ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 198/2024

Ședința publică din data de 05 martie 2024

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 213/F din 13 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 88 alin. (1) C. pen. (1969), a fost admisă contestația la executare formulată de contestatorul condamnat A..

S-a scăzut din pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare aplicată contestatorului condamnat prin sentința penală nr. 139/F/29.07.2020 a Curții de Apel București, secția a II-a penală (definitivă prin decizia penală nr. 286/A/24.11.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală), durata arestării preventive în cauza care s-a pronunțat sentința penală nr. 3238/16.11.2006 a Judecătoriei Focșani (definitivă prin decizia penală nr. 55/12.02.2007 a Tribunalului Vrancea), de la data de 01.06.1999 la data de 07.08.2000, alături de perioada executată din pedeapsă, de la data de 25.11.2021 la zi.

A fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii emis în baza sentinței penale nr. 139/F/29.07.2020 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, și s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii potrivit prezentei sentințe.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că, prin contestația la executare formulată în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală C. proc. pen. și înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, condamnatul A. a solicitat computarea din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 139/29.07.2020 a Curții de Apel București, în a cărei executare se află, a duratei arestării preventive din perioada 01.06.1999 - 07.08.2000, perioadă în care a fost încarcerat în Arestul IPJ Vrancea, în Spitalul Penitenciar Jilava și în Penitenciarul Rahova, măsură care a fost dispusă într-un dosar în care era cercetat pentru o infracțiune prevăzută de Legea nr. 82/1999 (Legea contabilității), pentru care, prin rechizitoriul nr. x/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, a fost, ulterior, trimis în judecată.

Prin sentința penală nr. 1047/15.05.2023, Judecătoria Ploiești și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Ploiești, reținând incidența art. 598 alin. (2) prima teză raportat la art. 597 alin. (6) C. proc. pen.

Ulterior, prin sentința penală nr. 65/19.06.2023, Curtea de Apel Ploiești și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, reținând, în esență, că situația invocată de contestator se circumscrie cazului prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen. (există o împiedicare la executare).

Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, care, prin sentința penală nr. 162/F/13.09.2023, a recalificat actul de sesizare a instanței ca fiind o contestație la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală C. proc. pen., motiv pentru care, în temeiul art. 50 C. proc. pen. raportat la art. 598 alin. (1) lit. d) și alin. (2) C. proc. pen., a declinat competența soluționării cauzei (privind contestația la executare formulată de contestatorul-condamnat A.) în favoarea Curții de Apel Ploiești, iar, în temeiul art. 51 C. proc. pen., a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Prin sentința penală nr. 479/27.09.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2023, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. Pentru a dispune astfel, raportându-se la doctrina și jurisprudența în materie, instanța supremă a reținut, în esență, că efectuarea corectă a computării reținerii și arestării preventive constituie o nelămurire și nu o împiedicare la executare, întemeiată pe cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., precum și că pentru incidența cazului de contestație la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. "cazurile care țin de micșorarea pedepsei trebuie să apară ulterior dobândirii autorității de lucru judecat, iar instanța de executare să nu fi fost în măsură să ia cunoștință de acestea la data soluționării cauzei". Ca urmare, s-a apreciat că o contestație la executare prin care se solicită deducerea corectă a măsurii arestării preventive se încadrează în cazul prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., care este dată, potrivit art. 598 alin. (2) C. proc. pen., în competența de soluționare a instanței care a pronunțat sentința penală nr. 139 din data de 29 iulie 2020 pe care condamnatul A. o execută.

Ca urmare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 01.11.2023.

În urma analizării actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a reținut că, prin sentința penală nr. 139/F/29.07.2020 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, (definitivă prin decizia penală nr. 286/A/24.11.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală), contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., și de instigare la spălarea banilor, în forma participației improprii, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) și art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 și art. 5 C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969).

Anterior, prin sentința penală nr. 3238/16.11.2006 a Judecătoriei Focșani pronunțată în dosarul nr. x/2004 (definitivă prin decizia penală nr. 55/12.02.2007 a Tribunalului Vrancea), față de contestator s-a dispus încetarea procesului penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 31 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție specială a răspunderii penale.

S-a mai reținut că, din adresa nr. x/05.05.2023 emisă de Penitenciarul București - Rahova, a rezultat că autorul contestației a fost arestat preventiv la data de 01.06.1999, în baza mandatului de arestare preventivă nr. x/1999 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, și liberat la data de 07.08.2000.

Curtea a constatat, în drept, că în speță sunt aplicabile, sub aspect substanțial, dispozițiile C. pen. din 1969, hotărârea de încetare a procesului penal fiind pronunțată în perioada de activitate a acestui act normativ, iar în hotărârea de condamnare fiind aplicată retroactiv tot vechea reglementare, ca lege penală mai favorabilă.

