ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 14 ianuarie 2026

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 166 din data de 23 aprilie 2025 pronunțată de Judecătoria Marghita, în baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de un an închisoare stabilită pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzute de art. 193 alin. (2) C. pen.

S-a constatat că infracțiunea din prezenta cauză este concurentă cu 2 infracțiuni judecate definitiv în dosarele nr. x/2018 al Judecătoriei Șimleu Silvaniei și dosarul nr. x/2024 al Judecătoriei Aleșd.

Conform art. 88 alin. (3) C. pen., s-a revocat amânarea aplicării pedepsei amenzii penale de 4500 RON dispusă prin sentința penală nr. 75/2019 în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Șimleu Silvaniei.

Conform art. 97 alin. (1) și (2) C. pen., s-a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 8 luni închisoare aplicate prin sentința penală nr. 93/19.07.2024 a Judecătoriei Aleșd în dosar nr. x/2024.

În baza art. 40 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) și d) C. pen., s-a contopit pedeapsa de un an închisoare aplicată prin prezenta sentință cu pedeapsa de 8 luni închisoare stabilită anterior prin sentința penală nr. 93/19.07.2024 a Judecătoriei Aleșd și amenda penală de 4500 RON dispusă prin sentința penală nr. 75/2019 a Judecătoriei Șimleu Silvaniei, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de un an, 2 luni și 20 de zile de închisoare, la care se adaugă în întregime amenda penală de 4.500 RON.

A fost obligat inculpatul la plata către partea civilă B., CNP x a sumei de 30.000 RON cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 272 raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1.800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În esență, instanța de fond a reținut că, prin rechizitoriul emis în data de 19.02.2024 în dosarul nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Marghita, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului A., pentru comiterea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., în actul de sesizare reținându-se că, la data de 03.10.2020, pe fondul unor neînțelegeri mai vechi avute între numitul B. și numita C., fiul acesteia din urmă, numitul A., 1-a abordat pe numitul B. în incinta spălătoriei auto "D." situată în comuna Suplacu de Barcău, Bihor, acuzându-1 că își spală mașina personală fiind îmbrăcat în ținuta de serviciu, respectiv cea de ambulanțier. Între cei doi a început un conflict care a degenerat în agresiuni fizice, fiecare din cei doi aplicându-și lovituri care au cauzat leziuni pentru care au avut nevoie de îngrijiri medicale.

Prima instanță, pe baza probatoriului administrat și stării de fapt reținute în cauză, a stabilit că, în drept, fapta inculpatului A., care la data de 03.10.2020, aproximativ în jurul orelor 15:45, în timp ce se afla în interiorul unei boxe din spălătoria auto cu fise D. situată în com. Suplacu de Barcău, jud. Bihor, l-a agresat fizic pe numitul B., cauzându-i leziuni ce au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzute de art. 193 alin. (2) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel inculpatul A., solicitând admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate ca nelegală și netemeinică și, în principal, achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., întrucât există o cauză justificativă, respectiv legitima apărare, prevăzută de art. 19 C. pen., iar, în subsidiar, achitarea în baza principiului "ne bis in idem". În subsidiar, s-a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate de către instanța de fond, în sensul condamnării inculpatului la pedeapsa amenzii penale, având în vedere gravitatea redusă a faptei reținute în sarcina sa. Cu privire la latura civilă a cauzei, s-a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale acordate de instanța de fond, întrucât acestea sunt nejustificat de mare și încalcă principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Prin decizia penală nr. 671/A din 16.09.2025 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul apelant A. împotriva sentinței penale nr. 166/2025 din data de 23.04.2025 pronunțate de Judecătoria Marghita, care a fost desființată, în totalitate, și în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (6), art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., întrucât în cauză există autoritate de lucru judecat cu privire la această faptă.

În temeiul art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de către partea civilă B..

