ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2623/2021

Ședința publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat art. 1

1

lit. i), art. 2 alin. (2) lit. b) și art. 7 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale.

Prin sentința civilă nr. 1491 din 09.10.2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, s-a respins integral, ca nefondată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și a fost obligată societatea reclamantă la plata către pârât a sumei de 9.070 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 94 din 21 mai 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins apelul ca nefondat și a fost obligată apelanta-reclamantă la plata către intimatul - pârât a sumei de 2380 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta arată că decizia atacată este nelegală întrucât instanța de apel a adăugat o condiție suplimentară la cerințele prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, respectiv existența unei multitudini de clienți, ca element constitutiv al faptei de concurență neloială, deși textul de lege evocat nu impune un anumit număr de clienți pentru a deveni incident.

Recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, deoarece trebuia să verifice îndeplinirea condițiilor stabilite de legiuitor.

Recurenta consideră că este îndeplinită condiția ca deturnarea clientelei să fi fost realizată de un fost sau actual salariat al reclamantei, având în vedere că intimatul-pârât a fost angajatul acesteia.

Potrivit recurentei, instanța de apel în mod greșit a aplicat dispozițiile legale menționate, motivând că, în ceea ce privește relația contractuală cu societatea C. Transport Danemarca, pârâtul a fost cel care a răspuns solicitării adresate de această societate iar aceasta nu a avut raporturi contractuale cu reclamanta.

Recurenta susține că fapta de deturnare a clientelei este sancționată atunci când a fost săvârșită de un fost salariat tocmai având în vedere calitatea acestuia la societatea reclamantă, prin care se folosește logistica și imaginea acesteia pentru a determina clientul să încheie contractul cu o altă societate.

Prin urmare, menționează recurenta că în mod greșit a reținut instanța de apel faptul că intimatul a transferat contractul cu firma C. pe societatea acestuia din Bulgaria, cu titlu de merit personal, nicidecum ca urmare a săvârșirii faptei de concurență neloială.

Or, recurenta susține că reprezentantul societății C. l-a contactat pe pârât, în perioada în care acesta era directorul comercial al reclamantei, iar societatea nu a mai devenit clientul reclamantei întrucât a fost deturnată de pârât pe societatea înființată în Bulgaria.

Potrivit recurentei, și cea de a doua condiție prevăzută de art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, privind deturnarea clientelei să se fi produs prin folosirea unor secrete comerciale pentru care s-au luat măsuri rezonabile de asigurare a protecției acestora, este îndeplinită. Recurenta a arătat că a luat toate măsurile rezonabile de protecție a secretelor comerciale prin implementarea standardului ISO 27001.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta consideră că standardul menționat se referă la implementarea sistemului de management al securității informațiilor, astfel încât toate informațiile legate de clientelă sunt confidențiale, încadrându-se în categoria de "secrete comerciale".

În concluzie, recurenta susține că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, respectiv pârâtul era angajatul reclamantei la data săvârșirii faptelor, în funcția de director comercial, iar din expertiza efectuată în cauză a rezultat că societățile indicate în acțiune au devenit clienții societății deținute de pârât, care s-a folosit cu rea-credință de renumele reclamantei, de logistică, de întreaga bază de date confidențiale asigurată prin implementarea standardului ISO 27001.

Cauza fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 7 septembrie 2020.

La 20 noiembrie 2020 pârâtul B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La 21 decembrie 2020 recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au depus punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamantă și a stabilit termen de judecată la data de 7 decembrie 2021.

Criticile recurentei privind greșita interpretare și aplicare a art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, de către instanța de prim control judiciar, subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, în forma modificată prin O.G. nr. 12 din 2014, aplicabilă în cauză, "sunt interzise practicile de concurență neloială, după cum urmează:(...) b) deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat/reprezentant al său ori de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecției acestora și a căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi".

Prin urmare, pentru a fi incidente dispozițiile legale evocate trebuie îndeplinite mai multe condiții cumulative, respectiv reclamanta să probeze existența faptelor de deturnare, acestea să vizeze o veritabilă clientelă a reclamantei, faptele să fi fost săvârșite de un fost sau actual salariat prin folosirea de secrete comerciale, pentru care s-au luat măsuri de asigurare a protecției și aceste fapte să producă un prejudiciu reclamantei.

Analiza legalității și temeiniciei sentinței a pornit de la condițiile cumulative legale care impuneau reclamantului dovedirea deținerii unei clientele care a format obiectul deturnării, în sensul acaparării clientelei deja atrase, angajate ori ocazionale, prin încălcarea normelor de confidențialitate de către pârât.