În acest cadru, Curtea a reținut că, spre deosebire de reglementarea cuprinsă la art. 72 C. pen., art. 88 alin. (1) C. pen. (1969) prevedea că "Timpul reținerii și al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate. Scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reținerea sau arestarea preventivă".

Pe de altă parte, a arătat că, potrivit art. 33 lit. a) C. pen. (1969), există concurs de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele.

Curtea a constatat că, în speță, deși pentru infracțiunile care au făcut obiectul dosarului nr. x/2004 al Judecătoriei Focșani s-a pronunțat o hotărâre definitivă anterior săvârșirii infracțiunilor pentru care contestatorul a fost condamnat prin sentința penală nr. 139/F/29.07.2020 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, toate aceste fapte sunt concurente în înțelesul dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen. (1969), întrucât prin hotărârea definitivă pronunțată de Judecătoria Focșani nu s-a dispus condamnarea contestatorului, ci o soluție de încetare a procesului penal.

În atare circumstanțe, Curtea a constatat că cererea persoanei condamnate este întemeiată, dispozițiile art. 88 alin. (1) C. pen. (1969) impunând scăderea din pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 139/F/29.07.2020 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a duratei arestării preventive a inculpatului în cauza soluționată anterior prin hotărârea de încetare a procesului penal.

În consecință, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 88 alin. (1) C. pen. (1969), Curtea a admis contestația la executare formulată de contestatorul condamnat A..

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au formulat contestație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, și condamnatul A..

Prin motivele de contestație, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, a criticat sentința penală pentru nelegalitate, învederând că, în mod greșit, s-a dispus admiterea contestației la executare și scăderea din pedeapsa rezultantă de 4 ani în a cărei executare se află condamnatul A. a duratei arestării preventive.

În acest sens, a apreciat că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 33 alin. (1) C. pen. (1969) referitoare la concursul de infracțiuni, acestea nefiind aplicabile în cauză, cum nu sunt incidente nici prevederile art. 88 alin. (1) C. pen. (1969) referitoare la deducerea reținerii și arestării preventive.

În acest sens, raportându-se la dispozițiile art. 33 alin. (1) C. pen. (1969), a arătat că, din definiția legală a concursului de infracțiuni, rezultă necesitatea săvârșirii a două sau mai multe infracțiuni, care să fie comise de aceeași persoană mai înainte de condamnarea definitivă a infractorului pentru vreuna dintre ele. În plus, făcând trimitere la doctrina în materie, a considerat că este necesar ca infracțiunile săvârșite sau cel puțin două dintre ele să poată fi supuse judecății, adică să își păstreze caracterul penal și să poată atrage răspunderea penală a făptuitorului.

Totodată, a opinat că, reglementând în dispozițiile art. 88 C. pen. (1969) deducerea reținerii și arestării preventive și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp sau în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reținerea sau arestarea preventivă, legiuitorul a avut în vedere ca faptele să fie săvârșite până la rămânerea definitivă a uneia dintre hotărâri, chiar și de încetare a procesului penal, adică să existe în același timp cel puțin două infracțiuni care să poată fi supuse judecății, chiar dacă pentru una răspunderea penală este prescrisă. Or, în cauză, a doua infracțiune a fost comisă ulterior, după ce pentru prima infracțiune se pronunțase deja o hotărâre definitivă.

S-a apreciat că norma ce definește concursul, respectiv sintagma "înainte de a fi condamnat pentru vreuna dintre ele", este generică tocmai pentru a diferenția o pluralitate de infracțiuni de celelalte, respectiv recidiva sau pluralitatea intermediară, și se referă la coexistența faptelor anterior adoptării unei soluții. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere că se impune deducerea tuturor perioadelor, indiferent de momentul comiterii faptelor, dispozițiile art. 88 C. pen. (1969) nu ar fi "punctat" expres sintagma infracțiuni concurente, ci ar fi precizat alte perioade, indiferent de momentul comiterii faptelor.

De asemenea, cu prilejul dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a susținut că sensul sintagmei "înainte de a fi condamnată" este acela al judecării definitive a cauzei, respectiv soluționarea pe fond a acțiunii penale, chiar și printr-o altă soluție decât condamnarea, respectiv achitarea, încetarea procesului penal, cum este cazul în speța pendinte, ori prin dispunerea unei soluții de netrimitere în judecată. A susținut că prin pronunțarea unei soluții definitive cu privire la una dintre infracțiunile componente ale unui concurs de infracțiuni acesta se întrerupe, astfel încât toate faptele anterioare acelei hotărâri sunt concurente, iar cele care se comit ulterior vor forma un nou concurs de infracțiuni până la următoarea hotărâre definitivă de condamnare/achitare sau soluție de scoatere de sub urmărire penală.

