ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 524/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 17.11.2016 și înregistrată la Tribunalul Constanța sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. S.A., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună următoarele:

- încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială din partea pârâților de captare - atragere a piloților maritimi, salariații reclamantei pentru desfășurarea activităților profesionale salariale sau de altă natură în cadrul societății pârâte;

- încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială din partea pârâților de denigrare a reclamantei și/sau a serviciilor sale, realizată prin comunicarea ori răspândirea de către pârâți de informații care nu corespund realității despre activitatea reclamantei, de natură să-i lezeze interesele;

- obligarea pârâților, în solidar, la recuperarea integrală a prejudiciului patrimonial cauzat reclamantei prin acțiunile de concurență neloială, din dezorganizarea reclamantei, prin obligarea la plata sumelor de bani obținute sub orice formă din aceste activități, evaluate provizoriu la 279.795,76 RON;

- obligarea pârâților, în solidar, la recuperarea integrală a prejudiciului nepatrimonial cauzat reclamantei prin acțiunile de concurență neloială în cuantum provizoriu de 10.000 RON;

- obligarea pârâților, în solidar, ca, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, să suporte cheltuielile de publicare a dispozitivului hotărârii judecătorești într-un ziar de largă circulație, pe pagina de internet a Autorității Navale Române, a Regiei Autonome Administrația Fluvială a Dunării de Jos Galați, a Consiliului Concurenței; cu acordarea cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 1

1

, art. 2, art. 3, art. 7 din Legea nr. 11/1991, art. 1357-1359, art. 1370, art. 1381-1382, art. 1385 și art. 1386 C. civ. și art. 254-256 din Codul muncii.

Tribunalul Constanța a calificat acțiunea ca fiind o pretenție întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale. În reținerea acestei situații, a arătat că tocmai chemarea în judecată a pârâtei B. S.A. ca și subiect al unui act de concurență neloială caracterizează natura juridică a cauzei ca fiind un litigiu cu profesioniștii în raport de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 11/1991, care statuează că acțiunile izvorând dintr-un act de concurență neloială sunt de competența locului săvârșirii faptei sau în a cărui rază teritorială se află sediul pârâtului.

În acest sens, prin sentința civilă nr. 526/22.03.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Constanța, secția a II-a a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă (invocată de pârâți) și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați, secția a II-a civilă - litigii cu profesioniștii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția a II-a civilă la data de 14.04.2017, sub nr. x/2017.

Pentru termenul din 25 octombrie 2017, apelanta-reclamantă a depus la dosarul cauzei cerere de apelare a cauzei în lipsă, formulând, totodată, și concluzii scrise prin care a solicitat instanței să se pronunțe potrivit art. 131 C. proc. civ. asupra competenței generale, materiale, teritoriale, solicitând sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu conflict negativ de competență între două instanțe de același grad de pe raza a două curți de apel diferite, arătând că, în cauză, competența materială este absolut în favoarea Tribunalului Constanța, conform Codului muncii și Legii nr. 11/1991, iar în ce privește competența funcțională - între secția I și secția a II-a - aceasta urmează a se stabili conform RIL - respectiv decizia nr. 18/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul din 25 octombrie 2017, instanța a pus în discuție competența funcțională de soluționare a litigiului. Potrivit celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen, întrebați fiind, apărătorii părților prezente au arătat că nu au obiecțiuni în ceea ce privește competența.

Prin încheierea din 25 octombrie 2017, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a apreciat că este competent general, material teritorial și funcțional să soluționeze cauza și cu privire la persoanele fizice, în temeiul Legii 11/1991, considerând litigiul unul de dreptul concurenței, și nu un conflict de muncă.

Prin sentința civilă nr. 282 din 20 decembrie 2018, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a respins, ca nefondate, cererile având ca obiect obligația de a face și pretenții, formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. S.A., C., R., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q.; a obligat-o pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON către pârâtul J., de 1500 RON către pârâtul S. și de 1500 RON către pârâtul E..

Împotriva încheierii din 25 octombrie 2017 și a sentinței primei instanțe, reclamanta a declarat apel, prin care a solicitat anularea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă, iar, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia nr. 219/2019 din 3 iulie 2019, Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 25 octombrie 2017 și a sentinței civile nr. 282 din 20 decembrie 2018, pronunțate de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/2017. Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâții C., R., F., G., I., J., K., L., M., T., S., P. și Q. a câte 1.000 RON pentru fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și a sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței competente.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de fond a apreciat în mod nelegal că prezentul litigiu este unul cu profesioniștii având ca obiect răspunderea civilă delictuală.

