ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 08 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulate de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 589 din data de 27.11.2024, pronunțată de Tribunalul Vaslui, în dosarul nr. x/2023, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsă de 7 ani și 6 luni închisoare, cu executare în regim de detenție, pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1), alin. (4) raportat la art. 32 alin. (1) și la art. 188 alin. (1) C. pen. (infracțiune săvârșită la data de 02.01.2023 asupra persoanei vătămate B.).

În baza art. 67 alin. (2), art. 66 alin. (1) lit. a), b), h), m) și n) C. pen., a fost interzisă inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 4 ani, exercitarea următoarelor drepturi, în condițiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme; dreptul de a se afla în baruri, cluburi sau localuri unde se consumă băuturi alcoolice; dreptul de a comunica, pe orice cale, direct sau indirect, cu victima B. și dreptul de a se apropia de aceasta la o distanță mai mică de 30 m.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), h), m) și n) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (3) C. pen., exercitarea acelorași drepturi pe care le-a interzis și ca pedeapsă complementară.

În temeiul art. 404 alin. (6

1

) C. proc. pen.., s-a atras atenția persoanei vătămate B. asupra posibilității de a solicita emiterea unui ordin european de protecție, în condițiile Legii nr. 151/2016 privind ordinul european de protecție.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., a fost menținută măsura preventivă a controlului judiciar față de inculpatul A..

În baza art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a unei securi (sac maro nr. 1) reprezentând bunul folosit la comiterea infracțiunii, atașat la dosar, depus la Registrul corpurilor delicte.

În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare, a fost dispusă prelevarea de probe biologice de la inculpatul A. în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.

În baza art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare, a fost informat inculpatul A. că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obținerea și stocarea în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare a profilului genetic.

În baza art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) și art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. raportat la art. 1357 C. civ., a fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de către partea civilă B. și a fost obligat inculpatul A. la plata către aceasta a sumei de 3.000 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen.., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia nr. 619 din 04.07.2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul-apelant A., împotriva sentinței penale nr. 589 din data de 27.11.2024 pronunțate de Tribunalul Iași, în dosarul nr. x/2023, sentință care a fost menținută.

În temeiul dispozițiilor art. 424 alin. (2) raportat la art. 241 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a controlului judiciar.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., a fost obligat inculpatul apelant să plătească suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs în casație inculpatul A., la data de 21.07.2025.

În cuprinsul cererii de recurs în casație, recurentul inculpat după expunerea într-o manieră proprie a împrejurărilor faptice, a susținut, în esență, că deși a declarat apel în cauză i-a fost menținută pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare, solicitând reducerea acesteia întrucât are o vârstă înaintată și este bolnav.

Prin motivele depuse la dosar la data de 29.09.2025 recurentul, prin avocat ales, a susținut că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, solicitând admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și suspendarea executării hotărârii, în temeiul art. 441 alin. (1) C. proc. pen.

O primă critică a vizat faptul că schimbarea încadrării juridice, precum și punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunea de tentativă de omor, prev. de art. 32 alin. (1) rap. la art. 188 alin. (1) C. pen. s-a dispus fără probe și cu încălcarea C. proc. pen.. În opinia apărării, fapta nu există, fiind incident art. 16 lit. a) C. proc. pen.., inexistența faptei rezultând din probele administrate în cauză (declarații de martori).

Apoi, recurentul a susținut că acțiunile sale (loviturile cu securea) nu au avut un potențial letal, întrucât reacția sa denotă doar intenția de a vătăma, nicidecum dorința de a ucide. Astfel, a arătat că lovitura cu securea în umărul stâng al victimei, nu a atins niciun organ vital, iar potrivit raportului de primă expertiză medico-legală nr. x din 05.01.2023 întocmit de IML Iași în urma examinării persoanei vătămate B. a rezultat că, acesta a prezentat echimoză (deltoidian stânga anterior), iar leziunile s-au putut produce prin lovire cu un corp contondent și pot data din 02.01.2023. Din punct de vedere medico-legal nu necesită timp pentru îngrijiri medicale.

Recurentul a susținut că leziunile nu au fost de natură să-i pună în primejdie viață persoanei vătămate și, din punct de vedere juridic, nu sunt întrunite sub aspect obiectiv și subiectiv elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor, ci acelea ale infracțiunii de lovire sau alte violențe.

A mai arătat că, partea vătămată nu a fost lovită cu muchia toporului așa cum a susținut în plângerea penală, deoarece urmele traumatice menționate în certificatul medico-legal nu corespund cu urmele ce au putut fi produse de un corp contondent tăietor (muchie de topor). Având în vedere faptul că la data de 02.01.2023, vremea în România a fost în general rece și mohorâtă, partea vătămată B. era îmbrăcată gros, sens în care pretinsa lovitură nefiind intensă, nu putea produce echimoză, hainele atenuând lovirea aplicată și contactul direct cu pielea.

Întrucât tentativa la omor are în vedere sensul juridic al expresiei de punere în primejdie a vieții persoanei, iar infracțiunea de lovire sau alte violențe nu poate avea în vedere decât accepțiunea medico-legală a expresiei, recurentul inculpat a considerat că, constatarea medico-legală constituie prin ea însăși un criteriu de încadrare a faptei în lovituri sau alte violențe, iar nu tentativă la omor. A mai adăugat faptul că, relevantă și esențială în stabilirea încadrării juridice a infracțiunii reținute, este elementul intelectiv sub impulsul asupra căruia inculpatul a reacționat (respectiv latura subiectivă) care exclude forma intenției specifică infracțiunii de ucidere a victimei, rezultatul mai grav fiindu-i imputabil acestuia sub forma intenției depășite.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 25.08.2025, sub numărul x/2023.

