ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 55/2026

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 55/2026 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2026)

Ședința publică din data de 22 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.10.2021 pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă sub numărul unic de dosar x/2021, reclamantul A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții A., B. S.R.L., P.F.A. C., U.A.T. Gruiu, județul Ilfov, prin Primar și Consiliul Local Gruiu, a solicitat să se dispună:

(1) încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială din partea pârâților nr. 1, 2 și 3, de captare/atragere a arendatorilor reclamantei și semnarea de noi contracte de arendă pentru suprafețele de teren pe care societatea reclamantă le exploatează în baza contractelor de arendă în vigoare, înregistrate în Registrul Special al Contractelor de Arendă la Consiliul Local al Comunei Gruiu, județul Ilfov;

(2) încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială din partea pârâților nr. 1,2 și 3, de denigrare a reclamantei și/sau a serviciilor sale, realizată prin comunicarea ori răspândirea de către pârâți de informații care nu corespund realității despre activitatea reclamantei, de natură să-i lezeze interesele;

(3) obligarea pârâților în solidar la recuperarea integrală a prejudiciului patrimonial cauzat reclamantei prin acțiunile de concurență neloială, din dezorganizarea reclamantei, prin obligarea la plata sumelor de bani obținute sub orice formă din aceste activități, evaluate provizoriu la 500.000 RON;

(4) obligarea pârâților în solidar la recuperarea integrală a prejudiciului nepatrimonial cauzat reclamantei prin acțiunile de concurență neloială în cuantum de 100.000 RON;

(5) obligarea pârâtului nr. 4 la radierea din Registrul Special al Contractelor de Arendă a contractelor de arendă care sunt suprapuse peste contractele deținute de societatea reclamantă, având același obiect/suprafețe de teren;

(6) obligarea pârâților în solidar ca, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, să suporte cheltuielile de publicare a dispozitivului prezentei hotărâri judecătorești într-un ziar de largă circulație, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

În apărare, pârâții P.F.A. C., A. și A. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive și excepția nulității cererii de chemare în judecată, iar, pe fond, au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Totodată, P.F.A. C. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se procedeze la obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 100.000 RON, reprezentând prejudiciul nepatrimonial adus prin acțiunile de denigrare, efectuate cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991.

Prin încheierea de ședință din data de 27.09.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Ilfov, secția civilă a admis excepția netimbrării în ceea ce privește capetele de cerere 3, 4, 5, 6, invocată de pârâți, constatând că, nu s-a făcut dovada achitării acesteia.

Prin sentința civilă nr. 1685/02.08.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, cererea de chemare în judecată, precum și cererea reconvențională.

Împotriva încheierii de ședință din data de 27.09.2022 și a sentinței civile nr. 1685/02.08.2024, reclamanta A. S.R.L. a promovat, în termen legal apel, solicitând să se constate că a achitat taxa de timbru conform dispozițiilor primei instanțe, motiv pentru care a solicitat repunerea în termen și rejudecarea cauzei pe fond.

Prin decizia civilă nr. 859/A din 23 mai 2025 a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., împotriva încheierii de ședință din data de 27.09.2022 și a sentinței civile nr. 1685/02.08.2024, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.R.L., Consiliul Local Gruiu, P.F.A. C., A. și UAT Gruiu, prin Primar.

Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea apelantei-reclamante privind cheltuielile de judecată în apel și a fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte PFA C. suma de 7.140 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii civile, la data de 01 iulie 2025 a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu a analizat întreaga documentație depusă de aceasta la dosarul cauzei, iar pe de altă parte nu a avut în vedere relația de dușmănie existentă între primarul D. și administratorul societății recurente, E..

Raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a respectat numai în parte dispozițiile art. 200, respectiv art. 471 indice 1 alin. (1) și (2) C. proc. civ., și art. 470 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că instanța de apel a ignorat întru totul obligația de regularizare - completare ce îi revenea, neverificând situația timbrajului și a reținut, în mod nereal, că prin cererea de apel a solicitat probele administrate la instanța de fond, în loc de solicitarea făcută de acesta, "încuviințarea probelor solicitate la instanța de fond."

