 ani, conform art. 68 alin. (1) lit. a) din C. pen.

În temeiul art. 276 alin. (1) și (2) și art. 275 alin. (1) pct. 1 lit. a) și b) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul-parte civilă A. la plata sumei de 10177 RON, cheltuieli de judecată către inculpatul-parte civilă B..

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin prezentei. În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul-parte civilă A. împotriva sentinței penale nr. 197 din data de 24 septembrie 2024, pronunțate de Judecătoria Curtea de Argeș în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat apelantul A. la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

În baza art. 276 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. raportat la art. 2 alin. (2) și art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a fost obligat inculpatul - parte civilă A. la plata sumei de 3270 RON, cheltuieli de judecată către inculpatul-parte civilă B. reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

În baza art. 276 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., s-a respins ca nefondată cererea inculpatului-parte civilă A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul-inculpat-parte civilă A. (avocat D.), în sumă de 998 RON, precum și onorariul parțial al apărătorului desemnat pentru apelantul-inculpat-parte civilă B. (avocat E.), în sumă de 300 RON, s-au avansat din fondurile Ministerului Justiției.

În esență, instanța de apel a constat că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și a realizat un examen judicios al mijloacelor de probă administrate. Astfel, prima instanță a reținut în fapt că, la data de 07.12.2017, inculpatul A., în timp ce se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu (inspector șef adjunct în domeniul sănătății și securității în muncă), aflându-se în sediul Inspectoratului Teritorial de Muncă Vâlcea, respectiv în biroul inculpatului/persoană vătămată, B., pe fondul unui conflict spontan, i-a aplicat acestuia o lovitură cu pumnul în zona feței, determinând căderea persoanei vătămate la podea, iar după ce aceasta a căzut, a continuat să o lovească cu pumnii peste corp, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 3-4 zile de îngrijiri medicale.

Împotriva deciziei penale nr. 779/A din 12 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A..

În cuprinsul cererii de recurs în casație recurentul a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1, pct. 6 și pct. 7 din C. proc. pen.

În esență, în ceea ce privește motivul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul a arătat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă, prev. de art. 296 alin. (2) din C. pen.. În acest sens a arătat că nu există un raport de autoritate sau subordonare între părți, B. era superior ierarhic, iar fapta a survenit într-un conflict profesional spontan, fără exercitarea autorității de fapt. Totodată a arătat că lipsesc manifestările abuzive și constrângătoare.

Cu privire la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 6 din C. proc. pen. recurentul a invocă încălcarea dreptului la apărare și a principiului aflării adevărului, arătând că instanțele au omis să se pronunțe asupra unor cereri probatorii esențiale, au fost respinse nejustificat solicitările privind reconstituirea faptelor, expertize medico-legale și stabilirea realității înregistrărilor audio, nu s-a motivat soluția de respingere a cererii de repunere pe rol a cauzei pe baza declarației inculpatului B. din 2024 (element de noutate), iar instanța nu a reaudiat martorii ostili, deși susținerile acestora au fost necredibile.

Recurentul a mai invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., invocând vicierea compunerii instanței și afectarea imparțialității, arătând că din încheierile de sedință din 01.02.2024 și 21.02.2024 reiese ostilitatea manifestată de completul de judecată față de inculpat și apărător. În acest sens a arătat că, declarațiile sale au fost întrerupte, sancționate, iar întrebările adresate martorilor au fost cenzurate de judecător, afectând echitatea procedurii. Recurentul a mai arătat că a fost ignorat principiul audiatur et altera pars, iar procesul s-a transformat într-o simplă formalitate, lipsită de garanțiile unei judecăți efective.

Totodată, recurentul a făcut referire la o înregistrare audio care, în opinia sa, confirmă faptul că inculpatul B. l-a agresat fizic și verbal, că a suferit o fractură și a necesitat îngrijiri medicale. A susținut că incidentul a fost tratat în mod eronat ca fapt penal, deși, potrivit dispozițiilor Legii nr. 319/2006 și H.G. nr. 1425/2006, acesta trebuia cercetat ca accident de muncă. În acest sens, a arătat că evenimentul s-a produs în timpul programului de lucru, în sediul ITM Vâlcea, între doi salariați ai instituției, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, întrunind definiția legală a accidentului de muncă prevăzută de art. 5 lit. g) din H.G. nr. 1425/2006, însă procedura de investigare nu a fost declanșată.

Referitor la încadrarea juridică a faptei, recurentul a susținut că infracțiunea prevăzută de art. 296 alin. (2) din C. pen. presupune exercitarea unei funcții cu autoritate de stat asupra victimei, condiție care nu este îndeplinită în cauză, întrucât el ocupa funcția de inspector-șef adjunct, iar persoana vătămată B. era inspector-șef, respectiv superiorul său ierarhic. Prin urmare, fapta nu a fost săvârșită împotriva unui subordonat, ci în contextul unui conflict profesional spontan, produs în afara exercitării atribuțiilor de serviciu cu autoritate de stat. În opinia recurentului, incidentul nu reprezintă o manifestare abuzivă de autoritate, ci o reacție punctuală generată de tensiuni profesionale, iar la dosar nu există probe care să dovedească intenția de a exercita un abuz în serviciu.

