ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 24 septembrie 2025

Deliberând asupra cererilor de recurs în casație formulate de recurenții inculpați A., B. și C., în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 161 din 11.06.2024, pronunțată de Tribunalul Galați, a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat (în forma tentativei), prevăzute de art. 32 alin. (1) raportat la art. 188 alin. (1) - art. 189 alin. (1) lit. (f) din C. pen. (faptă din 18.12.2021).

În temeiul art. 65 și art. 66 din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. art. 66 alin. (1) lit. h) - dreptul de a deține, purta sau folosi orice categorie de arme, lit. n) - dreptul de a se apropia la mai puțin 100 metri de persoanele vătămate D. și E. și lit. o) - dreptul de a se apropia la mai puțin de 100 de locuința ori locul de muncă al persoanelor vătămate D. și E., pe o durată de 5 ani, precum și pedeapsa accesorie a interzicerii acelorași drepturi.

În temeiul art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsă durata reținerii și arestării preventive, de la 10.02.2022 la 06.05.2022 și a arestului la domiciliu, de la 06.05.2022 la 25.06.2022.

A fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat (în forma tentativei), prevăzute de art. 32 alin. (1) raportat la art. 188 alin. (1) - art. 189 alin. (1) lit. (f) din C. pen. (faptă din 18.12.2021).

În temeiul art. 65 și art. 66 din C. pen., i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. art. 66 alin. (1) loit. h) - dreptul de a deține, purta sau folosi orice categorie de arme, lit. n) - dreptul de a se apropia la mai puțin 100 metri de persoanele vătămate D. și E. și lit. o) - dreptul de a se apropia la mai puțin de 100 de locuința ori locul de muncă al persoanelor vătămate D. și E., pe o durată de 5 ani, precum și pedeapsa accesorie în același conținut.

În temeiul art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus durata reținerii și arestării preventive, de la 10.02.2022 la 06.05.2022 și a arestului la domiciliu, de la 06.05.2022 la 25.06.2022.

A fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat (în forma tentativei), prevăzute de art. 32 alin. (1) raportat la art. 188 alin. (1) - art. 189 alin. (1) lit. (f) din C. pen. (faptă din 18.12.2021).

În temeiul art. 65 și art. 66 din C. pen., i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. art. 66 alin. (1) lit. h) - dreptul de a deține, purta sau folosi orice categorie de arme, lit. n) - dreptul de a se apropia la mai puțin 100 metri de persoanele vătămate D. și E. și lit. o) - dreptul de a se apropia la mai puțin de 100 de locuința ori locul de muncă al persoanelor vătămate D. și E., pe o durată de 5 ani, precum și pedeapsa accesorie în același conținut.

În temeiul art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus durata reținerii și arestării preventive, de la 10.02.2022 la 06.05.2022 și a arestului la domiciliu, de la 06.05.2022 la 25.06.2022 și de la 09.09.2022 la 01.06.2023.

În temeiul art. 208, art. 362 și art. 399 din C. proc. pen., s-a menținut măsura controlului judiciar dispusă în privința inculpaților B., A. și C..

În temeiul art. 1357 alin. (1) și art. 1371 C. civ., s-au admis în parte pretențiile civile formulate de persoana vătămată D. și au fost obligați, în solidar, inculpații B., A. și C. la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune materiale și 100.000 RON daune morale.

În temeiul art. 1357 alin. (1) și art. 1371 C. civ., s-au admis în parte pretențiile civile formulate de persoana vătămată E. și au fost obligați, în solidar, inculpații B., A. și C. la plata sumei de 25.000 RON cu titlu de daune materiale și 80.000 RON daune morale.

Prin decizia penală nr. 412/A din 10 aprilie 2025, Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații C., A. și B. împotriva sentinței penale nr. 161 din data de 11.06.2024, pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/2022.

