ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1299/2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la data de 05.01.2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul B. solicitând obligarea acestuia la plata următoarelor sume de bani: a) 366.708,74 RON, reprezentând 50% din valoarea contabilă netă a activului C., stabilită ca diferență între valoarea de piață (859.000 RON) și valoarea investițiilor realizate de pârât (125.582,52 RON), conform raportului de expertiză imobiliară din dosarul penal nr. x/2012; b) 12.259,37 RON, reprezentând 50% din valoarea obiectelor de inventar, în sumă de 15.792,77 RON, adjudecate de pârât la data de 21.04.2005, reprezentând actualizarea cu rata inflației a sumei de 7.896,38 RON; c) 875.252,99 RON, reprezentând 50% din profitul total anual estimat, parte ce i se cuvine reclamantului ca urmare a exploatării, în perioada 2004-2014, a celor 22 de camere ale C., sumă calculată prin actualizarea cu rata inflației a sumei de 696.500 RON; d) 288.810,32 RON, reprezentând 50% din profitul total estimat, parte ce i se cuvine reclamantului ca urmare a exploatării, în perioada 2004-2014, a restaurantului și a terasei hotelului, sumă calculată prin actualizarea cu rata de inflație a sumei de 228.000 RON; e) 481.328,62 RON, reprezentând actualizarea cu rata inflației a sumei rezultate din raportul de expertiză contabilă din dosarul penal nr. x/2012, reprezentând împrumutul acordat de reclamant D. S.R.L. pentru desfășurarea corespunzătoare a activității și a pierderilor înregistrate la 31.12.2005, în sumă de 197.051,19 RON. În drept a indicat dispozițiile art. 998-999 din vechiul C. civ. Prin întâmpinare pârâtul a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, invocând, pe cale de excepție, lipsa calității procesuale active a reclamantului. Prin cererea de intervenție principală D. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului la plata următoarelor sume: a) 733.417,48 RON, reprezentând valoarea contabilă netă a activului C., stabilită ca diferență între valoarea de piață și valoarea investițiilor realizate de pârâtul B., conform raportului de expertiză imobiliară din dosarul penal nr. x/2012; b) 24.518,74 RON, reprezentând valoarea obiectelor de inventar adjudecate de pârât la data de 21.04.2005, actualizată cu rata inflației; c) 1.750.505,98 RON, reprezentând profitul total anual estimat ca urmare a exploatării, în perioada 2004-2014, a celor 22 de camere ale C., sumă calculată prin actualizarea cu rata inflației; d) 4.577.620,64 RON, reprezentând profitul total anual estimat ca urmare a exploatării, în perioada 2004-2014, a restaurantului și a terasei hotelului, sumă calculată prin actualizarea cu rata de inflație. Cererea de intervenție a fost încuviințată în principiu în ședința publică din data de 5 octombrie 2015. Prin întâmpinarea formulată împotriva cererii de intervenție principală, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al intervenientei, considerând că termenul de 3 ani a început să curgă de la data la care persoana juridică, prin intermediul organelor sale de conducere, a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe autorul ei. Acest moment nu poate fi decât data de 03.08.2005, la care A., administratorul intervenientei, a formulat plângerea penală. Pe fondul cererii de intervenție, a solicitat respingerea pretențiilor deoarece nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Prin sentința civilă nr. 1048 din 29.06.2018 Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A., în ceea ce privește capetele 1 și 2 și a respins-o în privința capetelor 3-5; a respins capetele 1 și 2 ale cererii formulate de reclamantul A. ca fiind introduse de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al reclamantului ca nefondată; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. și intervenienta D. S.R.L., obligând pârâtul la plata către reclamant a sumei de 384.166,4672 RON cu titlu de despăgubiri; a respins ca neîntemeiate capetele 3 și 4 ale acțiunii principale formulate de reclamantul A.; a respins ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al intervenientei D. S.R.L.; a admis în parte cererea de intervenție principală, obligând pârâtul B. la plata către intervenienta D. S.R.L. a sumei de 779.004 RON, reprezentând despăgubiri aferente prejudiciului produs societății, constând în valoarea de circulație actuală a C. și a bunurilor de inventar, adjudecate de pârât, respingând ca neîntemeiate celelalte pretenții ale intervenientei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile. Prin decizia civilă nr. 625 din 9 decembrie 2019 Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins atât apelul reclamantului A., ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă, cât și pe cel al intervenientei D. S.R.L., ca nefondat. În schimb, a admis apelul pârâtului B., cu consecința schimbării în parte a sentinței civile nr. 1048 din 29.06.2018 a Tribunalului Constanța, în sensul admiterii excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al intervenientei D. S.R.L., cu consecința respingerii cererii de intervenție principală, fiind menținute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.