Totodată, recurentul a invocat disproporția leziunilor suferite de părți, arătând că el a necesitat transport la spital și îngrijire medicală de urgență, în timp ce B. a refuzat deplasarea și a prezentat ulterior leziuni minore. Aceste împrejurări ar confirma, potrivit apărării, ipoteza unei reacții de autoapărare sau a unei agresiuni inițiate de partea adversă.

În continuare, recurentul a susținut că instanțele de fond și de apel au reținut în mod greșit existența infracțiunii de purtare abuzivă, fără a verifica îndeplinirea condiției raportului de subordonare între autor și victimă. Totodată, a invocat, de asemenea, faptul că instanțele au ignorat dispozițiile speciale din dreptul muncii privind accidentul de muncă, ceea ce excludea incidența răspunderii penale, precum și posibilitatea reținerii cauzei justificative a legitimei apărări, prevăzută de art. 19 din C. pen., impusă de circumstanțele cauzei și de leziunile grave suferite de inculpat. În opinia acestuia, hotărârile pronunțate au fost motivate formal, prin reluarea argumentelor acuzării, fără individualizarea efectivă a pedepsei, contrar art. 74-78 din C. pen.

În concluzie, recurentul a susținut că instanțele inferioare au aplicat greșit legea penală, nesocotind condițiile de tipicitate ale infracțiunii și particularitățile raportului profesional dintre părți, motiv pentru care se impune reanalizarea cauzei sub aspectul încadrării juridice și, eventual, achitarea sa.

De asemenea, recurentul a solicitat a se da eficiență încheierii penale nr. 8 din 08.01.2025 pronunțate de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin care a fost admisă plângerea formulată împotriva soluției de clasare dispuse de Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr. x/2021, ce privea fapta de abuz în serviciu reținută în sarcina inspectorului-șef B.. A arătat că această încheiere confirmă existența unor erori și omisiuni în faza de urmărire penală privind incidentul din 07.12.2017, susținând caracterul nelegal al înlăturării calității sale de victimă și interpretarea greșită a contextului ca fiind penal și nu profesional-administrativ.

Recurentul a atașat cererii de recurs în casație și o anexă care cuprinde motive de apel care nu ar fi fost soluționate de către instanța de apel, cu referire la cererea de repunere pe rol din 14.08.2024 și la administrarea mai multor probe.

Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea în principiu a recursului, casarea deciziei și a sentinței penale, iar pe cale de consecință trimiterea cauzei spre rejudecare potrivit art. 448 din C. proc. pen.. În subsidiar, a solicitat achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) și b) din C. proc. pen. sau recalificarea faptei ca incident disciplinar ori accident de muncă (art. 19 din C. pen.), iar în ultimă instanță reîncadrarea juridică în art. 193 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. b), d) și art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.. Totodată recurentul a solicitat suspendarea executării pedepsei în temeiul art. 441 din C. proc. pen.

La data de 18 iulie 2025, prin adresa nr. x/2025, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești a înaintat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., în temeiul art. 440 alin. (2) din C. proc. pen.

S-a arătat că motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 6 din C. proc. pen. a fost abrogat prin Legea nr. 255/2013, astfel că nu mai este incident.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Parchetul a susținut că criticile recurentului privind pretinsa ostilitate a completului de judecată, modul de audiere a inculpatului sau a martorilor nu se circumscriu acestui caz de casare. Prin urmare, cererea este vădit inadmisibilă sub acest aspect.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., s-a arătat că recurentul tinde, în realitate, la o reexaminare a situației de fapt și a probatoriului administrat, solicitând constatarea inexistenței elementelor de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii pentru care a fost condamnat, care nu ar exista de fapt, însă aceste aspecte nu pot fi analizate pe calea recursului în casație.

La data de 25 iulie 2025, B. a comunicat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de recurs în casație formulată A., întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Totodată, a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării pedepsei formulată de recurent, iar pe fond, respingerea recursului în casație ca neîntemeiat.

În ceea ce privește cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. a arătat că recurentul nu a indicat, în concret, în ce fel nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă, acesta invocând în realitate critici privind netemeinicia hotărârii, lipsa probelor și solicitând reaprecierea stării de fapt.

Cu privire la cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 6 din C. proc. pen., a arătat a fost abrogat, astfel că nu va putea fi analizat. Sub acest aspect, a arătat că nici criticile care vizează motivarea instanței de apel nu vor putea fi analizate în cadrul recursului în casație.