La data înregistrării dosarului, în conformitate cu prevederile art. 439 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat îndeplinită procedura de comunicare a cererii de recurs în casație cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, precum și cu partea civilă B..

Verificând exclusiv condițiile de admisibilitate, în conformitate cu dispozițiile art. 440 C. proc. pen.., Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 434-art. 438 C. proc. pen.., pentru următoarele considerente:

Recursul în casație constituie o cale extraordinară de atac, de anulare, ce poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, pentru cazurile strict și limitativ prevăzute de lege.

Pentru a se asigura un just echilibru între principiul legalității, pe de o parte, și respectarea autorității de lucru judecat a hotărârilor definitive și a principiului securității raporturilor juridice, pe de altă parte, legiuitorul a limitat sfera hotărârilor judecătorești ce pot fi atacate cu recurs în casație și a stabilit anumite condiții pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarată, calitatea procesuală activă, conținutul cererii și cazurile de casare.

Cu alte cuvinte, pentru a fi admisibilă în principiu, cererea de recurs în casație trebuie să îndeplinească cumulativ cerințele privind natura hotărârii atacate, termenul de declarare a căii extraordinare de atac, calitatea părții care o exercită, precum și condițiile legate de formă și fond. Această concluzie rezultă și din dispozițiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen.., potrivit cărora cererea de recurs în casație va fi respinsă, prin încheiere definitivă, dacă nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438 din același cod.

Examinând cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că, în conformitate cu art. 434 C. proc. pen.., a fost atacată cu recurs în casație decizia nr. 619 din 04.07.2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, ca instanță de apel.

Deopotrivă, se constată că recursul în casație a fost promovat, în termen legal, având în vedere că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu i-a fost comunicată inculpatului la locul de deținere (Penitenciarul Iași), în care se află încarcerat începând cu data de 04.07.2025, ci la cabinetul avocatului și la adresa de domiciliu, în data de 09.07.2025, respectiv 10.07.2025.

Se mai notează că A. având calitatea de inculpat în cursul procesului în fond și apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumerați în cuprinsul art. 436 alin. (1) C. proc. pen.. Totodată, este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 436 alin. (6) C. proc. pen.., având în vedere că inculpatul a declarat apel în cauză, care i-a fost respins, ca nefondat.

De asemenea, cererea de recurs în casație întrunește condițiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen.., întrucât cuprinde numele și prenumele, domiciliul recurentului A., hotărârea care se atacă, iar cererea poartă semnătura acestuia. Cât privește motivele de recurs în casație formulate ulterior în cauză, acestea au fost semnate de către avocatul ales care le-a redactat și depus la dosar și care a atașat împuternicirea avocațială în acest sens.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casație, în ceea ce privește condiția cumulativă prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., se constată că recurentul inculpat a invocat în cadrul motivelor formulate prin apărător ales cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., însă aceasta nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație, fiind necesar a se prezenta motive care să-l susțină, cel puțin în aparență.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., potrivit căruia hotărârea este supusă casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere decât cea penală, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Se observă, însă, că argumentele prezentate, prin care recurentul A. solicită, în esență, reinterpretarea probatoriului pe baza căreia să se reține o altă situație de fapt decât cea reținut de instanța de apel, ce ar determina o altă calificare în drept a faptei, nu se circumscriu nici măcar în aparență cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., indicat în scris, și nici unui alt caz de casare prevăzut expres și limitativ de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin motivele de recurs formulate, recurentul se referă doar în mod formal la lipsa elementului material al tentativei la infracțiunea de omor, fiindcă în realitate solicită o nouă reinterpretare a probelor, care să conducă la fie la concluzia inexistenței faptei, fie la schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de loviri sau alte violențe, aspecte ce exced, însă, căii extraordinare de atac pendinte.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că finalitatea recursului în casație nu este aceea de a supune cauza penală unei noi judecăți, în vederea remedierii eventualei greșite aprecieri a faptei sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru fapte care nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, verificare ce se raportează exclusiv la situația de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de instanța de apel.

Cât privește cuantumul pedepsei aplicate, acesta nu poate fi analizată pe calea recursului în casație, întrucât vizează aspecte ce țin de apreciere în cadrul procesului de individualizare judiciară a pedepsei închisorii, constituind atributul exclusiv al instanței de fond și/sau de apel.

Ca atare, prin conținutul lor, motivele de recurs în casație prezentate nu pun în discuție elemente de natură a fi circumscrise, nici măcar formal, cazului de casare invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. sau altor cazuri de casație dintre cele prevăzute expres și limitativ de legiuitor, așa încât cerința prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., nu este îndeplinită.

Înalta Curte reiterează că invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate de recurentul inculpat trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a pune în discuție verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, situație ce nu se regăsește în cauza de față.

În raport de aceste constatări cu privire la neîntrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație, devine redundantă orice analiză asupra cererii de suspendare a executării hotărârii pronunțate de instanța de apel, astfel cum s-a solicitat de către recurent.

Pentru considerentele expuse, nefiind întrunite cumulativ condițiile prevăzute de lege, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen.., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 619 din data de 04 iulie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 619 din data de 04 iulie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 octombrie 2025.