În apel, în esență, Curtea de Apel Oradea a reținut incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., în sensul că, pentru fapta reținută în sarcina inculpatului A., acestuia i-a fost aplicată amenda contravențională, în cuantum de 2.000 RON, în baza procesului-verbal cu nr. x/03.10.2020, întocmit de către agentul constatator - jandarm E., din cadrul Inspectoratului de Jandarmi Județean Bihor, la ora 18:10, pentru încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 2 pct. 1) și art. 2 pct. 24) din Legea nr. 61/1991, republicată, și sancționate de art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 61/1991 republicată, constând în aceea că, în ziua de 03.10.2020, ora 16:50, în localitatea Suplacu de Barcău, numitul A., pe fondul unor neînțelegeri mai vechi cu numitul B., aflându-se în spălătoria auto din localitatea Suplacu de Barcău, i-a adresat acestuia, în mod repetat, injurii, totodată provocând și scandal.

În concret, s-a reținut de către instanța de apel că există identitate de fapte între cele care s-au aflat la originea sancțiunii contravenționale și respectiv cele care au generat procedura penală îndreptată împotriva inculpatului, Curtea de Apel Oradea concluzionând că angajarea răspunderii contravenționale a inculpatului A. împiedică o nouă procedură de natură penală împotriva acestuia, pentru aceeași faptă, în baza principiului, "ne bis in idem", motiv pentru care apelul declarat de inculpat a fost admis, cu consecința încetării procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., întrucât în cauză există autoritate de lucru judecat cu privire la această faptă.

*****

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, au declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, la data de 25.09.2025, respectiv partea civilă B., la 02.10.2025, prin apărător ales, avocat F..

Prin cererea de recurs în casație de la dosar, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a făcut aplicarea principiului ne bis in idem și a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de lovire și alte violențe, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., întrucât există un risc major de impunitate, prin posibilitatea aplicării unor sancțiuni contravenționale post factum, care ar exclude răspunderea pentru fapte precum lovirile sau chiar vătămările corporale, fiind necesară o prevenire și o reprimare efectivă a acestora.

Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs în casație, procurorul a arătat că principiul ne bis in idem se aplică numai în condițiile în care există identitate substanțială între faptele pentru care o persoană a fost deja sancționată și faptele pentru care se încearcă o nouă sancționare.

S-a menționat că, în speță, sancțiunea contravențională a fost aplicată în baza art. 2 pct. 1 și pct. 24 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice și a vizat fapte care țin de tulburarea ordinii publice prin comportament incomod, manifestări vulgare, sau, alte acte de natură să perturbe conviețuirea socială, în schimb infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. presupune un grad de pericol social și un tip de acțiune diferit față de cel sancționat contravențional, faptele nefiind, în esență, identice și nu reprezintă aceeași conduită juridică, ci două categorii distincte de fapte (contravenționale și penale).

Făcând trimitere la argumentele instanței de apel, s-a arătat că procesul-verbal de contravenție reflectă o situație juridică specifică, cu descrierea unor fapte ca fiind contravenții administrative, reglementate de Legea nr. 61/1991, care au un caracter mult mai puțin grav, sunt orientate spre sancționarea unor tulburări ale ordinii publice, fără a afecta, în mod direct, și concret integritatea fizică a persoanelor.

Astfel, fișa de intervenție, întocmită la fața locului de către organele de poliție sau jandarmerie, constată împrejurările unei agresiuni efective, inclusiv elemente care relevă săvârșirea unei infracțiuni de loviri, cu urmări grave și distincte de cele ale contravenției. Fișa de intervenție este utilizată în faza operativă, pentru documentarea intervenției poliției sau a altor autorități, fără să aibă un caracter de act sancționator sau decisiv juridic. Prin urmare, procesul-verbal și fișa sunt emise în contexte, momente și scopuri juridice diferite, ceea ce exclude ideea de corpus communis obligatoriu.

De asemenea, s-a menționat că sancțiunile contravenționale nu au întotdeauna caracter penal, iar pentru a aplica principiul ne bis in idem, este necesară o încadrare unitară a faptelor și o identitate clară a acestora pe fond.

S-a mai arătat că fapta reținută în sarcina inculpatului A. și sancționată cu amendă contravențională, poate reprezenta o acuzație în materie penală, însă, s-a apreciat că nu există identitate între faptele care s-au aflat la originea sancțiunii contravenționale și cele care au generat procedura penală îndreptată împotriva inculpatului.