Totodată, a solicitat respingerea ca inadmisibil a recursului în casație întemeiat pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. deoarece acesta vizează necompetența instanței după materie și după calitatea faptei, însă recurentul critică compunerea completului de judecată și imparțialitatea acestuia, iar aceste aspecte nu pot fi analizate în cadrul recursului în casație.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. x/2021.

La data de 03.10.2025, intimatul inculpat B. a depus la dosar completare la concluziile scrise, solicitând în esență respingerea recursului în casației ca fiind inadmisibil având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

La dosar a fost depus raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat care a arătat că motivele invocate se circumscriu doar formal cazurilor de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 și pct. 7 din C. proc. pen., iar cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 6 din C. proc. pen. a fost abrogat.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație formulate de recurentul inculpat A., împotriva deciziei penale nr. 779/A din 12 iunie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., cu titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este formulată în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434 din C. proc. pen. (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. (privind persoanele îndreptățite a promova recursul în casație), art. 437 din C. proc. pen. (referitoare la conținutul cererii) și art. 438 din C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casație), instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Verificând, așadar, chestiunile pur formale ale cererii de recurs în casație, Înalta Curte constată că, recurentul A. a formulat recurs în casație la data de 12 iulie 2025, prin mail împotriva deciziei penale nr. 779/A din 12 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în termenul legal de 30 de zile, calculat de la comunicarea deciziei atacate din data de 16 iunie 2025, prin afișarea înștiințării (la adresa de domiciliu din Râmnicul Vâlcea, B-dul x, nr. 12, jud. Vâlcea - dosar curte), conform art. 435 din C. proc. pen.

Decizia penală nr. 779/A din 12 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, face parte din categoria hotărârilor supuse recursului în casație, conform art. 434 din C. proc. pen., fiind pronunțată de curtea de apel ca instanță de apel.

Referitor la cerințele prevăzute la art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., privind titularii cererii de recurs în casație, se reține că cererea a fost formulată de recurentul A., în calitate de inculpat.

Cu privire la condițiile prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen. sunt menționate: numele, prenumele și domiciliul recurentului A., hotărârea care se atacă (decizia nr. 779/A din 12 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie), iar cererea nu a fost semnată de recurent sau de avocatul care a redactat cererea de recurs în casație. La dosar a fost atașată o împuternicire avocațială seria x nr. x a doamnei avocat F., care a fost întocmită pentru redactare și susține apel în dosar nr. x/2021 în fața Curții de Apel Pitești, secția penală .

În aceste condiții, Înalta Curte constată că, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., întrucât cererea de recurs în casație nu este semnată de către recurent și nici de către avocatul care a redactat cererea.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în cuprinsul cererii de recurs în casație au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1, pct. 6 și pct. 7 din C. proc. pen.

Referitor la această condiție de admisibilitate, se impune a se menționa că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din această perspectivă se reține că, din modalitatea de reglementare a recursului în casație, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, așadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că aspectele de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată, astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, așadar, ca scop sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. vizează exclusiv situațiile în care în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente. Astfel, acest caz de casare este incident numai atunci când judecata a fost făcută de o instanță inferioară celei legal competente - după materie sau după calitatea persoanei -, nerespectarea dispozițiilor privind competența având loc în cursul judecății, și corespunde cazului de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din C. proc. pen., ce poate fi invocat pe tot parcursul soluționării unei cauze.

În cauză, se observă că recurentul A., invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., a criticat nelegala compunere a instanței de apel și lipsa de imparțialitate a acestei, făcând referire la modul ostil manifestat de instanță față de acesta și de apărătorul său, precum și modalitatea în care instanța a înțeles să audieze părțile și martorii.

În accepțiunea dispozițiilor art. 354 din C. proc. pen. completului de judecată presupune alcătuirea completului de judecată conform dispozițiilor legale, cu numărul de judecători prevăzut de lege care au capacitatea funcțională de a îndeplini anumite acte de jurisdicție penală în cazurile și condițiile cerute de lege, în raport cu calitatea și specializarea acestora, și are în vedere etapa procesuală a judecății, până la pronunțarea hotărârii definitive.

În mod constant, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (deciziile nr. 150/RC din 05 iunie 2020, nr. 232/RC din 25 mai 2021, nr. 519/RC din 16 noiembrie 2021, nr. 68/RC din 23 februarie 2022, încheierea nr. 462/RC din 26 octombrie 2021), s-a statuat că, criticile care vizează nelegala compunere a instanței nu se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen.

Astfel, criticile care vizează nelegala compunere a instanței constituie motive de exercitare a unei alte căi extraordinare de atac, respectiv contestația în anulare (art. 426 alin. (1) pct. d teza I din C. proc. pen. - "Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri […] d) când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii […]"); ele nu se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. care privește competența materială sau personală a instanței.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că nici susținerile recurentului privind o presupusă imparțialitate a completului de judecată nu se circumscriu cazului de casare invocat, acestea putând fi invocate și soluționate în cursul judecării cauzei pe calea abținerii sau recuzării.

