ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1577/2021

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă la data de 8 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la restituirea bunurilor mobile aflate în incinta imobilului (înstrăinat către pârâtă), proprietatea reclamantei, reținute și nereturnate, sau la contravaloarea acestora, respectiv 224.298,4 RON.

În drept, cererea a fost întemeiată în principal pe dispozițiile art. 563-566 din C. civ.

Pârâta C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamantă, ca netemeinică și nelegală și obligarea acesteia la plata daunelor morale și a cheltuielilor de judecată solicitate.

Prin sentința civilă nr. 4609/2019 din 18 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. prin administrator judiciar B., împotriva pârâtei C. S.R.L. De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, cererea privind daunele morale formulată de pârâtă și a admis în parte cererea privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, obligând reclamanta la plata a 4675 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

Împotriva sentinței civile nr. 4609/18.12.2019, reclamanta A. a formulat apel, prin care a solicitat anularea, în parte, a sentinței apelate, cu consecința admiterii acțiunii formulate, respingerii, ca neîntemeiate, a cererii pârâtei privind daunele morale și respingerii cererii pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată, iar, în subsidiar, cenzurarea acestora.

Prin decizia civilă nr. 1555A/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat reclamanta A., împotriva sentinței civile nr. 4609/18.12.2019, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L. Totodată, instanța a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 2.430 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a formulat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii menționate pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Detaliind, autoarea recursului a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a indicat în considerentele hotărârii faptul că «dezlegările date de prima instanță cu privire la cererea pârâtei vizând obligarea reclamantului la plata daunelor morale și la cererea referitoare la cheltuielile de judecată au devenit definitive prin neapelare». Cu privire la acest aspect, recurenta arată că, prin cererea de apel formulată împotriva sentinței primei instanțe, a solicitat anularea, în parte, a sentinței civile atacate, în sensul menținerii hotărârii privind respingerea daunelor morale solicitate de către pârâtă și respingerea capătului de cerere privind plata cheltuielilor de judecată, iar, în subsidiar, cenzurarea acestora, recurenta subliniind faptul că solicitarea privea cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată prin sentința civilă nr. 4609/18.12.2019, în cuantum de 4675 RON.

Cu toate acestea, însă, recurenta arată că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la acest capăt de cerere, ci, dimpotrivă, a decis că "cererea referitoare la cheltuielile de judecată a devenit definitivă prin neapelare", considerente pe care le apreciază a fi neîntemeiate în contextul în care, prin cererea de apel, a solicitat respingerea cererii referitoare la cheltuielile de judecată.

În continuare, evocând dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., recurenta afirmă că instanța de apel a interpretat eronat cele pretinse prin cererea de apel, fără a-i solicita vreo precizare a cererii și fără a aplica prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., pronunțându-se doar cu privire la cheltuielile solicitate de către pârâtă în faza apelului, pe care le-a considerat necenzurabile.

În altă ordine de idei, recurenta consideră că, în mod eronat, instanța de apel a reținut în privința sa că nu a făcut dovada faptului că bunurile mobile enumerate în cererea de chemare în judecată și în apel erau în proprietatea societății fie la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/04.11.2016, fie la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

În acest sens, recurenta susține că dovada înregistrării acestor bunuri se putea realiza doar prin emiterea unui înscris din contabilitatea sa, document pe care l-a și furnizat (fișa de inventar).

Totodată, evocând dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., recurenta subliniază că instanța de fond nu i-a solicitat nici o altă dovadă din care să rezulte înregistrarea acestor bunuri în contabilitatea reclamantei, respectiv că deține un drept de proprietate, cu toate că instanța de apel consideră că acțiunea în revendicare bunuri mobile poate fi admisă doar în situația în care reclamantul face dovada că este proprietarul bunurilor revendicate.

Cu toate acestea, recurenta susține că, din toate documentele existente la dosar, inclusiv din apărările pârâtei, rezultă că, pe imobilul înstrăinat, existau o serie de bunuri mobile, chiar dacă în stare avansată de degradare, în privința cărora i-a fost refuzat accesul pentru ridicarea acestora. Mai rată că dovada proprietății acestor bunuri mobile nu poate fi asimilată dovezii de proprietate a bunurilor imobile, ci se rezumă doar la înscrisurile din contabilitatea reclamantei, astfel cum au fost depuse la dosar, cât și din anumite aspecte de fapt prezentate în cererile sale, din care ambele instanțe de fond, în virtutea rolului activ, ar fi putut ajunge la o decizie temeinică.