Împotriva deciziei penale nr. 412/A din 10 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori au formulat recurs în casație inculpații A., B. și C., în baza cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În susținerea cererii de recurs în casație, inculpatul A. a invocat faptul că instanța de apel nu a delimitat acțiunile sale cu privire la cele două persoane vătămate, ci a analizat rezultatul acțiunilor conjugate ale celor trei inculpați, fără a verifica dacă materialitatea acestor acțiuni dovedesc că a acționat cu intenția de a suprima viața victimelor sau doar a acceptat producerea rezultatului cauzat de totalitatea acțiunilor tuturor inculpaților.

De asemenea, a considerat că modalitatea de săvârșire a faptei dovedește că inculpatul nu a acceptat prin acțiunile sale să suprime viața. A considerat că instanța de fond nu a făcut o individualizare clară între acțiunile inculpaților și o analiză a elementului material în sensul precizării acțiunilor acestora pentru a se putea evidenția forma de vinovăție cu care a acționat inculpatul. A considerat că, deși s-a utilizat un corp contondent pentru a se produce moartea victimei, elementul esențial al laturii subiective - intenția directă sau indirectă - nu rezultă în mod cert din conduita sa. A considerat că, lovitura ce nu a vizat o zonă vitală a corpului, ci a fost aplicată într-o zonă care în mod obiectiv, nu prezintă un risc pentru viață, demonstrează că nu a existat intenția suprimării vieții, iar în absența unor indicii concludente referitoare la scopul urmărit, nu se poate reține existența tentativei la infracțiunea de omor calificat. A mai arătat că rapoartele de expertiză medico-legală susțin că viața persoanelor vătămate nu a fost pusă în primejdie prin actele exercitate de inculpat.

Inculpatul B. a considerat că modalitatea de săvârșire a faptei dovedește că nu a acceptat, prin acțiunile sale, să suprime viața persoanelor vătămate, apreciind relevante concluziei sale considerentele instanței de fond, însușite de instanța de apel, în sensul că unele din obiectele vulnerante folosite nu ar fi fost apte a produce leziuni incompatibile cu viața sau chiar că unii inculpați nu au fost în măsură să aplice lovituri vizând zone vitale ale corpului. Inculpatul a menționat că în acțiunile sale a întrebuințat o bâtă (ce a fost apreciată ca inaptă a produce leziuni incompatibile cu viata) pe care ar fi folosit-o fără a viza zone anatomice vitale, singura zonă în care s-a probat că a exercitat agresiuni, fiind aceea a abdomenului. A mai susținut că nu a acceptat niciodată producerea rezultatului cauzat de faptele celorlalți inculpați si acțiunile sale nu pot fi considerate ca fiind integrate în mod indivizibil, astfel că nu au condus la rezultat.

De asemenea, cu privire la persoana vătămată D. a precizat că singura acțiune imputată sieși a fost aceea de a o "lovi" în zona abdomenului, acțiunea anterioară celorlalte acte vătămătoare exercitate asupra acestei persoane vătămate, aspect care demonstrează faptul că nu putea să prevadă, în niciun mod, agresiunile ulterioare și rezultatul.

În ceea ce privește persoana vătămată E., a arătat că aspecte reținute de instanța de apel nu dovedesc că acțiunile sale s-au integrat omogen în acțiunile celorlalți inculpați pentru a se putea reține în sarcina sa forma coautoratului la săvârșirea infracțiunii de omor. A făcut referire la declarația persoanelor vătămate și a apreciat că acțiunile sale nu au avut același scop ca acțiunile celorlalți doi inculpați. Astfel, a considerat că acțiunile reținute în sarcina sa nu sunt de natură a evidenția urmărirea suprimării vieții acestei persoane vătămate, faptele acestuia nu vin în niciun mod să evidențieze implicarea acestuia în activități concordate care să demonstreze acceptarea producerii unei eventuale urmări imediate a punerii în pericol a vieții numitului E..