A mai arătat recurenta că stabilirea lipsei faptelor de concurență neloială săvârșite de intimații pârâți s-a întemeiat în exclusivitate pe declarațiile martorilor date la instanța de fond, soluția instanței de apel fiind astfel nelegală și pronunțată cu încălcarea art. 324 C. proc. civ.

Relativ la încheierea ce trebuia atacată odată cu cererea de apel, recurenta a precizat că dispozitivul încheierilor nu cuprinde anularea capetelor de cerere nr. 3,4,5 și 6 sau respingerea cererii de repunere în termen, încălcându-se în acest fel dispozițiile art. 233 și art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

A doua critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că instanța de apel, prin hotărârea atacată a realizat o interpretare greșită a art. 4 lit. g) din legea nr. 11/1991, întrucât în speță se poate identifica elementul obiectiv al deturnării clientelei în formele proprii de realizare, deturnarea clientelei fiind o activitate de rezultat, motiv pentru care aceasta dobândește un caracter ilicit atunci când s-a realizat prin mijloace lipsite de onestitate, dolosive și care au avut consecințe directe asupra patrimoniului societății afectate de concurență neloială.

P.F.A. C., prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 24.07.2025 și a fost repartizat aleatoriu Completului nr. 3, astfel cum reiese din fișa Ecris.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 20.10.2025, s-a fixat termen de judecată la data de 22.01.2026, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 22.01.2026, după dezbateri contradictorii, instanța a reșinut cauza în pronunțare asupra recursului declarat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta reclamantă A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., fiind menținută soluția dispusă de prima instanță, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În esență, instanța de apel a reținut, cu privire la apelul declarat împotriva încheierii de ședință din data de 27.09.2022, netemeinicia susținerilor reclamantei, având în vedere dispozițiile art. 33 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013 și recunoașterea acesteia, în sensul că nu a depus la dosar, înainte de (ori chiar la) termenul din data de 27.09.2022, fixat special, dovada plății diferenței de taxă judiciară de timbru ce i s-a pus în vedere pentru capetele (3), (4), (5) și (6) ale cererii de chemare în judecată, în cuantum total de 10.750 RON.

Raportat la apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1685/02.08.2024 pronunțate de Tribunalul Ilfov, în esență, instanța de apel a constatat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, circumstanțiate dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. a), b), d), din) Legea nr. 11/1991, reclamanta nereușind să facă dovada alegațiilor sale privind existența unor practici neloiale săvârșite de intimații-pârâți.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând încălcarea unor dispoziții de drept procesual și a unor dispoziții de drept material, urmărind să obțină casarea hotărârii atacate și constatarea temeiniciei pretențiilor deduse judecății.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Astfel cum s-a reținut în partea introductivă a prezentei decizii, Înalta Curte, reamintește că o parte dintre criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în realitate, motive de recurs încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 200, art. 470 și art. 471 alin. (1) și (2) C. proc. civ., urmând a fi analizate prin prisma acestor dispoziții legale.

Motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de dispozițiile art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Printr-o primă critică s-a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 200, arătând că instanța de apel a ignorat întru totul obligația de regularizare - completare ce îi revenea, neverificând situația timbrajului, încălcând totodată și dispozițiile art. 470 și art. 471

1

alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Înalta Curte învederează faptul că procedura reglementată de art. 200 C. proc. civ. se referă în mod expres și limitativ la verificarea și regularizarea cererii de chemare în judecată. Astfel, această procedură este aplicabilă doar în primă instanță, nu și în calea de atac a apelului, întrucât etapa regularizării se adresează exclusiv procedurii în fața primei instanțe, concluzie care se desprinde din faptul că în cuprinsul reglementărilor fiecărei căi de atac se regăsesc dispoziții specifice pentru pregătirea judecății, iar pentru apel este incident art. 471

1

C. proc. civ.

În ceea ce privește articolul 471

1

C. proc. civ., acesta a reglementat, în sarcina completului de la instanța de apel căruia i-a fost repartizat dosarul, o procedură prealabilă, pur administrativă, care implică: 1. cercetarea conținutului cererii de apel; 2. comunicarea în scris apelantului a lipsurilor cererii de apel stabilite în urma verificării și a obligațiilor de a completa sau modifica apelul; 3."completarea" sau "modificarea" cererii de apel; 4. comunicarea cererii de apel; 5. depunerea întâmpinării și comunicarea întâmpinării apelantului cu înștiințarea asupra facultății/obligației de a formula răspuns la întâmpinare, fiind stabilite regulile de îndeplinire de către instanță a acestor îndatoriri, precum și cele privind fixarea primului termen de judecată în apel.