Pe de altă parte, condamnatul A. a criticat sentința penală, învederând că, deși instanța de fond a admis contestația la executare, a scăzut și durata executată de contestator de la punerea în executare a mandatului inițial de executare a pedepsei închisorii la zi, mandat pe care l-a anulat și a dispus emiterea unui nou mandat conform sentinței pronunțate. Această manieră de a proceda este echivalentă, în opinia apărării, cu o nouă punere în executare a unei pedepse, pentru că, de la data comunicării noului mandat către locul de deținere, contestatorul ar începe o nouă executare, cu toate consecințele ce decurg din această situație, inclusiv calcularea unei noi fracții pentru o eventuală liberare condiționată. Raportându-se la dispozițiile art. 555 alin. (1) C. proc. pen., a considerat că, după admiterea contestației la executare, se impunea computarea arestului preventiv executat în perioada 01 iunie 1999 - 07 august 2000 din durata pedepsei în a cărei executare se află și îndreptarea erorilor din mandat în sensul completării acestuia cu durata arestului preventiv.

Examinând contestațiile promovate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, și de condamnatul A., prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu, prin raportare la dispozițiile art. 425

1

C. proc. pen. și art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea nu sunt fondate, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Premergător, Înalta Curte reține că, așa cum este în prezent reglementată contestația la executare (art. 598 C. proc. pen.), aceasta se înfățișează ca un mijloc procesual prin care se asigură punerea în executare și executarea propriu-zisă a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziții de drept penal și drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale. Datorită acestei naturi juridice, sunt prevăzute mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării, dar este exclusă posibilitatea ca, pe această cale, să fie afectată autoritatea de lucru judecat a hotărârii. Prin limitarea cazurilor în care poate fi folosită contestația la executare, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-un instrument prin care să fie împiedicată procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive.

Unul din cazurile în care se poate face contestație la executare este cel prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., respectiv atunci când se ivește o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută, căruia i-a fost circumscrisă cererea formulată de condamnatul A. de deducere a arestării preventive din perioada 01.06.1999 - 07.08.2000.

Analizând, în raport cu aceste dispoziții, actele și lucrările dosarului, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, și de condamnatul A., în mod corect, prima instanță, admițând contestația la executare formulată de condamnat, scăzând din pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare aplicată acestuia prin sentința penală nr. 139/F/29.07.2020 a Curții de Apel București, secția a II-a penală (definitivă prin decizia penală nr. 286/A/24.11.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală), durata arestării preventive în cauza care s-a pronunțat sentința penală nr. 3238/16.11.2006 a Judecătoriei Focșani (definitivă prin decizia penală nr. 55/12.02.2007 a Tribunalului Vrancea), de la data de 01.06.1999 la data de 07.08.2000, alături de perioada executată din pedeapsă, de la data de 25.11.2021 la zi, anulând mandatul de executare a pedepsei închisorii emis în baza sentinței și dispunând emiterea unui nou mandat.

Astfel, așa cum rezultă din actele dosarului, contestatorul condamnat a fost arestat preventiv în perioada 01.06.1999 - 07.08.2000, iar prin sentința penală nr. 3238 din 16 noiembrie 2006 a Judecătoriei Focșani, pronunțată în dosarul nr. x/2004 (definitivă prin decizia penală nr. 55 din 12 februarie 2007), în privința acestuia s-a dispus încetarea procesului penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 31 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994, reținându-se că s-a împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale.

Ulterior, prin sentința penală nr. 139/F din 29 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a II-a penală (definitivă prin decizia penală nr. 286/A/24.11.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală), contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., și de instigare la spălarea banilor, în forma participației improprii, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) și art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 și art. 5 C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969), fapte reținute a fi comise în luna decembrie 2009 și în perioada 17 decembrie 2010 - 27 ianuarie 2011și la data de 30 ianuarie 2012.

Totodată, se reține că, atâta timp cât în hotărârea de condamnare s-a aplicat, ca lege penală mai favorabilă, vechea reglementare, sub imperiul căreia s-a pronunțat și sentința penală a Judecătoriei Focșani, în speță sunt aplicabile dispozițiile C. pen. din 1969.

Reglementând modalitatea de computare a reținerii și arestării preventive, art. 88 alin. (1) C. pen. (1969) stipula că "timpul reținerii și al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate", precum și că "scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reținerea sau arestarea preventivă".

Rezultă, așadar, că, potrivit acestui text de lege, din pedeapsa pronunțată pentru singura infracțiune concurentă reținută în sarcina inculpatului sau din pedeapsa rezultantă aplicată pentru concurs de infracțiuni trebuie să fie scăzută reținerea sau arestarea preventivă luată împotriva condamnatului, chiar dacă respectivele măsuri fuseseră instituite pentru altă sau alte infracțiuni concurente pentru care acesta nu a fost în cele din urmă pedepsit. Legiuitorul a avut în vedere în acest sens că nededucerea reținerii sau arestării preventive ar avea ca efect, în acest caz, o agravare nejustificată a pedepsei ce trebuie efectiv executată.