Potrivit procesului-verbal de contravenție, la data de 03 octombrie 2020, i-au fost aplicate inculpatului A. două sancțiuni contravenționale pentru încălcarea dispozițiilor art. 2 pct. 1 și pct. 24 din Legea nr. 61/1991 pentru proferarea de injurii în spațiul public, respectiv participarea la un scandal, fără nicio referire la o faptă de lovire sau alte violențe.

Astfel, s-a menționat că nu există nici identitate și nici o suprapunere majoră între faptele sancționate contravențional "săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice", respectiv, "provocarea ori participarea efectivă la scandal, în locuri sau localuri publice" și situația reținută în rechizitoriu, respectiv "inculpatul A. l-a agresat fizic pe numitul B., cauzându-i leziuni ce au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale".

Mai mult, chiar textul de lege al contravenției (art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991) se limitează la "amenințări cu acte de violenta", ceea ce, în opinia Parchetului, exclude de plano înglobarea în conținutul constitutiv și a violențelor propriu-zise, voința legiuitorului fiind clară în acest sens, respectiv, de a fi pedepsite conform legislației penale, poate si pentru a proteja părțile civile pentru prejudiciile suferite.

În schimb, s-a subliniat că în situația în care, în cauză, ar fi fost exercitată acțiunea penală și pentru o prezumtivă infracțiune de tulburare a ordinii și liniștii publice, în forma prevăzută de art. 371 C. pen., ar fi putut fi pus în discuție principiul ne bis in idem, însă, după cum se poate constata din înscrisurile aflate la dosar, inculpatul nu a fost trimis în judecată și pentru o astfel de faptă, existența acelei sancțiuni contravenționale putând fi unul dintre motivele pentru care organele de urmărire penală nu au pus-o în mișcare.

Așadar, folosirea sancțiunilor contravenționale pentru a "acoperi" fapte ce în mod evident constituie infracțiuni, urmărind să blocheze ulterior urmărirea penală prin invocarea principiului ne bis in idem, duce la o impunitate inacceptabilă, care afectează grav scopul sistemului de drept penal - prevenția și pedepsirea faptelor antisociale grave.

Această practică ar putea legitima orice agresor care, printr-un "proces-verbal" administrativ, este sancționat pentru o faptă ușoară, de a se sustrage unei răspunderi penale reale și serioase pentru faptele sale grave.

Pentru motivele anterior expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale nr. 671/A/2025 pronunțată de Curtea de Apel Oradea și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Prin recursul în casație formulat de partea civilă B., invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., s-a arătat că instanța de apel a făcut, în mod greșit, aplicarea principiului non bis in idem și a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire și alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen.

Astfel, a susținut că inculpatul A. nu a fost trimis în judecată pentru fapte, acte sau gesturi obscene, nici pentru injurii, jigniri sau vulgarități ori amenințări cu violența, aceste modalități de comitere a contravenției excluzând contactul fizic cu victima infracțiunii de lovire și alte violențe, și având un obiect juridic diferit, ocrotind alte valori sociale decât integritatea fizică a individului.

Prin urmare, s-a arătat că proferarea unor jigniri, strigăte, obscenități nu a făcut obiectul dosarului penal (acestea fiind posibile în contextul săvârșirii infracțiunii de lovire) nefiind relevante, la fel cum lovirile nu au făcut obiectul răspunderii contravenționale.

Făcând trimitere la argumentele reținute de către instanța de apel, partea civilă a arătat că modalitatea în care a fost analizată similitudinea faptelor ce fac obiectul celor două răspunderi (penală și contravențională), prin extinderea limitelor noțiunii de "scandal" a fost una eronată.

Principiul non bis in idem presupune identitatea sau similaritatea esențială a celor două fapte, însă, în speță, au fost sancționate, respectiv deduse judecății două comportamente ilicite distincte: manifestările vocale ale inculpatului comise în loc public, pe de o parte, iar, pe de altă parte, lovirea părții vătămate, răspunderile diferite fiind angajate pentru acte materiale distincte, nicidecum identice sau suprapuse.