De asemenea, a considerat că acțiunile sale nu vin să evidențieze în niciun mod încercarea de învingere a rezistenței victimei sau vreun alt aspect care să fie legat direct și nemijlocit de activitatea care constituie latura obiectivă a tentativei la infracțiunea de omor. A mai susținut că aspectele reținute de instanța de apel nu evidențiază elementul cooperării subiective. A considerat că nu rezultă în niciun mod, o înțelegere, nici măcar tacită, referitoare la vreo acțiune care să aibă ca urmare punerea în pericol a vieții persoanelor vătămate.

Inculpatul C. a invocat că instanța de apel nu a delimitat acțiunile sale cu privire la cele două persoane vătămate, ci a analizat rezultatul acțiunilor conjugate ale celor trei inculpați, fără a verifica dacă materialitatea acestor acțiuni vin să dovedească faptul că inculpatul a acționat cu intenția de a suprima viața victimelor sau că a acceptat producerea rezultatului cauzat de totalitatea acțiunilor imputabile tuturor inculpaților.

De asemenea, a considerat că modalitatea de săvârșire a faptei dovedește că inculpatul nu a acceptat prin acțiunile sale să suprime viața persoanelor vătămate. A considerat că instanța de fond nu a făcut o individualizare clară între acțiunile inculpaților pentru a se putea evidenția forma de vinovăție cu care a acționat fiecare. A considerat că, deși s-a utilizat un corp contondent, elementul esențial al laturii subiective - intenția directă sau indirectă de suprimare a vieții - nu rezultă în mod cert din conduita sa întrucât lovitura nu a vizat o zonă vitală, ci a fost aplicată într-o zonă care, în mod obiectiv, nu prezintă risc pentru viață. În absența unor indicii concludente privind scopul suprimării vieții, nu se poate reține existența infracțiunii de tentativă la omor calificat. A mai arătat că rapoartele de expertiză medico-legală susțin că viața persoanelor vătămate nu a fost pusă în primejdie prin actele exercitate de inculpat.

Inculpații C., A. și B. au solicitat suspendarea executării deciziei de condamnare.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în principiu a cererilor de recurs în casație, conform dispozițiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 434 din C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Nu pot fi atacate cu recurs în casație:

a) hotărârile de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire;

b) hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;

c) hotărârile pronunțate în materia executării pedepselor;

d) hotărârile pronunțate în materia reabilitării;

Art. 435. Termenul de declarare a recursului în casație. - Recursul în casație poate fi introdus de către părți sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

Art. 437. Motivarea recursului în casație. - (1) Cererea de recurs în casație se formulează în scris și va cuprinde:

a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului sau, după caz, numele și prenumele procurorului care exercită recursul în casație, precum și organul judiciar din care acesta face parte;

b) indicarea hotărârii care se atacă;

c) indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora;

d) semnătura persoanei care exercită recursul în casație și/sau semnătura avocatului.

(2) La cerere se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia.

Art. 438. Cazurile în care se poate face recurs în casație. - (1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

(2) Cazurile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

(3) În cazul în care cererea de recurs în casație a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casație nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiași hotărâri, indiferent de motivul invocat.

Potrivit art. 440 din C. proc. pen., instanța dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casație dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen. care se referă la hotărârile ce sunt supuse recursului în casație, termenul de declarare, părțile ce pot formula calea de atac, motivarea recursului în casație, precum și cazurile în care se poate formula.

Potrivit art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) și (6), art. 437 și 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

În cadrul procesual al recursului în casație, instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, iar orice chestiune de fapt, analizată de instanțele de fond și apel sau chiar chestiuni de drept, dar ce nu se circumscriu cazurilor expres reglementate, sunt considerate intrate în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii.

Recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt intrate în autoritatea de lucru judecat, nici reevaluarea materialului probator pentru modificarea bazei factuale ori a caracterizării în drept. În privința evaluărilor în drept ce pot fi devoluate și acestea sunt limitate, prin voința legiuitorului, la ipotezele (cazurile) enumerate.

Recursul în casație este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, într-un sistem guvernat de dublu grad de jurisdicție, în care părțile pot solicita verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, însă doar în limitele expres și limitativ prevăzute în art. 438 din C. proc. pen.