Înalta Curte constată că instanța de apel, în raport cu probatoriul administrat a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, apreciind în mod just că nu există acte sau fapte de deturnare a clientelei săvârșite de pârât prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care societatea reclamantă ar fi luat măsuri rezonabile de protecție a acestora, contrar celor susținute de recurentă.

Critica recurentei potrivit căreia instanța de apel a adăugat o condiție suplimentară la textul de lege incident în cauză, respectiv a existenței unei multitudini de clienți, ca element constitutiv al faptei de concurență neloială, nu este fondată.

Se constată că instanța de apel nu a adăugat o condiție legală suplimentară faptei de deturnare a clientelei ci, a analizat în concret îndeplinirea uneia dintre condiții, pentru a fi incidentă răspunderea pârâtului, în temeiul art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, respectiv dacă faptele de deturnare invocate prin acțiune vizează clientela reclamantei-recurente.

Potrivit doctrinei, clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod obișnuit la același comerciant pentru procurarea unor mărfuri sau servicii, adică la fondul de comerț al acestuia, constituind o valoare economică în directă legătură cu cifra de afaceri și profitul comerciantului.

În consecință, se constată că, prin reglementarea faptei de deturnare a clientelei la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, legiuitorul a avut în vedere fie situația unei deturnări masive a clienților comerciantului, fie cel puțin a unui client care este esențial pentru activitatea acestuia, pentru a putea fi reținută o practică comercială ce contravine uzanțelor cinstite, bunei-credințe și care produce pagube.

Or, instanța de prim control judiciar, a reținut, în mod corect, lipsa unei multitudini de clienți din perspectiva condiției clientelei deturnate prin actele și faptele pârâtului, iar în ceea ce privește societatea C. Transport Danemarca, la care se face trimitere în calea extraordinară de atac, instanța de apel a reținut, confirmând soluția de respingere a acțiunii ca nefondată, pronunțată de instanța fondului, că reclamanta nu a dovedit calitatea acesteia de client semnificativ, din perspectiva îndeplinirii aceleiași condiții legale a faptei de deturnare a "clientelei" ce poate face obiectul măsurilor reparatorii, în cadrul acțiunii în concurență neloială.

În acest sens, s-a motivat prin decizia atacată că acest din urmă client nu avusese raporturi contractuale cu recurenta și nici nu s-a dovedit că ar fi urmat să încheie un contract cu aceasta.

Prin urmare, nu s-a putut reține în sarcina pârâtului nici că s-ar fi folosit de legăturile stabilite cu clientela aparținând recurentei în cadrul funcției deținute de director comercial și nici că s-ar fi folosit de secretele comerciale, în sensul art. 1

1

lit. d) din Legea nr. 11/1991, la care ar fi avut acces pentru a deturna clientela stabilă ori potențială în folosul persoanei juridice al cărei asociat și administrator era pârâtul.

Recurenta reia, prin criticile aduse deciziei din apel, situația de fapt cu privire la interpretarea probatoriilor administrate în cauză, situație care a fost analizată în cadrul etapei devolutive anterioare și care nu mai poate face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Faptul că soluția criticată nu ar corespunde modului în care recurenta și-a prezentat acțiunea și nici propriilor sale convingeri, astfel cum rezultă din modalitatea în care sunt repuse în discuție probele administrate în dosar, nu ar putea constitui motive de nelegalitate care, din punct de vedere procedural, să se poată înscrie în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin aceste argumente, se solicită instanței de recurs să statueze asupra cauzei, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a normelor de drept material, deși dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care se întemeiază recursul, sunt de strictă interpretare.

Sub aspectul interpretării greșite a dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, respectiv a îndeplinirii în cauză a tuturor cerințelor instituite cumulativ prin textul legal menționat, recurenta a criticat dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Astfel, Înalta Curte reține că instanța de apel și-a motivat hotărârea, cu argumente pertinente pe aspectele de fapt reținute, în raport de probatoriul administrat în cauză, iar criticile recurentei nu susțin motivul privind încălcarea normelor de drept material.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 94 din 21 mai 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatului-pârât B. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată"

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul-pârât a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura fiscală si chitanța nr. x din 20.11.2020 în cuantum de 1.785 RON și factura fiscală si chitanța nr. x din 06.12.2021 în valoare de 1.200 RON emise de Cabinet Avocat D., precum și bonurile fiscale din 06.12.2021 și 07.12.2021, în cuantum de 413 RON, reprezentând cheltuieli de deplasare.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 3398 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIV

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 94 din 21 mai 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. să plătească intimatului-pârât B. suma de 3398 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2021.