Împotriva încheierii din data de 23 septembrie 2019 și a deciziei civile nr. 625 din 9 decembrie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., împotriva acestei din urmă hotărâri formulând recurs și intervenienta D. S.R.L. Recursul reclamantului A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În motivare s-a susținut că deși există o cerere de apel formulată împreună de A. și D. S.R.L., prin administrator A., cerere care poartă două semnături, prin încheierea interlocutorie din data de 23.09.2019 instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale active a apelantului reclamant în formularea cererii de apel în totalitate, soluția fiind reluată și argumentată în decizia civilă atacată, unde sunt redate principalele argumente ale instanței de apel, care sunt, însă, nelegale. Așa cum, de altfel, a reținut și prima instanță de control judiciar, prin sentința civilă nr. 1048/29.06.2018 au fost soluționate două cereri: cererea de chemare în judecată principală, promovată de reclamantul A., și cererea incidentală, de intervenție principală, depusă de D. S.R.L., ambele fiind formulate împotriva aceluiași pârât - B., fiind evident că ne aflăm în situația unei cereri principale și a uneia incidentale, aceasta din urmă constituind o adevărată cerere de chemare în judecată, independentă de cea principală. Ca atare, A. nu are calitate procesuală nici activă și nici pasivă în cererea de intervenție principală, instanța de apel interpretând în mod greșit apelul formulat de acesta împreună cu societatea. Cererea poartă două semnături, în sensul că cererea de apel formulată de A. se referă numai la soluția dată de tribunal cu privire la cererea de intervenție principală, astfel că instanța de apel trebuia să admită excepția lipsei calității procesuale active în formularea așa-zisei cereri de apel referitoare la cererea de intervenție. Cu toate acestea, instanța admis excepția lipsei calității procesuale active a apelantului-reclamant A. în formularea întregii cereri de apel, argumentația curții neputând fi primită în condițiile în care în cererea de apel este menționat, în mod expres, în calitate de apelant, A., iar cererea de apel este semnată de acesta și în nume propriu, nu numai în calitate de administrator statutar. Este irelevant că cererea reclamantului și cea a societății se exclud una pe cealaltă în condițiile în care asociații dobândesc o cotă-parte din profit sub formă de dividende, precum și împrejurarea că, în ceea ce privește profitul nerealizat, prevederile art. 67 din Legea nr. 31/1990 privind repartizarea profitului sub formă de dividende se aplică numai atunci când adunarea generală a asociaților hotărăște în acest sens. Prin urmare, motivele referitoare la respingerea petitului privind beneficiul nerealizat din cererea de intervenție principală sunt aplicabile și reclamantului. Recursul intervenientei D. S.R.L. a fost fundamentat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținându-se că greșit a fost admisă excepția prescripției extinctive urmare eronatei aplicări a art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, momentul începerii curgerii termenului trebuind raportat la momentul când persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de aceasta. Intervenienta a cunoscut producerea pagubei la data formulării plângerii penale, însă persoana responsabilă a cunoscut-o efectiv și cu caracter definitiv doar la data pronunțării deciziei penale a Curții de Apel Constanța. Anterior acestui moment nu se putea îndrepta împotriva intimatului-pârât deoarece abia la data pronunțării hotărârii penale i-a fost deschisă calea efectivă la acțiune civilă împotriva persoanei considerate responsabile. În măsura în care se apreciază că societatea a cunoscut paguba încă din data de 31 mai 2005, instanța de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 13 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958 și să constate suspendarea cursului prescripției extinctive. Având în vedere că acțiunea în răspundere privește săvârșirea faptei ilicite chiar de către una dintre persoanele care asigurau conducerea societății, luarea la cunoștință despre pagubă și persoana responsabilă nu trebuie analizate numai în persoana administratorului A., cum greșit a apreciat instanța de apel, ci în persoana ambilor administratori și asociați. Formularea unei cereri de chemare în judecată trebuie să aibă la bază o hotărâre a adunării asociaților, care nu putea fi luată, conform art. 79 din Legea nr. 31/1990, având în vedere că asociații dețineau fiecare câte 50% din participații. Prin urmare, societatea a putut formula cerere de chemare în judecată numai din momentul în care A. a devenit asociat unic și administrator (17 aprilie 2015).

