ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 04 noiembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 229 din 25 octombrie 2024, pronunțată de Judecătoria Horezu, în temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa cu închisoarea de 5 ani pentru săvârșirea infracțiunii de violență în familie, în stare de recidivă postcondamnatorie, prev. de art. 199 alin. (1) și (2) C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) și alin. (2)

1

lit. d) C. pen., față de persoana vătămată B..

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), n) și o) și alin. (3) C. pen. s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a comunica sau de a se apropia la mai puțin de 200 de metri de persoana vătămată B., precum și dreptul de a se apropia la mai puțin de 200 de metri de locuința persoanei vătămate B. sau alte locuri unde aceasta desfășoară activități sociale, pe o perioadă de 5 ani, care s-a dispus a se executa, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), n) și o) și alin. (3) C. pen. s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, aceleași drepturi care au fost interzise cu titlu de pedeapsă complementară.

În temeiul art. 104 C. pen. rap. la art. 41 C. pen. și art. 43 alin. (1) C. pen., s-a revocat liberarea condiționată de care inculpatul A. a beneficiat pentru restul de pedeapsă de 1230 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 12 ani și 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 172 din 10.12.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, de Tribunalul Vâlcea, definitivă prin decizia penală nr. 68/A/09.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel Pitești.

În temeiul art. 43 alin. (2) C. pen., s-a adăugat la pedeapsa 5 ani închisoare, stabilită în prezenta cauză, restul de pedeapsă de 1230 de zile rămas neexecutat din pedeapsa de 12 ani și 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 172 din 10.12.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, de Tribunalul Vâlcea, definitivă prin decizia penală nr. 68/A/09.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în final dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani și 1230 zile închisoare, în regim de detenție.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. b) C. pen., s-a adăugat pedeapsa complementară anterioară neexecutată la pedeapsa complementară aplicată prin prezenta, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa complementară finală, constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 5 ani, precum și a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. n) și o) C. pen., respectiv dreptul de a comunica sau de a se apropia la mai puțin de 200 de metri de persoana vătămată B., precum și dreptul de a se apropia la mai puțin de 200 de metri de locuința persoanei vătămate B. sau alte locuri unde aceasta desfășoară activități sociale pe o perioadă de 5 ani, care s-a dispus a se executa, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În temeiul art. 45 alin. (5) rap. la alin. (3) lit. b) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie finală a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), n) și o) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a comunica sau de a se apropia la mai puțin de 200 de metri de persoana vătămată B. precum și dreptul de a se apropia la mai puțin de 200 de metri de locuința persoanei vătămate B. sau alte locuri unde aceasta desfășoară activități sociale, care s-a dispus a se executa, potrivit art. 65 alin. (3) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei rezultante.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă perioada reținerii și a arestării preventive de la 22.01.2024 până la 19.06.2024, inclusiv, și de la 19.08.2024, la zi.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive față de inculpatul A..

În baza art. 20 alin. (1) C. proc. pen., s-a luat act ca persoana vătămată B. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel A..

Prin decizia penală nr. 997/A din data de 30 iulie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 229 din data de 25 octombrie 2024, pronunțată de Judecătoria Horezu, intimată fiind persoana vătămată B..

În baza art. 424 alin. (3) C. proc. pen. rap. la art. 72 alin. (1) C. pen., a dedus în continuare prevenția inculpatului, începând cu data pronunțării sentinței primei instanțe, la zi.

Împotriva deciziei penale nr. 997/A din data de 30 iulie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs în casație:

- inculpatul A., la data de 4 septembrie 2025 și prin apărător ales la data de 3 septembrie 2025;

- partea vătămată C., la data de 3 septembrie 2025.

Recurentul inculpat A. a formulat două cereri de recurs în casație, însă aspectele susținute sunt comune, astfel că acestea au fost analizate în mod unitar.

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul A. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Sub un prim aspect, a arătat că instanțele de fond și de apel nu au administrat suficiente probe care să susțină vinovăția sa, nu au ținut cont de declarațiile martorilor audiați și de declarația părții vătămate, care a precizat că a sesizat în mod greșit organele de cercetare penală.

Sub un al doilea aspect, a precizat că din materialul existent la dosarul de urmărire penală, nu există plângerea penală a persoanei vătămate, necesară pentru a pune în mișcare acțiunea penală.

De asemenea, a susținut că organele de cercetare penală erau obligate să ia act de manifestarea de voință a părții vătămate, care la data de 11.03.2024 și-a retras plângerea și să dispună încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) sau g) din C. proc. pen.

