ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 284/2025

Ședința publică din data de 17 aprilie 2025

Asupra contestației de față, în baza actelor dosarului, constată:

Prin sentința penală nr. 12 din 13 februarie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 597 C. proc. pen., a admis contestația formulată de către condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 93 din 19.08.2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2024

A dedus din restul de pedeapsă de 3 ani 5 luni 29 de zile dispus a fi executat prin sentința nr. 93 din 19.08.2024 a Curții de Apel Ploiești pronunțată în dosarul nr. x/2024 și perioada în care condamnatul a fost arestat în România, respectiv de la 11.02.2014 la 27.02.2014 inclusiv, precum și perioada reținerii și arestării preventive de la 15.05.2024 la 21.06.2024, la care a adăugat și perioada executată în România de la 20.08.2024 la zi.

A anulat mandatul de executare nr. x din 19.08.2024 emis în baza sentinței de mai sus și a dispus emiterea unui nou mandat de executare conform prezentei sentințe.

Potrivit art. 599 alin. (4) C. proc. pen., după pronunțarea soluției definitive ca urmare a admiterii contestației la executare, se face o nouă punere în executare conform procedurii prevăzute de prezentul titlu.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Ploiești a reținut că, prin contestația la executare formulată la data de 20.08.2024, condamnatul A. a solicitat anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 109/470/42/2024* din 19.08.2024, emis de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2024 (rejudecare), precum și a formelor de executare întocmite în baza acestuia.

În principal, contestatorul a invocat excepția prescripției răspunderii penale pentru faptele comise în perioada martie - mai 2010, susținând că instanța care a pronunțat hotărârea de recunoaștere nu s-ar fi pronunțat asupra acestei excepții, deși, în opinia sa, aceasta ar fi incidentă în raport de deciziile Curții Constituționale a României și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din anul 2023, cu caracter obligatoriu. În subsidiar, a susținut incidența unei legi penale mai favorabile, intervenite ulterior condamnării. De asemenea, contestatorul a solicitat punerea sa de îndată în libertate, arătând că nu este cercetat penal și nu se află în stare de arest în nicio altă cauză. Totodată, a arătat că, începând cu anul 2010, s-a reintegrat social și profesional, nu a mai săvârșit alte fapte penale, conform fișei de cazier judiciar aflate la dosar, și-a întemeiat o familie, având doi copii minori, fiind încadrat în muncă cu contract legal din anul 2019, aspecte dovedite prin înscrisurile depuse (contract de muncă, certificate de naștere, caracterizări și adrese emise de Postul de Poliție Saligny).

Contestatorul condamnat a mai susținut că nu i-au fost deduse integral perioadele în care a fost reținut și arestat preventiv în anul 2014, atât în Italia, cât și în România.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 595 C. proc. pen. și art. 598 lit. c) și d) C. proc. pen.

În ședința publică din 11.02.2025, contestatorul condamnat, prin apărător ales, a solicitat admiterea în parte a contestației, respectiv emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei, din care să fie dedusă și perioada executată în Arestul IPJ Constanța, respectiv 11.02.2014 - 28.02.2014, în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii emis la 11.02.2014.

Examinând solicitările condamnatului, raportat la actele dosarului și dispozițiile legale incidente, instanța de executare a reținut, în esență, că: prin sentința penală nr. 93 din 19.08.2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2024, s-a respins cererea autorităților judiciare italiene privind executarea mandatului european de arestare emis emis la data de 10.04.2024 pe numele persoanei solicitate A., fiind refuzată predarea acestuia.

Totodată, Curtea de Apel Ploiești a recunoscut pe cale incidentală sentința executorie nr. 836/2021 pronunțată de Curtea de Apel Reggio Calabria la 23.11.2021, prin care persoana condamnată A. a fost condamnată la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare, și a dispus executarea în România a restului de pedeapsă de 3 ani 5 luni 29 de zile.

În baza art. 99 alin. (13) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei de 3 ani 5 luni si 29 zile închisoare, din care s-a dedus perioada retinerii și arestarii preventive de la data de 15.05.2024 la 21.06.2024 inclusiv.

S-a constatat din informațiile comunicate de autoritățile judiciare italiene, că persoana condamnată A. a fost privată de libertate în Italia în perioada 28.02.2014 - 18.01.2016, iar ulterior a executat arest la domiciliu în intervalul 19.01.2016 - 28.02.2016, rezultând un total de 2 ani și 1 zi. Această perioadă executată în Italia a fost dedusă din pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare, stabilindu-se astfel un rest de pedeapsă de 3 ani 5 luni 29 de zile, conform hotărârii de recunoaștere.