În concluzie, apreciind că nu există identitate sau o suprapunere parțială între faptele pentru care a fost sancționat contravențional inculpatul și cele pentru care acesta a fost trimis în judecată, s-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 10 decembrie 2025, examinând condițiile de admisibilitate în principiu, Înalta Curte, în esență, a constatat că ambele cereri de recurs în casație îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 436 C. proc. pen., precum și cele prevăzute de 437 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., reținându-se că, sub aspectul condiției prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., deși Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea nu a indicat un caz de casare, susținerile formulate se circumscriu din punct de vedere formal motivului de recurs în casație prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., cu argumentarea că, în mod greșit, s-a făcut aplicarea principiului non bis in idem și s-a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire și alte violențe, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. De asemenea, s-a reținut și că în ceea ce îl privește pe recurentul - parte civilă B., sub aspectul aceleiași condiții, a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârea atacată fiind criticată, în esență, din perspectiva greșitei încetări a procesului penal față de inculpatul A..

Astfel, prin încheierea din 10 decembrie 2025, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererile de recurs în casație formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și partea civilă B. împotriva deciziei penale nr. 671/A din data de 16 septembrie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024. A dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație, Completului nr. 8 și a fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 14 ianuarie 2026, cu citarea recurentului - parte civilă B. și a intimatului - inculpat A..

Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 14 ianuarie 2026, s-au luat concluziile reprezentantului Parchetului asupra recursurilor în casație, acestea fiind redate în partea introductivă a prezentei decizii.

***************

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Înalta Curte apreciază recursurile în casație formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și de partea civilă B. ca fiind întemeiate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte notează că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotă+râri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, urmare a celor susținute prin cererile de recurs în casație formulate în cauză și așa cum s-a reținut prin încheierea de admitere în principiu din data de 10 decembrie 2025, aspectele invocate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și de partea civilă B. se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.

Înalta Curte reține că, prin cazul de recurs în casație reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., hotărârile sunt supuse casării în acele situații în care, în raport cu actele și lucrările dosarului, s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen.. (respectiv lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal.

În speță, prin ambele cereri de recurs în casație formulate, decizia instanței de apel a fost criticată prin prisma motivului de recurs în casație prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., cu argumentarea că, în mod greșit, instanța de apel a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire și alte violențe, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., făcând aplicarea principiului non bis in idem.

Astfel, în cauză, motivul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale reținut, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., respectiv există autoritate de lucru judecat.

Verificând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că, în speță, față de inculpatul A., în apel, s-a pronunțat o soluție de încetare a procesului penal pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., întrucât în cauză există autoritate de lucru judecat cu privire la această faptă, în baza art. 396 alin. (6), art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.. Totodată, în temeiul art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de către partea civilă B..

Este de menționat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate.

Astfel, se constată că, în speță, s-a reținut că, prin procesul-verbal de constatare a contravenției, nr. x/03.10.2020, întocmit de către Inspectoratul de Jandarmi Județean Bihor, inculpatul A. a fost sancționat contravențional pentru încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 2 pct. 1) și art. 2 pct. 24) din Legea nr. 61/1991, republicată, și sancționate de art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 61/1991 republicată, acestuia fiindu-i aplicată amenda contravențională, în cuantum de 2.000 RON, reținându-se că, în ziua de 03.10.2020, ora 16:50, în localitatea Suplacu de Barcău, numitul A., pe fondul unor neînțelegeri mai vechi cu numitul B., aflându-se în spălătoria auto din localitatea Suplacu de Barcău, i-a adresat acestuia, în mod repetat, injurii, totodată provocând și scandal.

Pe de altă parte, se constată că prin rechizitoriul emis în data de 19.02.2024 în dosarul nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Marghita, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., pentru comiterea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., constând în aceea că: la data de 03.10.2020, aproximativ în jurul orelor 15:45, în timp ce se afla în interiorul unei boxe din spălătoria auto cu fise D. situată în com. Suplacu de Barcău, jud. Bihor, inculpatul A. l-a agresat fizic pe numitul B., cauzându-i leziuni ce au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale.

Înalta Curte observă astfel că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru o altă infracțiune - prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. - "lovirea sau alte violențe", aflată în Capitolul II al Titlului I din Partea Specială a C. pen. intitulat "Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății" decât cea pentru care a fost sancționat contravențional.