Mai mult, raportat la dispozițiile art. 199 alin. (1) și alin. (2) din C. pen., legiuitorul a prevăzut expres cauza de înlăturarea a răspunderii penale prin împăcarea părților. Astfel, cum rezultă din conținutul actului de voință a persoanei vătămate era și aceea de stingere a acțiunii penale și civile și produce efecte între persoana vătămată și inculpat.

A considerat că împăcarea părților poate înlătura răspunderea penală, atât în cazul infracțiunilor pentru care legiuitorul prevede expres acest lucru, dar și în cazul infracțiunilor care se pun în mișcare la plângerea penală a persoanei vătămate, iar dispozițiile art. 199 alin. (3) permite împăcarea și stingerea litigiului sub aspect penal și civil.

În acest sens, a învederat că la data de 11.06.2024 a intervenit împăcarea părților, prin declarație autentificată, depusă la Judecătoria Horezu la data de 16.06.2024, cu mult înainte de citirea actului de sesizare.

Așadar, a apreciat că principala consecință a greșitei aplicări a legii de către instanțele de fond și de apel constă în stabilirea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

A mai arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut existența unei relații de concubinaj cu partea vătămată și în raport de acest aspect a sporit nelegal pedeapsa aplicată, ca urmare a reținerii agravantei prevăzute de art. 199 alin. (1) și (2) din C. pen.

În raport de aspectele invocate, a considerat că pedeapsa aplicată a fost greșit individualizată, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. și dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Partea vătămată C. a invocat în susținerea cererii de recurs în casație cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", în ceea ce privește pedepsele complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. n) și o) din C. pen., întrucât prin aplicarea acestora i s-a încălcat dreptul la familie și la viață intimă.

În acest sens, a arătat că s-a căsătorit cu inculpatul și că acesta nu mai prezintă un pericol social, penal sau pentru sănătatea și integritatea fizică a părții vătămate.

A considerat că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la data pronunțării sentinței penale, acestea au încetat prin căsătoria dintre cei doi.

De asemenea, a mai precizat că a sesizat în mod nereal organele de cercetare penală pentru faptele de agresiune, fiind animată de gelozie împotriva inculpatului, cu care avea o relație extraconjugală. A formulat plângerea doar pentru a-l convinge pe inculpat că îl iubește, dar i-a promis că și-o va retrage atunci când și acesta îi va împărtăși aceleași sentimente.

În opinia părții vătămate, procurorul a încadrat faptele în infracțiunea de violență în familie prevăzută de art. 199 alin. (1) și (2) din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) și alin. (2)

1

lit. d) C. pen., deși nu erau concubini pentru că nu aveau relații asemănătoare celor de familie, în sensul dispozițiilor art. 177 alin. (1) lit. c) C. pen.

Critica părții vătămate vizează interdicțiile impuse inculpatului de către instanța de apel, care o afectează direct, pentru că nu are posibilitatea de a lua legătura cu inculpatul, de a-i face vizite și de a avea program intim cu acesta, fiind persoane căsătorite.

A solicitat să se constate că dreptul la familie și la viață intimă au prioritate în cauză, iar la acest moment nu mai există pericolul pentru sănătatea și integritatea fizică a acesteia.

Prin încheierea penală nr. 661 din data de 21 octombrie 2025, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 997/A din data de 30 iulie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, numai în ceea ce privește argumentele referitoare la nerespectarea principiului disponibilității părții vătămate de a-și retrage plângerea și, pe cale de consecință, de a atrage incidența unei cauze de încetare a procesului penal.

De asemenea, Înalta Curte a apreciat că deși, recurentul inculpat a invocat, în susținerea cererii de recurs în casație, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., având în vedere argumentele concrete formulate, referitoare la incidența art. 16 alin. (1) lit. g) teza I din C. proc. pen. - a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală- se impune recalificarea temeiului de drept, acesta regăsindu-se, în realitate, în sfera cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din același cod.

În baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurenta parte vătămată C. împotriva deciziei penale nr. 997/A din data de 30 iulie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Analizând recursul în casație formulat de A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, urmare a recalificării dispuse prin încheierea de admitere în principiu din data de 21 octombrie 2025, aspectele invocate de recurentul inculpat A. se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal.

Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele și lucrările existente la dosar la data pronunțării hotărârii definitive, se constată reținerea sau nereținerea unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare sau de condamnare a procesului penal.

În aceste coordonate, se constată că motivul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, invocat de recurentul inculpat, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen., respectiv retragerea plângerii prealabile a persoanei vătămate.