În continuare, recurenta afirmă că, deși prima instanță de fond nu s-a referit la înscrisul probator "fișa de inventar", instanța de apel, în considerarea dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., a indicat în mod eronat că acesta ar fi lipsit de valoare probatorie.

Printr-o altă critică, recurenta susține că instanța de apel, în mod nejustificat, motivează că "apelanta-reclamantă nu a făcut dovada că bunurile mobile au făcut obiectul unui contract de depozit, în sensul art. 2103 C. civ.." încheiat în formă scrisă, în contextul în care existența unui astfel de contract nu este aplicabilă situației deduse judecății, pârâta refuzând de la data cumpărării imobilului atât accesul vânzătorului pentru ridicarea bunurilor mobile, cât și restituirea acestora.

În continuare, recurenta susține că bunurile mobile sunt înregistrate în contabilitatea sa, deși erau într-o stare de degradare, această împrejurare de fapt nejustificând, în opinia sa, refuzul restituirii acestora.

Totodată, recurenta consideră că nu poate fi susținut argumentul abandonului acestor bunuri, în contextul în care a solicitat accesul în scopul ridicării acestora, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, vizând în principal restituirea bunurilor mobile, iar în caz de imposibilitate, restituirea contravalorii acestora.

În încheiere, pentru toate aceste motive, recurenta apreciază că este aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 26 ianuarie 2021.

La 24 februarie 2021, intimata-pârâtă, prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, invocând excepția tardivității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca fiind vădit nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de faza procesuală a recursului.

La 2 martie 2021, potrivit dovezii de înmânare aflate la dosar, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante, care nu a uzat de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

Întrucât acțiunea a fost înregistrată la 8 februarie 2019, prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru. Așadar, prin rezoluția din 25 martie 2021, în cauză, s-a fixat termen de judecată la 22 iunie 2021, cu citarea părților, termen la care Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Printr-o primă critică, autoarea recursului a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a indicat în considerentele hotărârii faptul că «dezlegările date de prima instanță cu privire la cererea pârâtei vizând obligarea reclamantului la plata daunelor morale și la cererea referitoare la cheltuielile de judecată au devenit definitive prin neapelare». Recurenta subliniază că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la acest capăt de cerere, ci, dimpotrivă, a decis că "cererea referitoare la cheltuielile de judecată a devenit definitivă prin neapelare", considerente pe care le apreciază a fi neîntemeiate în contextul în care, prin cererea de apel, a solicitat respingerea cererii referitoare la cheltuielile de judecată, subliniind, totodată, faptul că solicitarea privea cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată prin sentința civilă nr. 4609/18.12.2019, în cuantum de 4675 RON.

Răspunzând acestei critici, Înalta Curte reține, pe de o parte, că pârâta nu a formulat apel (cu privire la soluția dată cererii de acordare a daunelor morale) iar, pe de altă parte, că, prin cererea de apel formulată, reclamanta a solicitat anularea în parte a sentinței primei instanțe de fond, formulând anumite critici concrete.

În acest sens, se cuvine menționat faptul că singurele critici formulate se regăsesc la pagina 6 a cererii de apel, prin care reclamanta a arătat că "instanța de fond în mod eronat a motivat în cuprinsul sentinței civile faptul că la dosarul cauzei a fost depusă sentința civilă nr. 1259/23.04.2018 pronunțată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2017, întrucât instanța care a soluționat cauza indicată nu a analizat fondul cauzei, cererea fiind respinsă ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității (temei de drept). Prin urmare, raportarea la o hotărâre cu privire la care instanța nu s-a pronunțat pe fond este greșită." și că "instanța de fond în mod greșit a reținut că societatea noastră nu poate face dovada faptului că pârâta și-ar fi însușit bunurile pretins a fi existente în incinta imobilului." În rest, reclamanta a reluat susținerile formulate în cuprinsul cererii introductive.