Prin întâmpinare, intimatul-pârât B. a solicitat, în esență, respingerea recursurilor ca nefondate.

Și recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul intervenientei, arătând că achiesează la toate motivele invocate de aceasta.

Recurenta-intervenientă D. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinarea intimatului, solicitând respingerea apărărilor acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 8 decembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit, cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă niciuna dintre acestea nu a înțeles să-și exercite respectivul drept.

Prin încheierea din 16 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursurile.

Înalta Curte, analizând încheierea și decizia atacate, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, reține următoarele: Excepția nulității recursului declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 23 septembrie 2019, invocată de intimatul-pârât B., nu poate fi primită în condițiile în care din cuprinsul cererii de recurs reiese fără putință de tăgadă că partea a înțeles să aducă critici de nelegalitate nu doar deciziei instanței de apel, ci și încheierii de ședință de la termenul din 23 septembrie 2019, care are regimul juridic al unei încheieri interlocutorii, de vreme ce pregătește judecata și leagă instanța de statuările cuprinse în aceasta - în sensul că instanța nu mai poate reveni asupra celor dispuse. Or, câtă vreme, pe de o parte, încheierea care conține o soluționare parțială a unor aspecte ale litigiului care leagă instanța (așa cum este și chestiunea referitoare la lipsa calității procesuale active a apelantului reclamant), nu poate fi atacată separat, ci doar odată cu fondul (afară de cazul în care prin lege se prevede altfel - art. 466 alin. (4) C. proc. civ.), iar pe de altă parte, reclamantul apelant a criticat legalitatea acestei încheieri premergătoare, susținând, în esență, că în mod greșit instanța de apel a considerat că nu a fost sesizată cu un apel împotriva sentinței tribunalului în ceea ce privește soluția dată cererii principale, nulitatea invocată de intimatul-pârât nu se justifică. Pe fond, însă, recursul reclamantului nu poate fi primit, în mod corect instanța de apel constatând lipsa calității sale procesuale active. Astfel, este indubitabil că cererea de apel, depusă în data de 7 februarie 2019, a fost formulată atât de reclamantul A., cât și de intervenienta D. S.R.L., solicitându-se reformarea sentinței civile nr. 1048 din 29 iunie 2018 a Tribunalului Constanța. Chiar dacă apelanții nu precizează expres în ce sens solicită schimbarea soluției (în tot sau în parte), din motivarea cererii reiese că aceștia urmăreau o schimbare parțială, respectiv admiterea capătului de cerere din cererea de intervenție prin care societatea solicita obligarea pârâtului la plata profitului estimat pentru perioada 2004-2014, urmare exploatării hotelului, a restaurantului și a terasei. Aceasta, în condițiile în care în paragr. 6 al pag. 3 din memoriul de apel se arată expres că, în ceea ce îl privește pe reclamant, în mod fundamentat a reținut instanța de fond că cererea acestuia și cererea societății se exclud reciproc. Prin urmare, nu se constată încălcarea vreunei norme de procedură, a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității, pentru a fi admis recursul declarat împotriva acestei încheieri de ședință, justificat reținându-se, de către instanța de apel, că singurele critici aduse hotărârii atacate privesc soluția dată cererii de intervenție principală, fără a se dezvolta nicio critică cu privire la motivele pentru care judecătorul de primă instanță a soluționat cererea principală. Referitor la recursul reclamantului declarat împotriva deciziei civile nr. 625 din 9 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că partea se prevalează de aceleași motive de casare, pentru simplul fapt că instanța de apel, deși asupra calității procesuale active a apelantului s-a pronunțat prin încheiere interlocutorie la termenul din 23 septembrie 2019, când a soluționat cererile de apel a reluat și acest aspect (pct. III din considerente). Evident, curtea de apel a ajuns la aceeași concluzie - că nu a fost sesizată cu un apel împotriva sentinței civile nr. 1048 din data de 29 iunie 2018, în ceea ce privește soluția dată cererii de chemare în judecată, care era o cerere principală (sub aspectul regimului său juridic dat în raport de calea procedurală aleasă), nici măcar formal