Elementul constitutiv ale infracțiunii de loviri sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., reținută în cauză, (incriminată la secțiunea "Infracțiuni contra persoanei") a constat în exercitarea actelor de violență asupra persoanei vătămate prin lovirea acesteia, iar urmarea imediată a constat în producerea de leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale.

Înalta Curte constată că, pentru aplicarea principiului ne bis in idem, se impune să existe identitate de fapte și persoană în ambele proceduri desfășurate în fața ambelor instanțe (cauza C 467/04, Gasparini și alții), în hotărârea C-436/04, Leopold Henri van Esbroeck statuându-se că, în ceea ce privește coincidența faptelor, aceasta trebuie înțeleasă nediferențiat de circumstanțe și independent de încadrarea lor juridică.

Transpunând reglementările internaționale (cap. 3 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, Convenția de la Bruxelles cu privire la principiul ne bis in idem, Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale), legiuitorul român a stabilit în actuala reglementare - art. 6 C. proc. pen.. - că nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub o altă încadrare juridică.

Astfel, la nivel național principiul ne bis in idem este constituit pe baza unei duble identități: de persoană și de faptă, în sens material, în materie penală, identitatea de cauză, de temei juridic, fiind înlăturată prin efectul dispozițiilor art. 6 C. proc. pen.. care menționează expres că această regulă funcționează chiar dacă faptei i s-ar da o altă încadrare juridică.

Raportând considerațiile anterior menționate la criticile formulate de Parchet și de către partea civilă, Înalta Curte observă că, în speță, nu se poate vorbi de o identitate a faptelor inculpatului A. din cadrul celor două proceduri, de vreme ce, procesul-verbal nr. x din data de 03.10.2020 privește sancționarea lui contravențională, în temeiul art. 2 pct. 1) și art. 2 pct. 24) din Legea nr. 61/1991 și art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 61/1991, pentru acțiuni contrare ordinii și liniștii publice, (reținându-se că acesta i-a adresat persoanei vătămate, în mod repetat, injurii și totodată provocând scandal), iar actul de trimitere în judecată (Rechizitoriul emis în data de 19.02.2024 în dosarul nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Marghita) se referă la acțiunea inculpatului A. de agresare fizică a numitului B. la data de 03.10.2020, cauzându-i acestuia din urmă leziuni ce au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale, astfel încât, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că, în cauză, este aplicabil principiul ne bis in idem, prevăzut atât de art. 6 C. proc. pen.. și art. 4 din Protocolul 7 la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cât și de jurisprudența instanțelor europene.

Așadar, Înalta Curte constată că recursurile în casație formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și de partea civilă B. împotriva deciziei din apel întemeiate pe motivul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. sunt întemeiate, apreciind instanța de casație față de cele anterior reținute că, în mod greșit instanța de apel a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire și alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., în apel rețințându-se în mod greșit existența autorității de lucru judecat prev. de art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.

Concluzionând, în ipoteza în care instanța de apel a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.., cu motivarea că inculpatul a fost anterior sancționat contravențional pentru fapta pentru care au fost trimis în judecată, deși nu există o identitate de faptă, inculpatul A. fiind trimis în judecată pentru o faptă materială diferită de cea pentru care au fost sancționat contravențional, Înalta Curte constată că este incident cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., iar în această ipoteză, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.., se impune admiterea recursului în casație, casarea deciziei din apel și dispunerea rejudecării de către instanța de apel, respectiv Curtea de Apel Oradea.

Soluția dispusă, de rejudecare de către instanța de apel a cărei hotărâre a fost casată, se impune cu necesitate, întrucât, în faza căii extraordinare de atac a recursului în casație, potrivit art. 433 C. proc. pen.., Înalta Curte verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și nu realizează cercetarea judecătorească, obligație ce incumbă, în cauză, Curții de Apel.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.., va admite recursurile în casație formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și de partea civilă B. împotriva deciziei penale nr. 671/A din data de 16.09.2025, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024.

Va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Potrivit art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile în casație formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și de partea civilă B. împotriva deciziei penale nr. 671/A din data de 16 septembrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 ianuarie 2026.