Aceeași parte a arătat că acțiunea împotriva pârâților persoane fizice trebuia judecată potrivit jurisdicției muncii, conform art. 266 din Codul muncii, litigiul fiind astfel de competența completelor specializate în dreptul muncii.

Autoarea recursului a învederat că instanța de apel a făcut referire la clauza de neconcurență reglementată de art. 24 din Codul muncii, după care a reținut că acest text de lege nu este aplicabil.

Recurenta-reclamantă a mai aratat că aceeași instanță a apreciat că litigiul este de competența secției a II-a Civile cu motivarea că salariații nu răspund în temeiul Codului muncii pentru acte de concurență neloială, ci numai potrivit Legii nr. 11/1991. Or, salariații nu sunt profesioniști, întrucât nu exploatează o întreprindere cu caracter economic.

Aceeași parte a susținut că nu a fost verificată competența teritorială a primei instanțe, deși aceasta era obligată să procedeze la verificarea competenței sale.

Astfel, titulara recursului a învederat că instanța competentă teritorial este Tribunalul Constanța, potrivit art. 269 din Codul muncii, care instituie competența în favoarea instanței de la domiciliul sau sediul reclamantului.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a analizat cauza numai din perspectiva răspunderii civile delictuale, fără să se raporteze la principiile răspunderii din materia dreptului concurenței neloiale, deși aceste principii au fost indicate atât în cererea de chemare în judecată, cât și în cererea de apel.

Aceeași parte a susținut că instanța de apel a reținut că dispozițiile Legii nr. 11/1991 se aplică exclusiv persoanelor juridice, deși art. 11 lit. i) din același act normativ face referire și la persoanele fizice.

Totodată, a învederat că instanța a reținut aplicabilitatea art. 101-102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene numai în cazul persoanelor fizice, cu toate că practicile concertate care pot afecta comerțul pot viza și persoanele fizice.

A mai susținut că este contradictorie motivarea instanței de apel, întrucât aceasta a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 24 și art. 254 din Codul muncii, însă a exclus competența completului specializat în litigii de muncă.

Aceeși parte a mai învederat că angajarea unui salariat la o firmă concurentă pe același post cu cel deținut anterior pentru desfășurarea unei activități identice se circumscrie art. 1 din Legea nr. 11/1991, fără a fi necesar să se demonstreze efectele acestei angajări pe piața concurențială.

Totodată, a susținut că instanța nu analizat corespondența purtată între intimata-pârâtă B. S.A. și Administrația Fluvială a Dunării de Jos, prin care s-a solicitat rezilierea contractului încheiat cu recurenta-reclamantă și eliminarea acesteia de pe piață.

După evocarea unor aspecte factuale ale cauzei, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel s-a limitat la verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale instituite de art. 1357 C. civ., fără să aibă în vedere și principiile răspunderii în materia concurenței neloiale.

Aceeași parte a prezentat o serie de considerații teoretice referitoare la secretul comercial, după care a învederat că sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (2) lit. a)-b) din Directiva nr. 2016/943 privind protecția know-how-ului și a informațiilor de afaceri nedivulgate (secrete comerciale) împotriva dobândirii, utilizării și divulgării ilegale.

Astfel, a subliniat că intimata-pârâtă B. S.A. și-a însușit datele de contact ale piloților de nave maritime, pe care i-a contactat în vederea cooptării acestora și dezorganizării recurentei-reclamante.

Totodată, a arătat că intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat Administrației Fluviale a Dunării de Jos eliminarea recurentei-reclamante de pe piață.

Recurenta-reclamantă a prezentat o serie de considerații referitoare la principiul efectului direct al dreptului Uniunii Europene, după care a conchis că actele și faptele intimaților-pârâți sunt contrare uzanțelor cinstite în activitatea profesională, fiind de natură să-i lezeze drepturile și interesele sale legitime.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-pârâți la 4 septembrie 2019, respectiv, la 5 septembrie 2019.

La 2 octombrie 2019, intimații-pârâți persoane fizice au depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, prin raportare la criteriul valoric, iar, în subsidiar, ca nefondat, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată cu privire la care au depus dovezi.

La 7 octombrie 2019, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante.