Prin urmare, în considerarea și, totodată, făcând aplicarea dispozițiilor art. 477 C. proc. civ., instanța de apel în mod corect a stabilit limitele judecării apelului, reținând că, împotriva sentinței primei instanțe, numai reclamanta A. a promovat apel, în motivarea căruia au fost reluate susținerile făcute în cuprinsul cererii introductive, astfel încât, dezlegările date de prima instanță cu privire la cererea pârâtei vizând obligarea reclamantului la plata daunelor morale și la cererea referitoare la cheltuielile de judecată au devenit definitive prin neapelare, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Așadar, Înalta Curte reține că autoarea prezentului demers judiciar nu a criticat sub nicio formă în apel partea din hotărâre referitoare la acordarea/cuantumul cheltuielilor de judecată. Mai mult, chiar dacă în finalul cererii de apel reclamanta a solicitat respingerea cererii pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, cenzurarea acestora, o astfel de cerere nu a fost formulată în urma unei critici de sine stătătoare, ci ca o solicitare subsecventă cererii de admitere a apelului și de anulare a sentinței primei instanțe de fond, prin raportare la cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, recurenta face o confuzie între motivele de fapt și de drept ale cererii de apel care stabilesc și limitele efectului devolutiv al apelului și pretențiile subsecvente în eventualitatea admiterii apelului.

De altfel, o atare confuzie se repercutează și asupra pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 9 alin. (2) coroborat cu art. 22 alin. (6) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite de părți, iar instanța nu se poate pronunța în afara acestui cadru procesual.

Așadar, în mod greșit recurenta se prevalează de incidența art. 22 alin. (6) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului, întrucât limitele devoluțiunii au fost corect apreciate de instanța de prim control judiciar, care a analizat sentința apelată din perspectiva motivelor de apel invocate de către apelanta-reclamantă, pronunțându-se asupra a tot ceea s-a cerut, fără însă a fi depășite limitele învestirii, în conformitate cu dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Tot în mod eronat recurenta se prevalează și de incidența art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, în temeiul acestui text de lege judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, însemnând cauza juridică.

Printr-o altă critică, recurenta susține că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că nu a făcut dovada că bunurile solicitate erau în proprietatea societății reclamante. De asemenea, evocând dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., recurenta subliniază că instanța de fond nu i-a solicitat nici o altă dovadă din care să rezulte înregistrarea acestor bunuri în contabilitatea reclamantei, respectiv că deține un drept de proprietate, cu toate că instanța de apel consideră că acțiunea în revendicare bunuri mobile poate fi admisă doar în situația în care reclamantul face dovada că este proprietarul bunurilor revendicate.

Înalta Curte arată că, în raport de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, sens în care poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de prevederile legale mai sus enunțate, reiese că instanța de apel dispune cu privire la probele pe care le consideră ca fiind necesare soluționării cauzei, astfel că prin intermediul recursului nu poate fi cenzurată aprecierea instanței cu privire la probatoriul administrat. Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora. Ca atare, evaluările instanței de apel care privesc utilitatea probelor țin de resortul instanței care are o marjă de apreciere privind cercetarea în fapt a cauzei.

Aceleași concluzii se impun și în ceea ce privește critica referitoare la înscrisul probator "fișa de inventar", în privința căruia recurenta susține că instanța de apel, în considerarea art. 292 alin. (2) C. proc. civ., a indicat în mod eronat că acesta ar fi lipsit de valoare probatorie. Cu toate acestea, instanța de apel a argumentat de ce în privința acestui înscris a operat sancțiunea lipsirii sale de valoare probatorie.

Printr-o altă critică, făcând referire la considerentul 3.5 din decizia recurată, recurenta consideră că, în mod nejustificat, instanța de apel a arătat că nu a făcut dovada faptului că bunurile mobile au făcut obiectul unui contract de depozit, în sensul art. 2103 C. civ., apreciind că existența unui astfel de contract nu este aplicabilă situației deduse judecății.

Critica este nefondată. Instanța de apel a arătat că prevederile art. 2103 C. civ. nu sunt incidente cauzei în contextul în care a constatat că apelanta-reclamantă a susținut că bunurile se aflau depozitate în incinta imobilului.

Constatând că, în cauză, nu pot fi reținute criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREȚINERE ȘI D. S.A. (societate absorbantă a A.) împotriva deciziei nr. 1555A/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREȚINERE ȘI D. S.A. (societate absorbantă a A.) la plata către intimata-pârâtă C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2.437 RON, conform dovezilor depuse la termenul de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREȚINERE ȘI D. S.A. (societate absorbantă a A.) împotriva deciziei nr. 1555A/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREȚINERE ȘI D. S.A. (societate absorbantă a A.) la plata către intimata-pârâtă C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2.437 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2021.