Astfel, dacă în aplicarea art. 200 alin. (1), completul competent verifică cererea de chemare în judecată din punct de vedere al "cerințelor prevăzute la art. 194-197", conform art. 471

1

alin. (2) [art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013], completul căruia i-a fost repartizat dosarul verifică cererea de apel din perspectiva "condițiilor prevăzute de lege".

Cea mai importantă diferență este, însă, aceea vizând sancțiunea sub imperiul căreia se instituie obligația regularizării: pentru cererea de chemare în judecată, art. 200 alin. (4) permite anularea acesteia, pe când art. 471

1

alin. (2) [art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013] impune o sarcină apelantului a cărei realizare nu este garantată de vreo sancțiune proprie procedurii verificării cererii/pregătirii judecății apelului.

De aceea, reținând că, ceea ce caracterizează procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată este sancțiunea specifică și posibilitatea reexaminării încheierii de anulare, nu se poate califica procedura verificării cererii de apel ca fiind una de veritabilă regularizare, atât timp cât nu este prevăzută o sancțiune anume stabilită pentru această etapă procesuală, astfel încât trebuie concluzionat că aceasta servește exclusiv pregătirii judecării apelului și nu complinirii lipsurilor cererii de apel.

Verificând speța de față prin prisma dispozițiilor invocate, Înalta Curte constată că instanța de apel s-a conformat dispozițiilor procedurale prevăzute de art. 470 și 471

1

C. proc. civ., astfel cum rezultă din dosarul instanței de apel, filele x.

Afirmațiile recurentei reclamante privind taxa judiciară de timbru, susținute, de altfel, și la momentul soluționării cererii de apel, vizează în fapt una dintre criticile formulate în motivarea apelului, legată de soluția care s-a dat prin încheierea tribunalului din data de 27.09.2022, prin care s-au anulat ca netimbrate capetele de cerere 3, 4, 5 și 6. Chestiunea referitoare la chitanța încasată din 23.08.2022 pentru taxă judiciară de timbru în sumă de 10.850 RON privește sentința tribunalului, cu privire la care recurenta a formulat critici în apel, motivul de apel fiind analizat pe larg de către instanța de apel. Mai mult decât atât, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii din 21.02.2023 pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, reprezentantul convențional al reclamantei a solicitat restituirea aceste taxe de timbru, iar instanța a dispus restituirea dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru, aceasta nefiind în niciun mod câștigată cauzei.

Cu privire la susținerile recurentei raportate la probele solicitate la instanța de fond și nu la cele administrate, astfel cum a arătat acesta prin memoriul de recurs, Înalta Curte urmează a le respinge, având în vedere dispozițiile art. 477 din C. proc. civ., "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, iar devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil" și cele ale art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., "instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță".

Caracteristică procesuală a apelului este reprezentată de efectul său devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel.

Față de textele invocate anterior, rezultă că în situația în care apelul cuprinde critici de netemeinicie, instanța de control judiciar este ținută a cenzura hotărârea primei instanțe prin raportare la stabilirea situației de fapt, în baza probelor deja încuviințate și administrate.

Potrivit art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) din același act normativ.

Ca atare, art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. statuează clar că instanța de apel, exercitându-și atributele de jurisdicție, poate fie să refacă sau să completeze probele din primă instanță, fie să administreze probe noi în această etapă procesuală, câtă vreme au fost propuse potrivit regulilor de la art. 478 alin. (2) din același act normativ.