La 4 noiembrie 2019, cu depășirea termenului legal, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a înțeles să formuleze punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 10 noiembrie 2020, a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului și a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 219/2019 din 3 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, Maritimă și Fluvială, fiind stabilit termen de judecată la 9 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a formulat critici referitoare la încălcarea competenței materiale procesuale a completului specializat și a competenței teritoriale exclusive, susținând, în esență, că prezenta cauză trebuia soluționată de un complet specializat de dreptul muncii din cadrul tribunalului.

Critica formulată este susceptibilă de a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (indicat și de recurentă), care are în vedere ipoteza în care hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Pe lângă necesitatea respectării regimului de invocare a excepției de necompetență, Înalta Curte reține că necompetența este de ordine publică în cazurile prevăzute de art. 129 alin. (2) pct. 1-3 din C. proc. civ. (în forma existentă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018), respectiv în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. În toate celelalte cazuri, competența este de ordine privată.

Așadar, luând în considerare că acțiunea a fost introdusă anterior modificării C. proc. civ. (prin Legea nr. 310/2018), se reține că art. 129 din C. proc. civ. în vigoare nu se referea și la competența materială procesuală (specializată).

Totodată, conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ. (în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 310/2018), "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Coroborând aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că necompetența materială și teritorială de ordine publică poate constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în condițiile legii, adică de părți sau de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt citate în fața primei instanțe.

Așadar, art. 130 alin. (2) C. proc. civ. impune ca atât instanța, cât și părțile să examineze întâi respectarea regulilor de competență și a aspectelor de fond necesare pentru determinarea instanței competente și, ulterior, fondul pretențiilor și apărărilor formulate în cauză.

Înalta Curte constată că, în speța dedusă judecății, Tribunalul Constanța a calificat acțiunea ca fiind o pretenție întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, reținând că însăși chemarea în judecată a pârâtei B. S.A. ca și subiect al unui act de concurență neloială caracterizează natura juridică a cauzei ca fiind un litigiu cu profesioniștii în raport de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 11/1991, care statuează că acțiunile izvorând dintr-un act de concurență neloială sunt de competența locului săvârșirii faptei sau în a cărui rază teritorială se află sediul pârâtului.

În acest sens, prin sentința civilă nr. 526/22.03.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Constanța, secția a II-a a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă (invocată de pârâți) și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați, secția a II-a civilă - litigii cu profesioniștii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția a II-a civilă la data de 14.04.2017, sub nr. x/2017.

Pentru termenul din 25 octombrie 2017, apelanta-reclamantă a depus la dosarul cauzei cerere de apelare a cauzei în lipsă, formulând, totodată, și concluzii scrise prin care a solicitat instanței să se pronunțe potrivit art. 131 C. proc. civ. asupra competenței generale, materiale, teritoriale, solicitând sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu conflict negativ de competență între două instanțe de același grad de pe raza a două curți de apel diferite, arătând că, în cauză, competența materială este absolut în favoarea Tribunalului Constanța, conform Codului muncii și Legii nr. 11/1991, iar în ce privește competența funcțională - între secția I și secția a II-a - aceasta urmează a se stabili conform RIL - respectiv decizia nr. 18/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul din 25 octombrie 2017, instanța a pus în discuție competența funcțională de soluționare a litigiului. Potrivit celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen, întrebați fiind, apărătorii părților prezente au arătat că nu au obiecțiuni în ceea ce privește competența.

Prin încheierea din 25 octombrie 2017, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a apreciat că este competent general, material teritorial și funcțional să soluționeze cauza și cu privire la persoanele fizice, în temeiul Legii 11/1991, considerând litigiul unul de dreptul concurenței, și nu un conflict de muncă.

Critica formulată de recurentă are ca finalitate respectarea normelor procedurale privitoare la competența de ordine publică a instanțelor judecătorești.

De asemenea, motivul analizat poate fi valorificat de recurentă doar dacă necompetența de ordine publică a fost invocată "în condițiile legii".

Sub acest ultim aspect, se cuvine amintit faptul că, și dacă am fi fost în ipoteza unei necompetențe materiale/teritoriale de ordine publică, pentru a produce efectele dorite, aceasta trebuia invocată în condițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Cu toate acestea, se observă că primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate a fost în data de 27 septembrie 2017 (a se vedea încheierea de ședință din 27 septembrie 2017 aflată la dosar Tribunalul Galați), dată la care reclamanta a fost reprezentată prin consilier juridic care a depus un set de înscrisuri, iar cauza a fost amânată, la solicitarea pârâților, în vederea studierii înscrisurilor depuse de reclamantă.