Analiza incidenței cauzei de încetare a procesului penal, întemeiată pe retragerea plângerii prealabile de către persoana vătămată, ca expresie a principiului disponibilității acesteia de a renunța la tragerea la răspundere penală, impune și reclamă o evaluare amplă și structurată a cauzei.

În acest context, examinarea trebuie realizată pe trei paliere complementare:

- Succesiunea actelor procesuale efectuate în dosar și a momentelor în care acestea au fost îndeplinite, pentru a determina cadrul factual relevant;

- Identificarea normelor aplicabile fiecărei etape procedurale și corelarea acestora cu eventualele modificări legislative intervenite, astfel încât să se clarifice regimul juridic incident la momentul manifestării de voință a persoanei vătămate;

- Raportul dintre lege și dezlegările obligatorii pronunțate de instanța supremă prin hotărâri prealabile, având în vedere că aplicarea acestor dezlegări este condiționată de menținerea cadrului normativ și a premisei legale care a stat la baza interpretării.

În acest cadru de analiză și având în vedere structura evaluării expuse, Înalta Curte reține, cu privire la succesiunea actelor procesuale relevante pentru incidența cauzei de încetare a procesului penal, că:

La data de 22 ianuarie 2024, persoana vătămată a solicitat efectuarea de cercetări și tragerea la răspundere penală a inculpatului A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de violență în familie. (declarația persoanei vătămate, fila x d.u.p.)

La data de 21 ianuarie 2024, organele de cercetare penală s-au sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunii de violență în familie, prevăzută de art. 199 alin. (1) și alin. (2) raportat la art. 193 alin. (2) și alin. (21) lit. d) din C. pen.

Prin ordonanța din data de 23 ianuarie 2024 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Horezu, s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva numitului A. cu privire la săvârșirea infracțiunii de violență în familie, prevăzută de art. 199 alin. (1) și alin. (2) raportat la art. 193 alin. (2) și alin. (21) lit. d) din C. pen., cu aplicarea art. 41 din C. pen.

La data de 01 februarie 2024, persoana vătămată, asistată de apărător ales, a declarat că își retrage plângerea penală și civilă față de numitul A., pentru infracțiunea de violență în familie.

Ulterior manifestării de voință din partea persoanei vătămate, procurorul a procedat la întocmirea rechizitoriului și trimiterea inculpatului în judecată, precizând că a dat eficiență dispozițiilor art. 199 alin. (2) din C. pen., acțiunea penală fiind pusă în mișcare din oficiu. .

În cursul procesului penal, acest aspect nu a fost invocat de inculpat și nici de partea vătămată, iar instanțele de fond și de apel nu au procedat la o evaluare a incidenței unei eventuale cauze de încetare a procesului penal. Retragerea plângerii prealabile nu a constituit obiectul unei analize distincte, nefiind examinate nici condițiile de valabilitate ale manifestării de voință a persoanei vătămate, nici momentul procesual în care aceasta a intervenit și nici consecințele juridice pe care le-ar fi putut produce asupra desfășurării procesului penal, deși la data soluționării cauzei de instanța de fond, acestea erau pe deplin incidente.

Din perspectiva celui de-al doilea palier, se constată că la momentul sesizării instanței de fond cu rechizitoriul, cadrul normativ aplicabil era reprezentat de dispozițiile art. 158 alin. (4) din C. pen.:

"În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror."

Ulterior, în cursul judecării cauzei în fața instanței de fond, anterior pronunțării sentinței penale, a intervenit Decizia nr. 30 din 3 iunie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 585 din 25 iunie 2024, prin care s-a procedat la o interpretare a dispozițiilor art. 158 alin. (4) din C. pen. și s-a stabilit că "în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu, iar persoana vătămată a depus deja o asemenea plângere, acțiunea penală trebuie considerată ca fiind pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, așa încât retragerea plângerii prealabile poate interveni conform art. 158 alin. (1) din C. pen.."

În esență, în cuprinsul acestei decizii pronunțate în procedura hotărârii prealabile, s-a reținut că în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, principiul fundamental avut în vedere de legiuitor este cel al disponibilității, iar în cazul excepțiilor funcționează atât principiul disponibilității, cât și cel al oficialității.

În acest sens, disponibilitatea acțiunii penale reprezintă regula în materia infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, inclusiv cele prevăzute de art. 199 din C. pen., legiuitorul lăsând la latitudinea persoanei vătămate posibilitatea de a aprecia și a decide dacă făptuitorul urmează să fie tras la răspundere penală sau nu.