Instanța de apel poate administra orice probe noi, indiferent dacă au fost sau nu solicitate în fața primei instanțe, cerința impusă de către legiuitor pentru etapa procesuală a apelului fiind ca acestea să se fi propus în condiții procedurale prin cererea de apel sau prin întâmpinare, iar instanța de apel să aprecieze că sunt necesare soluționării cauzei.

În speță, în cuprinsul deciziei atacate instanța de apel a arătat că a procedat la o proprie evaluare a materialului probator administrat în fața instanței inferioare, având în considerare atât probele cu înscrisuri, interogatorii, cât și declarațiile martorilor.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că dispozițiile de drept procesual indicate de recurenta reclamantă nu au fost nesocotite de către instanța de apel, astfel încât, nefiind încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, acest motiv de casare este nefondat.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte reține că încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).

Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

În esență, recurenta reclamantă a invocat pretinsa încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. art. 324 C. proc. civ., art. 233 și art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cu privire la încheierea ce trebuia atacată odată cu cererea de apel și interpretarea greșită art. 4 lit. g) din legea nr. 11/1991.

Articolul 324 C. proc. civ., prevede că, în aprecierea declarațiilor martorilor, instanța va ține seama de sinceritatea acestora și de împrejurările în care au luat cunoștință de faptele ce fac obiectul declarației respective.

Recurenta a apreciat încălcarea acestor dispoziții prin faptul că, în opinia acesteia, instanța de apel și-a întemeiat soluția doar pe baza declarațiilor martorilor administrate la prima instanță.

Alegațiile recurentei reclamante nu se susțin atâta vreme cât instanța de apel a precizat că a avut în vedere întreg materialul probator administrat în fața instanței inferioare, analizând în mod distinct declarațiile martorilor F. și G. și concluzionând că nu a fost confirmată existența unor practici neloiale săvârșite de intimații pârâți niciunul dintre martori nesusținând că pârâtul A. a încercat să îi determine prin manopere dolosive să încheie contracte de arendă, cu intenția de a produce o pagubă societății reclamante, ori că a existat o conivență frauduloasă între intimații-pârâți.

Cu privire la susținerea recurentei, în sensul că dispozitivul nici uneia dintre încheieri nu cuprinde anularea capetelor de cerere nr. x, 4, 5 și 6 sau respingerea cererii de repunere în termen, apreciind a fi încălcate astfel dispozițiile art. 233 și art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte reține că această critică nu poate fi integrată motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât încălcarea acestor dispoziții este supusă examinării pentru prima dată în recurs, cu toate că aceste susțineri puteau fi invocate pe calea apelului pe care tot recurenta l-a declarat împotriva sentinței tribunalului, criticând statuările acestuia.

Nici în cererea de apel, nici în cursul soluționării apelului dispozițiile art. 233 și art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., nu au făcut obiectul examinării și nici instanța de apel nu s-a raportat din oficiu la normele legale indicate. Ca atare, incidența acestor articole este invocată omisso medio.

Or, regulile de judecată statuate în art. 488 alin. (2) C. proc. civ. se opun ca în recurs să poată fi invocate chestiuni care nu au făcut obiectul dezbaterilor în apel ori nu au fost invocate de părți în calea devolutivă de atac, iar în acest caz, motivul de recurs invocat omisso medio nu poate fi primite.

Raportat la susținerea interpretării greșite a dispozițiilor art. 4 lit. g) din legea nr. 11/1991, instanța supremă reține, de asemenea, netemeinicia acesteia.

Înalta Curte constată că, instanța de apel, având în vedere dispozițiile legale invocate a procedat la verificarea condițiilor răspunderii pentru concurență neloială, prin prisma răspunderii civile delictuale, concluzionând că nu sunt îndeplinite condițiile privind răspunderea civilă delictuală, întrucât nu există fapta ilicită a pârâților.

În ceea ce privește acțiunea de denigrare, reglementată de art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 11/1991, că din probele administrate nu rezultă o astfel de atitudine a vreunuia dintre părți, iar reclamanta nu a dovedit prin probatoriul administrat veridicitatea celor susținute, deși sarcina probei îi revenea, conform art. 249 C. proc. civ.

