ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 569/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 06.01.2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. și administrator judiciar C.., a chemat în judecată pe pârâtele D., Primăria Orașului Măgurele, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, Instituția Prefectului Județului Ilfov și Consiliul Județean Ilfov, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâtele să emită un act administrativ care să precizeze: proprietarul/proprietarii imobilului situat în Orașul Măgurele, str. x A, Județul Ilfov, în perioada ianuarie - martie 2004; persoana/persoanele fizică/fizice sau juridică/juridice în sarcina căreia/cărora revine obligativitatea achitării sumei de 197.906,85 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de S.C. A. S.R.L. la imobilul situat în Orașul Măgurele, str. x A, Județul Ilfov, în perioada ianuarie - martie 2004, precum și a dobânzii legale aferente, calculate până la data plății efective; în ce calitate s-au implicat pentru realizarea și recepționarea lucrărilor executate de S.C. A. S.R.L. la imobilul sus-menționat; de asemenea a solicitat obligarea debitorului/debitorilor, precum și a celor răspunzători, în solidar, la plata-integrală a sumelor menționate mai sus și să se stabilească, în mod definitiv, cărei persoane fizice sau juridice îi revine obligația plății contravalorii prejudiciului în cuantum de 4.990.041,12 RON cauzat S.C. A. S.R.L. ca urmare a blocajului financiar produs prin neachitarea lucrărilor executate la imobilul situat în Orașul Măgurele, Str. x, Nr. 250 A, Județul Ilfov în perioada ianuarie - martie 2004, care a condus la întreruperea totală a activității societății.

Prin încheierea din 30.01.2017, Tribunalul București, secția a VI a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București.

La data de 02.05.2017, pârâta D. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile autorității de lucru judecat, inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune.

La 28.04.2017, pârâtul Consiliul Județean Ilfov a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei capacității de folosință, lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune.

Pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

La data de 09.10.2017, reclamanta a depus o cerere prin care a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu cu Orașul Măgurele, prin Primar și să cheme în judecată și pe pârâții Stația de Salvare Măgurele, Ministerul Sănătății, Cabinetul Stomatologic Dr. E., Oficiul Farmaceutic Măgurele, Compania Națională Poșta Română și Oficiul Poștal Măgurele.

Prin încheierea din 09.10.2017, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 4913/13.12.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, a stabilit că aparține secției a VI-a Civile a Tribunalului București competența de soluționare a cauzei.

După înregistrarea cauzei pe rolul secției a VI-a Civile, Ministerul Sănătății a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

De asemenea, pârâtul Cabinetul Stomatologic Dr. E. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepția autorității de lucru judecat și excepția prescripției.

Pârâta U.A.T. Orașul Măgurele a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar Serviciul de Ambulanță București - Ilfov a invocat, pe calea întâmpinării, excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei Stația de Salvare Măgurele.

La 21.05.2018, reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată și a arătat că solicită obligarea pârâților D., Orașul Măgurele, prin Primar, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, Instituția Prefectului Județului Ilfov, Consiliul Județean Ilfov, Ministerul Sănătății, Serviciul de Ambulanță București - Ilfov, Cabinetul Stomatologic Dr. E., Oficiul Farmaceutic Măgurele și Compania Națională Poșta Română la plata prejudiciului în cuantum de 4.990.041,12 RON, compusă din:

- 140.933,57 RON, contravaloarea facturii nr. x/28.04.2006, reprezentând valoarea lucrărilor executate și neachitate, conform raportului de expertiză contabilă judiciară;

- 56.973,28 RON, reprezentând contravaloarea tâmplăriei cu geam termopan montată în spațiile aparținând D., conform situațiilor de lucrări;

- 1.553.517,00 RON, cu titlu de profit nerealizat prin întreruperea activității și raportat la cifra de afaceri;

- 448.617,27 RON, reprezentând profit nerealizat datorită nefinalizării contractelor aflate în derulare;

- 2.790.000,00 RON (echivalentul sumei de 620.000,00 euro), reprezentând contravaloarea încasată de S.C. A. S.R.L. în urma vânzării proprietății imobiliare din Comuna Călinești, Jud. Teleorman și utilizată integral pentru achitarea creditelor contractate și a penalităților de întârziere aferente.

Cererea a fost întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

La data de 21.05.2018 judecata cauzei a fost suspendată în temeiul art. 242 C. proc. civ. și a fost redeschisă la data de 3.09.2018, când tribunalul a luat act de renunțarea la judecată în contradictoriu cu Oficiul Farmaceutic Măgurele.

Prin sentința civilă nr. 2520/10.09.2018, Tribunalul București, secția a VI a civilă a respins excepțiile lipsei capacității procesuale, lipsei calității procesuale pasive și autorității de lucru judecat, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și modificată; a fost obligată reclamanta la plata către pârâta D. a sumei de 3.570 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1175/02.07.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte, cu consecința admiterii apelului.