Legiuitorul a derogat de la această regulă, atât prin norme cu caracter general [art. 157 alin. (4) și (5) din C. pen..], cât și cu caracter special, art. 199 alin. (2) din C. pen., instituind și posibilitatea procurorului de a pune în mișcare din oficiu acțiunea penală, derogări ce au avut drept fundament necesitatea de ocrotire superioară a intereselor persoanelor vătămate. Deci identificarea modului în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare, la plângerea prealabilă sau din oficiu, se pune în cazurile în care legiuitorul a prevăzut cele două procedee de exercitare a acțiunii penale.

Însă, aceste derogări ce permit procurorului să pună în mișcare acțiunea penală din oficiu nu anulează principiul disponibilității, ci sunt subsidiare acestuia, întrucât, în caz contrar, legiuitorul ar fi renunțat în totalitate la ipoteza punerii în mișcare a acțiunii penale condiționat de formularea plângerii prealabile.

Totodată, acceptarea posibilității coexistenței, în cadrul aceleiași cauze penale, atât a unei plângeri prealabile, aptă să conducă la declanșarea procesului penal, cât și a unei sesizări din oficiu, urmată de punerea în mișcare a acțiunii penale din oficiu, ar putea avea drept consecință ca simpla mențiune a procurorului, în cuprinsul ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, să conducă la lipsirea de efecte a instituției plângerii prealabile, ca manifestare de voință a persoanei vătămate în sensul tragerii la răspundere penală a făptuitorului, mai ales în ceea ce privește o eventuală retragere a plângerii prealabile.

Așadar, în raport de interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de fond avea obligația de a o valorifica și de a-i da eficiență, procedând la încetarea procesului penal ca efect al retragerii plângerii prealabile. Această obligație rezulta atât din caracterul imperativ al dezlegării instanței supreme, cât și din reglementarea specifică a plângerii prealabile, instituție guvernată de principiul disponibilității, care conferă persoanei vătămate prerogativa exclusivă de a declanșa și de a stinge acțiunea penală.

Prin omisiunea de a aplica interpretarea obligatorie și de a dispune încetarea procesului penal, instanța de fond a lipsit de efect manifestarea de voință a persoanei vătămate, încălcând în mod direct principiul disponibilității. Continuarea procesului penal în absența unei acțiuni penale valabil exercitate a generat, în mod inevitabil, și afectarea principiului legalității pedepsei, întrucât nicio sancțiune penală nu poate fi aplicată dacă premisa existenței răspunderii penale, acțiunea penală însăși, nu mai subzistă în drept.

Nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de fond, generată de omisiunea de a valorifica interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție și de a dispune încetarea procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, nu a putut fi remediată nici în calea de atac a apelului. În condițiile în care cadrul legislativ incident a fost modificat la momentul soluționării căii de atac, instanța de control judiciar nu mai putea aplica retroactiv interpretarea dată prin Decizia nr. 30/2024, astfel încât încălcarea principiului disponibilității și al legalității pedepsei s-au menținut pe întreg parcursul procesual.

În cursul procesului penal în fața instanței de apel, a fost adoptată Legea nr. 116 din 23 iunie 2025 pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen. și pentru modificarea și completarea Legii nr. 26/2024 privind ordinul de protecție, în vigoare începând cu data de 26 iunie 2025, prin care a fost modificat art. 158 alin. (4) C. pen., în sensul că, pentru toate infracțiunile a căror punere în mișcare a acțiunii penale este condiționată de depunerea unei plângeri prealabile, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror, indiferent dacă acțiunea penală a fost declanșată în temeiul plângerii prealabile sau din oficiu.

Așadar, în raport de data modificării legislative, respectiv 23 iunie 2025, de data pronunțării deciziei penale atacate, respectiv 30 iulie 2025, constată Înalta Curte că atât la momentul soluționării definitive a cauzei penale, cât și în faza procesuală a recursului în casație, cadrul normativ aplicabil era reprezentat de art. 158 alin. (4) din C. proc. pen., astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 116 din 23 iunie 2025, prin care se prevede expres că retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror, indiferent dacă acțiunea penală a fost declanșată în temeiul plângerii prealabile sau din oficiu. Or, în cauză nu există niciun act din care să rezulte conduita organului judiciar de însușire a cererii de retragere.

Din această perspectivă, critica recurentului inculpat în sensul incidenței cauzei de încetare a procesului penal, constând în retragerea plângerii prealabile a persoanei vătămate și încălcarea nejustificată a organului de urmărire penală a principiului disponibilității acesteia de a renunța la tragerea la răspundere a inculpatului, apare ca nefondată.