Sub același aspect, Înalta Curte reține și împrejurarea că, deși în noua codificare în vigoare din 01 februarie 2014, norma ce reglementează computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate a suferit unele modificări, textul art. 72 alin. (1) C. pen. prevede că "scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive". Prin urmare, inclusiv în noua reglementare, legiuitorul a stipulat că pentru deducerea duratei măsurilor preventive privative de libertate nu este necesară pronunțarea unei soluții de condamnare pentru fapta care a impus luarea măsurii preventive.

În ceea ce privește instituția concursului de infracțiuni, se constată că, potrivit art. 33 lit. a) C. pen. (1969), acesta este o formă a pluralității de infracțiuni ce constă în săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni de către aceeași persoană, mai înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, definiție ce a fost menținută, în elementele sale esențiale, și în actuala reglementare (art. 38 C. pen.).

Așadar, una din condițiile pentru reținerea concursului de infracțiuni constă în inexistența unei hotărâri definitive de condamnare pentru vreuna dintre infracțiunile comise de aceeași persoană, cerință considerată de către Parchet ca nefiind îndeplinită în cauză.

Înalta Curte apreciază, însă, în acord cu judecătorul de la fond, că, atâta timp cât prin hotărârea pronunțată de Judecătoria Focșani nu s-a dispus condamnarea contestatorului, ci o soluție de încetare a procesului penal, faptele care au făcut obiectul dosarului nr. x/2004 al acestei instanțe sunt concurente, în înțelesul art. 33 lit. a) C. pen. (1969), cu cele pentru care A. a fost condamnat prin sentința penală nr. 139/F din 29 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, chiar dacă cele din urmă au fost săvârșite ulterior rămânerii definitive a sentinței penale nr. 3238 din 16 noiembrie 2006 a Judecătoriei Focșani.

În plus, se impune a se sublinia că, în condițiile în care legiuitorul a stabilit, în art. 345 alin. (1) C. proc. pen. (1968), că, în rezolvarea acțiunii penale, instanța pronunță, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, la care, prin art. 396 alin. (1) C. proc. pen., începând cu 01 februarie 2014 a adăugat renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei, ceea ce înseamnă că aceste soluții sunt diferite între ele, sensul sintagmei "înainte de a fi condamnată" din cuprinsul art. 33 lit. a) C. pen. (1969) nu este acela al judecării definitive a cauzei, respectiv al soluționării pe fond a acțiunii penale chiar și printr-o soluție de încetare a procesului penal sau prin dispunerea unei soluții de netrimitere în judecată, așa cum, în mod neîntemeiat, a susținut reprezentantul Ministerului Public cu prilejul dezbaterilor.

În atare situație, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a procedat la admiterea contestației la executare formulată de condamnatul A. și la deducerea, din pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare în a cărei executare se află, a perioadei în care acesta a fost arestat preventiv în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2004 al Judecătoriei Focșani (01.06.1999 - 07.08.2000), precum și perioadei deja executate din pedeapsă, de vreme ce dispozițiile art. 88 alin. (1) C. pen. (1969) impun scăderea reținerii și arestării preventive și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reținerea sau arestarea preventivă, așa cum este situația în speță. Prin urmare, raportat la criticile invocate, se apreciază ca nefiind fondată calea de atac promovată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție.

În mod similar, Înalta Curte apreciază neîntemeiată și contestația formulată de condamnatul A., sens în care are în vedere dispozițiile art. 555 alin. (1) C. proc. pen., în conformitate cu care pedeapsa închisorii se pune în executare prin emiterea mandatului de executare care trebuie să conțină, printre altele, și perioada reținerii și arestării preventive ori cea deja executată, ceea ce impune ca, atunci când hotărârea de condamnare inițială suferă modificări din această perspectivă, fie pe calea contestației la executare, fie ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac, mandatul inițial de executare a pedepsei închisorii să fie anulat și să fie emis un nou mandat conform modificărilor survenite.

Contrar susținerilor apărării, emiterea, în această situație, a unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii nu influențează vocația condamnatului la liberare condiționată, aceasta raportându-se, potrivit dispozițiilor legale incidente, la întreaga perioadă executată din pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare.

Față de considerentele mai sus expuse, constatând că, sub aspectul criticilor formulate, hotărârea atacată este legală și temeinică, iar, din oficiu, nu s-a identificat nicio nelegalitate, în baza art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, și de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 213/F din 13 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea contestației formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, vor rămâne în sarcina statului.

Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în sumă de 90 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, și de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 213/F din 13 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea contestației formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, rămân în sarcina statului.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în sumă de 90 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05 martie 2024.