În motivare, a susținut că instanța de apel a asimilat în mod eronat persoana care a comandat lucrările cu proprietarul imobilului, al cărui patrimoniu a fost mărit prin executarea acestora.

A arătat recurenta că a cunoscut, într-adevăr, persoana care a comandat lucrările, însă nu și proprietarul imobilului.

Astfel, lucrările au fost comandate de președintele Consiliului Județean Ilfov de la acea vreme, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, care a angajat astfel, implicit, răspunderea instituției pe care o reprezenta; acesta nu poate fi însă ținut să achite debitul, în calitate de persoană fizică, întrucât nu a beneficiat, direct sau indirect, de pe urma executării lucrărilor.

Așadar, trebuie făcută o distincție clară între persoana care a comandat lucrările, în calitate de reprezentant al unei autorități locale și beneficiarul final al acestora, în speță proprietarul imobilului, al cărui patrimoniu a fost majorat fără justă cauză.

A subliniat recurenta că angajarea răspunderii unei instituții publice poate avea loc doar în condițiile în care beneficiarul lucrărilor avea calitatea de instituție publică locală, astfel că este evident că imobilul din str. x nu putea avea alt statut decât cel de instituție publică sau clădire de utilitate publică, cu atât mai mult cu cât de lucrările executate au beneficiat numai unități găzduite în acest imobil, care prestau servicii către populație.

În opinia recurentei, instanța a reținut în mod eronat că l-ar fi cunoscut pe proprietarul imobilului la momentul prezumtiv al începerii termenului de prescripție invocat, în condițiile în care, în ciuda eforturilor depuse, nu a putut identifica proprietarul imobilului, astfel că una dintre condițiile cumulative necesare pentru începerea termenului de prescripție în cauză nu este îndeplinită.

Totodată, a susținut că instanța a apreciat în mod eronat că problema ar fi fost lămurită prin decizia nr. 1069/16.03.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, în realitate, lămurește problema doar în aparentă, limitându-se să constate că imobilul se află - aparent și teoretic - în proprietatea Comunei Măgurele și că pârâta D. nu ar avea calitatea de proprietar.

Potrivit recurentei, situația juridică este incertă, atât timp cât acest imobil nu are un proprietar atestat, obiectul principal al acțiunii constând tocmai în tranșarea acestei chestiuni, prin intermediul documentelor solicitate a fi depuse la dosar de către Primăria Măgurele, pentru a se constata persoana care figurează în calitate de proprietar și achită impozitul imobilului, capăt de cerere asupra căruia instanțele au omis să se pronunțe.

Or, menirea actului de justiție este să lămurească fără echivoc pricina dedusă judecății, pe baza probelor administrate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, pronunțând o sentință a cărei argumentare să nu poată fi susceptibilă de interpretări. Un act de justiție formal, bazat pe argumente și/sau probe șubrede, ambigue, nesustenabile, care nu răspunde concret capetelor de cerere și nu lămurește cauza reprezintă o păgubire a justițiabilului și o lezare a dreptului său la un proces echitabil. Mai mult, este o încălcare a principiilor pe care se sprijină actul de justiție și a căror respectare are menirea de a asigura corectitudinea și imparțialitatea acestuia, principii ce reprezintă esența fundamentului pe care este clădită instituția justiției și a căror nesocotire duce inevitabil la vicierea actului de justiție și transformarea sa în unul pur formal.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 22 C. proc. civ. și a subliniat că, prin hotărârea atacată, instanța nu s-a pronunțat asupra principalului capăt de cerere.

De asemenea, a susținut că motivarea este ambiguă, în ceea ce privește momentul începerii curgerii termenului de prescripție, nefiind lămurită pe deplin problema identității proprietarului.

Așa fiind, condițiile pentru începerea curgerii termenului de prescripție nu erau îndeplinite simultan și cumulativ la momentul prezumat în mod eronat de instanță, din moment ce nu se cunoștea identitatea proprietarului al cărui patrimoniu fusese mărit în dauna reclamantei.

În final a subliniat că apartenența imobilului la domeniul public al Comunei Măgurele, consfințită prin H.G. nr. 930/2002, nu este de natură a învesti automat cu dreptul de proprietate o instituție care a contestat în mod explicit acest statut.

În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

La 30.10.2019, intimata Compania Națională Poșta Română a depus întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate.

La 31.10.2019, intimatul Ministerul Sănătății a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile tardivității și nulității; la aceeași dată a formulat întâmpinare și intimata D., solicitând respingerea recursului.

Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, prin întâmpinarea depusă la 31.10.2019, a solicitat ca, în ipoteza admiterii recursului, să se constate lipsa calității sale procesuale pasive.

Tot respingerea recursului a solicitat-o și Consiliul Județean Ilfov, prin întâmpinarea depusă la dosar la 04.11.2019.

Prin încheierea din 11.11.2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru a respins excepțiile tardivității și nulității, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Analizând decizia atacată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reține următoarele.