În acest context argumentativ, analizând cauza din perspectiva celui de-al treilea palier, reține Înalta Curte de Casație și Justiție că nu poate conferi eficiență dispozițiilor art. 158 alin. (4) din C. pen. în interpretarea dată prin Decizia nr. 30/2024, interpretare care, în forma sa anterioară modificării legislative, ar fi fost de natură să conducă la soluția favorabilă solicitată de inculpat, respectiv încetarea procesului penal.

Chiar dacă, pe parcursul procesului penal, vechea reglementare ar fi permis valorificarea unei astfel de soluții, intervenția ulterioară a legiuitorului a schimbat premisa juridică pe care se întemeia dezlegarea obligatorie, extinzând sfera situațiilor în care retragerea plângerii este condiționată de acordul procurorului. Ca efect al acestei intervenții normative, soluția obligatorie cuprinsă în Decizia HP nr. 30 din 3 iunie 2024 și-a încetat aplicabilitatea, întrucât temeiul legal vizat de interpretare a fost substanțial modificat.

În consecință, nu mai este posibilă aplicarea dezlegării obligatorii, cauza fiind guvernată de noul conținut normativ al art. 158 alin. (4) C. pen., care prevalează asupra interpretării anterioare date de instanța supremă într-o hotărâre prealabilă.

Mai mult, reține Înalta Curte, în raport de împrejurarea că pe parcursul procesului penal a existat și o interpretare obligatorie a instanței supreme, favorabilă situației juridice a inculpatului, că nu poate valorifica nici posibilitatea aplicării legii penale mai favorabile, în raport de natura juridică a hotărârii prealabile.

Efectul obligatoriu pentru instanțe al dezlegării date problemelor de drept ce au format obiectul întrebării prealabile, consacrat de norma procesual penală în art. 477 alin. (3), nu conferă hotărârilor interpretative ale instanței supreme caracter de acte cu putere de lege, ci reprezintă o transpunere a dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituția României referitoare la poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în ierarhia sistemului judiciar și la rolul său de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Dacă s-ar considera că aceste hotărâri au caracter de act cu putere de lege, nu ar mai fi fost necesară reglementarea expresă a efectului lor obligatoriu care s-ar fi produs automat ca în cazul legilor organice, ordonanțelor de urgență și altor acte normative cu putere de lege și, inclusiv, pentru legiuitor, nu doar pentru celelalte instanțe judecătorești.

Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că noțiunea de "lege" în lumina Convenției europene înglobează dreptul de origine, atât legislativă, cât și jurisprudențială, deciziile pronunțate în dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu se subsumează acestei noțiuni, constituind doar o etapă în procesul complex de cristalizare a unei jurisprudențe constante. Altfel spus, o singură hotărâre fie și dată în dezlegarea unei chestiuni de drept de către instanța supremă, în realizarea competențelor sale de interpretare și aplicare unitară a legii, nu echivalează în accepțiunea Curții Europene cu o lege, concept care presupune existența unei orientări jurisprudențiale constante, formată pe parcursul unei perioade mari de timp.

Relevante în acest sens sunt dispozițiile art. 173 din C. pen., care definesc noțiunea de lege penală, prin care se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice și ordonanțe de urgență sau alte acte normative care, la data adoptării lor, aveau putere de lege. În sfera noțiunii de lege penală nu au fost incluse orice acte cu putere de lege, ci doar actele normative care prezintă această caracteristică, adică au putere de lege, fiind adoptate cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc, astfel cum sunt reglementate în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În susținerea acestei teze este și jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, (Decizia nr. 21 din 6 octombrie 2014), dar și practica secției penale (Decizia nr. 211/RC din 28 martie 2023), potrivit cărora hotărârile Înaltei Curți date în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu pot fi considerate acte normative cu putere de lege, în înțelesul dispozițiilor art. 173, teza finală din C. pen., și din perspectiva faptului că nu reglementează relații de apărare socială, nu instituie reguli de conduită și norme de incriminare sau care se referă la răspunderea penală, la temeiurile și limitele acesteia, ci reflectă doar o interpretarea a unor asemenea prevederi cuprinse în acte normative elaborate și adoptate conform procedurii de tehnică legislativă aplicabilă în materie.

În același context, a accepta ideea că soluțiile interpretative pronunțate de instanța supremă prin hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se includ în sfera legii penale ar echivala cu o încălcare a principiului separării puterilor în stat prin preluarea de către autoritatea judecătorească a competențelor puterii legislative cu consecința verificării constituționalității respectivelor hotărâri de către instanța de contencios constituțional.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 997/A din data de 30 iulie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2024.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 997/A din data de 30 iulie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2024.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 noiembrie 2025.