Evoluția reglementării în sensul restrângerii devoluțiunii admisibile și analiza jurisprudenței aferente, demonstrează că interpretarea extensivă a cazurilor constituie o adăugare nepermisă sau o ignorare a voinței legiuitorului și aduce în sfera cenzurii instanței elemente extrinseci, generând caracterul de soluție nelegală deciziei pronunțate în recursul în casație.

În realitate, criticile inculpaților nu vizează lipsa elementelor de tipicitate infracțională, ci pe calea recursului în casație, întemeiat pe dispozițiile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., solicită reevaluarea laturii subiective în cadrul acuzației ce a vizat tentativă la infracțiunea de a omor calificat.

În cadrul recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate proceda în nicio limită, la analiza laturii subiective care ar presupune, în mod necesar și obligatoriu, evaluarea probatoriului administrat cu privire la circumstanțele concrete de comitere. Ca urmare, excedează procedurii pendinte cenzura asupra laturii subiective a infracțiunii pentru care s-a dispus soluția condamnării.

Obiectul cenzurii instanței de recurs în casație se limitează la verificarea condițiilor de tipicitate obiectivă a infracțiunilor pentru care s-a dispus condamnarea, aceasta fiind analizată, exclusiv, prin raportare la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casație, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le poate face din perspectiva noțiunii de faptă ce nu este prevăzută de legea penală vizează atât existența incriminării, respectiv dacă acea conduita este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În conceptul de "faptă prevăzută de legea penală" nu este inclusă și condiția privitoare la forma de vinovăție, legiuitorul însuși raportându-se distinct la cele două cerințe. Astfel, în art. 15 alin. (1) din C. pen., sunt enumerate distinct trăsătura esențială ca fapta să fie prevăzută de legea penală de aceea ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție (infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o).

De asemenea, dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. prevăd două teze distincte fapta nu este prevăzută de legea penală și fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, cazul de casare analizat preluând expressis verbis doar prima teză. Ca atare, din perspectiva dispozițiilor procesual penale, noțiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situațiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere și pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii (cu excepția laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II a din C. proc. pen.).

În considerarea aspectelor teoretice relevate, Înalta Curte constată că, în cauză, inculpații au formulat critici subsumate numai laturii subiective a infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea or aceste susțineri inculpaților nu pot fi verificate pe calea recursului în casație,

Cazul de recurs în casație, prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., permite Înaltei Curți de Casație și Justiție să verifice existența corespondenței între fapta concretă stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare, numai sub aspectul laturii obiective (în acest sens ICCJ, SP, decizia nr. 672/RC din 25 octombrie 2023, ds. 11744/296/2020; ICCJ, SP, încheierea din 27 martie 2024).

Existența unor soluții de speță la nivelul instanței supreme în care s-a procedat la evaluarea laturii subiective prin prisma acestui cazul de casare nu poate susține o reformare a jurisprudenței consolidate a instanței supreme cu privire la această chestiune de drept. De altfel, această interpretare a fost asumată la nivelul secției penale a instanței supreme, prin minuta ședinței judecătorilor secției din data de 24 mai 2023, stabilindu-se, în unanimitate, în sensul inadmisibilității verificării condițiilor referitoare la latura subiectivă a infracțiunii în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În egală măsură, Înalta Curte constată că nici vreo altă referire distinctă la mijloacele de probă nu poate genera cadrul procesual adecvat reevaluării forței probante ori suficienței datelor informaționale în raport cu dovedirea acuzației.

Față de aceste aspecte, se constată că motivele invocate se circumscriu doar formal cazului invocat, drept pentru care instanța urmează ca, în temeiul art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., să respingă, ca inadmisibile, cererile de recurs în casație formulate de recurenții inculpați A., B. și C. împotriva deciziei penale nr. 412/A din 10 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenții la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, cererile de recurs în casație formulate de recurenții inculpați A., B. și C. împotriva deciziei penale nr. 412/A din 10 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 septembrie 2025.