Recurenta a indicat, în mod expres, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel nu a făcut o distincție clară între persoana care a comandat lucrările, în calitate de reprezentant al unei autorități locale și beneficiarul final al acestora, în speță proprietarul imobilului, al cărui patrimoniu a fost majorat fără justă cauză, dar și că motivarea curții de apel este ambiguă, în ceea ce privește momentul începerii curgerii termenului de prescripție, nefiind lămurită pe deplin problema identității proprietarului.

În analiza motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reține că garantarea dreptului la un proces civil echitabil include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv și consistent al argumentelor părților.

Așadar, obligația de motivare impune o apreciere atașată de natura cauzei și de circumstanțele sale, motivarea unei hotărâri fiind înțeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părți, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Examinarea de detaliu a deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanța de apel a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, reținând că, raportat la precizările formulate de reclamantă, care și-a motivat cererea exclusiv pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, în mod corect a apreciat prima instanță că termenul de prescripție începe să curgă, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, de la data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, că așa cum rezultă din relatările apelantei-reclamante, lucrările au fost efectuate ca urmare a solicitării formulate de către președintele Consiliului Județean Ilfov și că, și în condițiile în care apelanta-reclamantă a făcut dovada că a primit răspunsuri echivoce din partea diferitelor instituții și autorități, cărora le-a solicitat relații cu privire la persoana proprietarului imobilului, având în vedere că în registrul public de publicitate imobiliară nu s-ar regăsi date referitoare la respectivul imobil, această împrejurare nu determină o prorogare a momentului de la care începe să curgă acest termen, câtă vreme apelanta-reclamantă ar fi trebuit să cunoască cine este proprietarul imobilului cel mai târziu la data redactării deciziei nr. 1069/16.03.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (08.04.2010), în considerentele căreia s-a reținut că "(…) imobilul în discuție nu face parte din patrimoniul pârâtei (D.), în contextul în care prin H.G. nr. 930/2002 în baza legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică s-a atestat apartenența acestuia la domeniul public al comunei Măgurele, județul Ilfov, neavând relevanță faptul că nu s-a produs o predare - preluare efectivă sau că bunul nu figurează - încă în inventarul acesteia".

Așadar, Înalta Curte constată că, în contra celor susținute de recurentă, curtea de apel a făcut distincție între persoana care a comandat lucrările și beneficiarul acestora (proprietarul imobilului), reținând că această chestiune a fost lămurită prin decizia nr. 1069/16.03.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, instanța de apel a apreciat că la data pronunțării sus-menționatei decizii, 16.03.2010, recurenta a cunoscut în patrimoniul cui s-au produs aceste îmbunătățiri, chiar distinct de împrejurarea că lucrările au fost comandate de președintele Consiliului Județean Ilfov.

Totodată, instanța de prim control judiciar a reținut că nu prezintă relevanță faptul că spațiile din imobilul la care s-au executat îmbunătățirile sunt utilizate de alte entități, relevantă fiind stabilirea titularului dreptului de proprietate, chestiune tranșată prin decizia nr. 1069/16.03.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de la a cărei pronunțare a apreciat că începe să curgă termenul de prescripție.

Așa fiind, instanța supremă reține că instanța de apel a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că nu pot fi primite criticile recurentei vizând motivarea ambiguă în ceea ce privește momentul începerii curgerii termenului de prescripție.

Pentru aceste motive, instanța supremă constată că sunt neîntemeiate și criticile autoarei căii de atac în sensul că nu este îndeplinită una dintre condițiile impuse de lege pentru curgerea prescripției, atât timp cât lucrările efectuate de recurentă profită proprietarului imobilului, a cărui identitate nu a fost stabilită.

Astfel, contrar celor susținute de recurentă, data de început a prescripției nu a fost stabilită de instanța de apel ca urmare a aplicării unei prezumții, ci raportat la împrejurarea că recurenta a cunoscut sau trebuia să cunoască începând cu data pronunțării deciziei nr. 1069/16.03.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție că imobilul aparține domeniului public al Comunei Măgurele, conform H.G. nr. 930/2002 și Legii nr. 213/1998.

În acest context, trebuie subliniat că nu sunt întemeiate nici criticile recurentei în sensul că cele reținute prin decizia nr. 1069/16.03.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu pot avea semnificația dată de instanța de apel.

Aceasta, întrucât, prin aceste susțineri, recurenta tinde să infirme autoritatea de lucru judecat a deciziei sus-menționate și să anihileze efectele pozitive ale acestei autorități.

Or, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., " Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă."

Așadar, potrivit textului de lege sus-menționat, autoritatea de lucru judecat operează și atunci când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă într-un alt proces. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat.

Din această perspectivă, nici critica recurentei conform căreia instanța nu s-a pronunțat asupra principalului capăt de cerere, care viza stabilirea proprietarului imobilului, nu este aptă să conducă la admiterea recursului, în condițiile în care s-a apreciat că acest aspect a fost dezlegat cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 1069/16.03.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar F.. și prin administrator special G., împotriva deciziei civile nr. 1175/02.07.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2021.