Cu privire la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 6 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că, potrivit art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., punctele 2 - 6, 9, 10, 13 și 14 ale art. 438 alin. (1) au fost abrogate. Astfel, având în vedere că acest caz de casare nu mai este prevăzut de dispozițiile C. proc. pen., nu va putea fi analizat.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se reține că acesta vizează exclusiv situațiile în care fapta concretă, pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare, nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare sau cele în care instanța a ignorat o normă de dezincriminare a faptei, în ansamblul său ori ca efect al modificării unor elemente constitutive, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între activitatea factuală și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Pe de altă parte, din perspectiva cazului de casare invocat, nu pot fi analizate aspecte în legătură cu latura subiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii, cu încadrarea juridică reținută faptei stabilită cu titlu definitiv de instanța de apel, nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea de fapt reținută de instanța de apel.

Față de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte constată că motivele invocate în cererea de recurs în casație nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. Recurentul invocă faptul că, fapta de imputată nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă, însă în realitate, din analiza formală a motivelor formulate se desprinde concluzia că se solicită o reexaminare a situația de fapt reținută de instanța de apel și o reapreciere a materialului probator de la dosar.

Analiza probatoriului, cu accent pe forța probantă a mijloacelor de probă, pentru a susține vinovăția sau lipsa acesteia și netemeinicia deciziei instanței de apel, nu se poate realiza în procedura pendinte. Jurisprudența instanței supreme în această materie evocă imposibilitatea analizei aptitudinii probelor de a dovedi vinovăția în cadrul recursului în casație (e.g. ICCJ, SP, înch. 295/RC din 26 septembrie 2018, dosar nr. x/2016; ICCJ, SP, înch. 2/RC din data de 09 ianuarie 2019, dosar nr. x/2015).

Înalta Curte constată că susținerile privind calificarea incidentului ca accident de muncă, analiza legitimei apărări ori invocarea disproporției leziunilor suferite de părți exced cadrului legal al recursului în casație, întrucât acestea implică verificarea unor aspecte de fapt și probatorii, care au fost deja supuse controlului instanței de apel.

Totodată, nici solicitarea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prev. de art. 193 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. b), d) și art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., nu poate face obiectul controlului exercitat în cadrul recursului în casație, cale extraordinară de atac limitată exclusiv la examinarea legalității hotărârii și la cazurile expres prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Jurisprudența instanței supreme a stabilit imposibilitatea evaluării schimbării încadrării juridice în cadrul recursului în casație reținându-se că încadrarea juridică a faptei este operațiunea de stabilire a corespondenței între fapta pretins comisă și modelul abstract rezultat din norma de incriminare incidentă, cu reținerea normelor generale aplicabile (privind participația și cauzele de atenuare sau agravare a răspunderii penale).

Ca urmare, stabilirea încadrării juridice a faptei este o operațiune care intră în atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt și în drept), iar nu al instanței învestite în calea extraordinară de atac a recursului în casație, motiv pentru care nu poate fi cenzurată prin prisma vreunuia dintre cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.. (ICCJ, secția Penală, Decizia nr. 116/RC din 30.04.2020).

De asemenea, nici motivele referitoare la nemotivarea hotărârii de către instanța de fond, la împrejurarea că instanța de apel nu a acceptat criticile formulate de apărare în apel și cele privind individualizarea pedepsei, nu se circumscriu cazului de casare invocat, întrucât ele privesc aspecte de temeinicie, iar nu de legalitate, nefiind de natură să atragă incidența dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Invocarea formală a unui caz de casare, nu echivalează cu îndeplinirea condițiilor limitativ impuse de lege în vederea admiterii în principiu a cererii de recurs în casație.

Se mai impune a fi subliniat că recursul în casație nu se poate transforma într-o cale de atac prin care se examinează cauza sub toate aspectele. Acesta își menține caracteristica de exercitare numai în cazuri strict determinate, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv a legalității hotărârii anterior pronunțate.

În ceea ce privește solicitarea de suspendare a deciziei atacate, se constată că dispozițiile art. 441 din C. proc. pen. prevăd posibilitatea instanței care admite în principiu cererea de recurs în casație sau completului care judecă recursul în casație să suspende executarea hotărârii. Aceasta înseamnă că, în ipoteza în care calea extraordinară de atac este respinsă ca inadmisibilă fără a se proceda la verificări suplimentare, cererea de suspendare a executării hotărârii rămâne fără obiect.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. nu îndeplinesc toate condițiile prevăzute în mod cumulativ de dispozițiile legale, motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., va respinge ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 779/A din data de 12 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 779/A din data de 12 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 octombrie 2025.