În referire la lit. b) din cuprinsul aceluiași articol, respectiv deturnarea clientelei unei întreprinderi, pentru a exista această situație era necesar să se realizeze prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecției acestora și a căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi, reținându-se în mod just că în cauză nu poate fi vorba despre un secret comercial în cazul încheierii unor acte juridice în care nu se regăsesc eventuale clauze de confidențialitate sau de exclusivitate.

În ceea ce privește existența unor alte practici comerciale care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață, respectiv fapta prevăzută la lit. d) din art. 2 din legea nr. 11/1991, în baza probatoriului administrat s-a stabilit că nu rezultă existența unor practici neloiale din partea pârâților și nu rezultă o eventuală conivență între pârâți, astfel cum a susținut reclamanta.

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat, în concret, în ce modalitate au fost încălcate textele normative invocate, limitându-se să redea situația de fapt, ceea ce conduce la concluzia că motivul de recurs este invocat pur formal, iar, pe de altă parte, din modul de expunere a criticilor din cadrul aceluiași motiv rezultă că, în realitate, recurenta urmărește restabilirea situației de fapt cu privire la existența unei fapte anticoncurențiale săvârșite de intimații pârâți.

Un ultim motiv de recurs formulat de recurentă se referă la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceasta susținând că instanța de apel nu a analizat întreaga documentație depusă de aceasta la dosarul cauzei, iar pe de altă parte nu a avut în vedere relația de dușmănie existentă între primarul D. și administratorul societății recurente, E..

Motivul de recurs, încadrat în prev.art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se refera la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În condițiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de judecată va arăta, în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Nerespectarea acestor dispoziții legale ar atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., numai că partea interesată ar trebui să dovedească existența unei vătămări, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii. Pentru a evita aceste dificultăți, legiuitorul a prevăzut un motiv distinct de casare, care are în vedere atât lipsa totală a considerentelor, cât și existența unor considerente contradictorii sau care nu au nicio legătură cu cauza.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi variate, însă, în cele din urmă, alcătuiesc trei mari categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă (aceasta din urmă fiind numită de unii autori și "lipsa de bază legală").

Hotărârea este casabilă: dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție (de exemplu, admiterea cererii de chemare în judecată), însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară (de exemplu, respingerea cererii de chemare în judecată sau admiterea ei numai în parte); când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora, ori dacă ar rezulta că atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea de intervenție principală sunt întemeiate, deși ambele cereri au același obiect și, în consecință, se exclud reciproc etc; când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde numai considerente străine de pricina respectivă; dacă instanța de control judiciar copiază considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică și fără să examineze problemele care i-au fost deduse spre analiză. în toate aceste cazuri menționate, practic, soluția la care s-a oprit instanța, cuprinsă în dispozitivul hotărârii, apare ca fiind nemotivată.

Transpunând aceste considerente în analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că hotărârea atacată cuprinde o cercetare amănunțită a motivelor de apel invocate de recurenta reclamantă A. S.R.L.

Criticile formulate urmează a fi respinse, întrucât din analiza hotărârii recurate rezultă că nu se poate susține cu temei că nu a fost analizată întreaga documentație depusă la dosarul cauzei și nu au fost avute în vedere relațiile dintre părți, atât timp cât, în considerentele deciziei recurate, se arată în mod expres raționamentul instanței pentru care s-a constatat netemeinicia apelului declarat.

Astfel, pe de o parte, instanța de apel a procedat la o analiză implicită a argumentelor invocate de titulara căii de atac în susținerea motivelor de apel, iar pe de altă parte, recurenta tinde la o reevaluare a probatoriului, aspect ce nu poate fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a susținerilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări, în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză, care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reține că, în jurisprudența constantă a C.E.D.O., s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecății a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Instanța supremă reamintește că, motivarea, privită ca o garanție a imparțialității instanței și ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, fără a fi necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți.

Altfel spus, atât timp cât, în considerente, instanța de apel a analizat probele ce au fost administrate și a făcut aprecieri concrete cu privire la acestea, prin prisma criticilor apelantei și dispozițiilor legale incidente, nu se poate susține cu temei incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 859/A din 23 mai 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 859/A din 23 mai 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2026.