și nemotivat, singura cerere de apel, formulată, este adevărat, în comun de reclamant și intervenient, vizând, după cum s-a arătat deja, modul de soluționare a cererii incidentale. Or, chiar dacă aceste două părți nu au interese contradictorii - întrucât ceea ce urmăreau era să obțină plata unor despăgubiri pe care i le imputau pârâtului, fost asociat al reclamantului în cadrul societății interveniente -, este de necontestat că cele două cereri se excludeau reciproc, fiind imposibil, juridic, să fie admise în același timp. Altfel spus, ceea ce pretindea reclamantul, solicita, pe cale de intervenție principală, și societatea, excepție făcând doar împrumutul acordat de asociatul reclamant persoanei juridice pentru desfășurarea activității, context în care nu se poate susține cu temei că prima instanță de control judiciar ar fi nesocotit prevederile art. 476 alin. (2) din C. proc. civ. doar pentru că recurentul consideră că motivele referitoare la respingerea petitului privind beneficiul nerealizat din cererea de intervenție sunt aplicabile și reclamantului. Nu în ultimul rând, deși este adevărat că reclamantul a semnat de două ori cererea de apel, acest lucru nu poate determina, în sine, concluzia contrară. De altfel, este de menționat că și cererea de recurs formulată de reclamant poartă, la final, două semnături, una aplicată în nume propriu, și una în calitate de reprezentant al D. S.R.L., alături de ștampila persoanei juridice. Aceasta, deși împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs, separat, și societatea intervenientă, și pe această cerere fiind puse tot două semnături, aparținând aceleiași persoane fizice - reclamantul A.. În ceea ce privește recursul intervenientei, Înalta Curte constată că societatea invocă motivul de casare prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., afirmând că nelegalitatea deciziei atacate derivă din faptul că instanța de apel în mod greșit a admis excepția prescripției, prin raportare la dispozițiile Decretului-lege nr. 167/1958 (art. 8 și 13). Critica nu este întemeiată. Astfel, deși este de necontestat că primul text prevede că momentul de debut al prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită îl reprezintă data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, al doilea articol statuând că termenul de prescripție este suspendat cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, în speță nu s-a făcut dovada existenței unei asemenea situații. Este irelevant, sub aspectul cursului prescripției, momentul la care soluția dată plângerii penale formulate împotriva intimatului a rămas definitivă. Aceasta, motivat de împrejurarea că nimic nu l-a împiedicat pe celălalt asociat, care deținea, alături de intimatul-pârâtul, calitatea de administrator statutar al D. S.R.L., să-l acționeze în judecată civilă pe cel despre care susține că a provocat prejudicii în patrimoniul persoanei juridice, în condițiile în care nu ne aflăm în prezența unui mandat de administrare conjunct. Prin urmare, nu prezintă relevanță juridică, sub acest aspect, nici data de la care reclamantul-recurent a rămas unicul asociat al societății - 17 aprilie 2015 - și nici data rămânerii definitive a hotărârii penale. Pe de altă parte, este cunoscut faptul că pentru reținerea cazului de forță majoră drept cauză de suspendare a cursului prescripției este necesar să intervină un eveniment extraordinar, imprevizibil și inevitabil. Altfel spus, pentru a constitui forță majoră trebuie ca împrejurarea externă să fie absolut imprevizibilă și cu caracter extraordinar, adică, la nivelul actual al științei, producerea împrejurării externe să nu poată fi prevăzută, ceea ce, evident, nu se poate reține cu privire la aspectele invocate de societatea recurentă. Oricum, simplele dificultăți sau unele condiții mai grele decât cele normale nu pot fi calificate drept forță majoră. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., respectiv de intervenienta S.C. D. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 625 din 9 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, precum și recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 23 septembrie 2019 a aceleiași instanțe. Față de soluția la care Înalta Curte a ajuns, reținând culpa procesuală a recurenților, la solicitarea intimatului, în temeiul art. 451 și următ. din C. proc. civ. va obliga cei doi recurenți la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, conform documentelor justificative depuse la dosar.