Conform relațiilor aflate la dosarului, anterior predării către autoritățile italiene, condamnatul a fost reținut și arestat preventiv în România, fiind încarcerat în Centrul de Reținere și Arestare Preventivă al IPJ Constanța începând cu 10.02.2014, în baza ordonanței de reținere nr. 82/II/5/2014 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, în executarea mandatului european de arestare nr. 8987/09RGNR emis de autoritățile italiene. La data de 11.02.2014, Curtea de Apel Constanța a emis mandat de arestare preventivă pentru o durată de 15 zile, iar la data de 28.02.2014, condamnatul a fost predat autorităților italiene.

Coroborând aceste date, instanța de executare a constatat că perioada de arest preventiv executată în România între 11.02.2014 și 27.02.2014 inclusiv nu a fost dedusă anterior din pedeapsa de 3 ani 5 luni 29 zile, motiv pentru care s-a admis contestația condamnatului A. împotriva sentinței penale nr. 93 din 19.08.2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2024 și s-a dispus deducerea acestei perioade din restul de pedeapsă rămas de executat.

Împotriva sentinței penale nr. 12 din 13 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2024, condamnatul A. a formulat contestație, motivele contestației fiind susținute de către apărătorul său ales, astfel cum se regăsesc în practicaua prezentei hotărâri.

În esență, s-au reiterat motivele contestației la executare, referitoare la prescripția răspunderii penale și deducerile care ar fi trebuit să opereze din pedeapsa aplicată, contestatorul condamnat solicitând emiterea unui nou mandat de executare cu un rest de pedeapsă redus (2 ani 8 luni 6 zile)

Examinând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, în raport cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată contestația ca nefondată, în considerarea celor ce succed:

Pe calea contestației la executare pot fi soluționate incidentele ivite după ce hotărârea a rămas definitivă, respectiv înainte sau în timpul executării hotărârii penale sau după executarea acesteia, însă în legătură cu aceasta, fiind permisă astfel rezolvarea situațiilor juridice care afectează executarea unei hotărâri penale, fără a se putea invoca aspecte de fond deja avute în vedere de instanțe la momentul soluționării cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat și stabilității raporturilor juridice.

Deși legea penală ori procesual penală nu oferă o definiție noțiunii autorității de lucru judecat, nu îi identifică natura și nici regimul juridic, așa cum o face legea civilă, principiul funcționează deplin și în dreptul procesual penal.

Cu toate că autoritatea de lucru judecat se referă la hotărârile penale prin care se soluționează un raport de drept substanțial având ca obiect tragerea la răspundere penală, principiul trebuie considerat incident și în cazul acelor hotărâri penale prin care se soluționează chestiuni privind faza de executare a procesului penal.

În speță, persoana condamnată A. execută într-un penitenciar din România un rest de pedeapsă de 3 ani 5 luni 29 de zile, conform hotărârii de recunoaștere, respectiv sentința penală nr. 93 din 19.08.2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2024.

Prin contestația la executare dedusă judecății, contestatorul condamnat a invocat prescripția răspunderii penale, aplicarea unei legi penale mai favorabile, nededucerea completă a perioadelor de arest preventiv executate anterior (în Italia și România). Instanța de executare a constatat că o perioadă de arest preventiv din România (de la 11.02.2014 la 27.02.2014 inclusiv) nu fusese dedusă din pedeapsă.

Examinând motivele cererii, prioritar, Înalta Curte constată că aspectele privind prescripției răspunderii penale se analizează în cadrul procedurii de recunoaștere a hotărârii penale străine, acestea sunt acoperite de autoritatea de lucru judecat și nu pot fi reluate pe calea contestației la executare.

În ceea ce privește susținerea apărării privind existența unui rest de pedeapsă de 2 ani 8 luni 6 zile, se constată că aceasta reprezintă o interpretare eronată a mecanismului legal de deducere, neavând suport legal.

Prima instanță a dispus în mod legal și favorabil condamnatului, deducerea perioadei de arest preventiv executate în România (11.02.2014 - 27.02.2014); deducerea perioadei de reținere și arest preventiv (15.05.2024 - 21.06.2024) și deducerea perioadei executate efectiv în România, de la 20.08.2024 la zi. Contrar apărării, aceste deduceri nu se aplică asupra pedepsei totale, ci asupra restului de pedeapsă recunoscut, întrucât instanța română nu poate reindividualiza pedeapsa stabilită de instanța străină și nu se poate substitui acesteia, competența sa fiind limitată la executarea pedepsei recunoscute, conform art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 și art. 597 C. proc. pen.

Astfel, Înalta Curte constată că, în urma anulării mandatului de executare inițial, s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare, care reflectă toate deducerile legal admise, neexistând nicio nelegalitate care să justifice o nouă intervenție pe calea contestației.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că soluția primei instanțe este corectă, hotărârea contestată fiind legală și temeinică.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 12 din 13 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2024.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 12 din 13 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2024.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 aprilie 2025.