Abia la următorul termen, din 25 octombrie 2017, la solicitarea reclamantei, Tribunalul Galați a apreciat că este competent general, material teritorial și funcțional să soluționeze cauza, considerând litigiul unul de dreptul concurenței, și nu un conflict de muncă.

În considerarea raționamentului expus anterior, nu vor fi analizate acele critici ale recurentei-reclamante prin care susține competența de soluționare a litigiului de către instanța specializată în materia dreptului muncii. Aceste critici vizează fondul excepției de necompetență. Or, fiind stabilit că recurenta-reclamantă nu a invocat în termenul procedural excepția de necompetență, instanța supremă nu o poate analiza sub aspectul motivelor de fond prin care este susținută.

În consecință, criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu pot fi primite, instanța de apel pronunțând, din această perspectivă, o soluție legală.

Printr-o altă critică, recurenta susține că motivarea instanței de apel este contradictorie întrucât, deși reține aplicarea dispozițiilor art. 24 și art. 254 din Codul muncii persoanelor fizice intimate, exclude din punct de vedere al competenței completul specializat în litigii de muncă, considerându-se competentă să soluționeze cauza.

Analizând considerentele instanței de apel cu privire la cele susținute de recurentă, Înalta Curte nu reține nicio contradictorialitate cu privire la cele învederate de recurentă. Dimpotrivă, trimiterile făcute de instanța de apel la articolele mai sus amintite din Codul muncii (a se vedea considerentele de la pagina 23 din decizia recurată) vin să întărească argumentarea instanței în sensul că reclamanta a sesizat instanța cu soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe săvârșirea de către pârâți a unor fapte de concurență neloială, și nu cu o acțiune în răspundere contractuală de dreptul muncii, conform art. 254 Codul Muncii, respectiv, nerespectarea unor obligații asumate prin contractele individuale de muncă.

Mai mult, instanța de apel a statuat că, și motivarea cererii este contrară ideii unui litigiu de muncă, reținând că, în cauză, a fost invocată existența unor așa-zise acte de concurență neloială, acțiuni distincte de raportul de muncă.

Totodată, Curtea a reținut că pârâții persoane fizice nu au avut impusă prin contractul de muncă încheiat cu reclamanta o clauză de neconcurență, astfel încât, în cazul nerespectării acesteia, să poată fi antrenată răspunderea contractuală conform art. 24 din Codul muncii.

Cât privește criticile aduse deciziei recurate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că normele de drept material pretins a fi fost nesocotite/încălcate au fost în mod formal invocate, fără ca recurenta să indice în mod concret în ce mod instanța de apel a aplicat sau a interpretat în mod greșit normele de drept național și european invocate.

Mai mult decât atât, argumentele expuse nu susțin nelegalitatea deciziei de apel, referirile recurentei-reclamante vizând situația de fapt și probatoriul administrat, precum și afirmații generale privind noțiuni din materia concurenței.

De altfel, însăși sintagma "concurență neloială" presupune dovedirea unor acte sau fapte de natură a antrena o astfel de răspundere.

Având în vedere că ambele instanțe devolutive au administrat probe în acest sens, în calea extraordinară de atac a recursului nu mai pot fi puse în discuție aspecte factuale sau aspecte care țin de temeinicia deciziei recurate, de reapreciere a probatoriului, instanțele devolutive fiind suverane în interpretarea și aprecierea probelor administrate.

Prin urmare, în considerarea faptului că susținerile recurentei sunt o reluare aproape identică cu cele formulate prin memoriul de apel, fără a exista aprecieri efective, respectiv critici care să contureze o nelegalitate a deciziei de apel, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., criticile menționate nu vor fi analizate, întrucât acestea excedează limitelor de învestire ale instanței supreme, constând în examinarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Constatând, așadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 219/2019 din 3 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Cu privire la cererea intimaților-pârâți R., Q., S., M., L., J., I., G., F., E., P., C., T., K. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimații-pârâți a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 1000 RON pentru fiecare intimat-pârât.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimații R., Q., S., M., L., J., I., G., F., E., P., C., T., K. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de câte 1000 RON pentru fiecare intimat-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 219/2019 din 3 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimații R., Q., S., M., L., J., I., G., F., E., P., C., T., K. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de câte 1000 RON pentru fiecare intimat-pârât.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2021.