ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1837/2025

Ședința publică din data de 4 decembrie 2025

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 august 2024 pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub nr. x/2024, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata drepturilor bănești constând în salarii restante aferente lunilor noiembrie 2023 - martie 2024, la plata sumelor de 165 RON, respectiv de 225 RON, reprezentând contravaloare tichete de masă pentru lunile decembrie 2021 și ianuarie 2022; a mai solicitat actualizarea sumelor cu indicele de inflație până la data plății efective.

Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 4241 din 13 decembrie 2024, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.R.L.; a admis acțiunea formulată de reclamanta A.; a obligat pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale restante în cuantum de 4.088 RON (noiembrie 2023), de 3.297 RON (decembrie 2023), de 3155 RON (ianuarie 2024), de 3319 RON (februarie 2024) și de 831 RON (martie 2024), precum și la plata sumelor de 165 RON, respectiv de 225 RON, reprezentând contravaloare tichete masă pentru lunile decembrie 2021 și ianuarie 2022, drepturi actualizate cu rata inflației.

Pârâta B. S.R.L. a formulat apel împotriva sentinței primei instanțe, prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale a societății și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; în subsidiar, a solicitat respingerea cererii vizând obligarea sa la plata sumelor de bani, cerute de reclamantă, cu titlu de contravaloare a tichetelor de masă.

La termenul de judecată din 4 martie 2025, instanța de apel a pus în discuție, din oficiu, o chestiune de drept referitoare la posibilitatea sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a pronunța o hotărâre cu privire la interpretarea art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 23/2001 a Consiliului, respectiv dacă această prevedere se opune aplicării unor norme legale naționale cu caracter general care condiționează transferul unei obligații între doi debitori, fără acordul creditorului în cazul unui transfer reglementat de această Directivă și în privința obligațiilor cedentului care decurg dintr-un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului, care sunt astfel transferate cesionarului, și interpretarea în sensul că, dacă se poate considera că instituirea unei excepții prevăzute la paragraful 2 din acest articol s-a făcut printr-o normă legală națională cu caracter general arătată ulterior legii de transpunere a Directivei, care condiționează transferul unei obligații între doi debitori fără acordul creditorului sau trebuie instituită printr-o normă specială cu caracter special.

Pentru ca părțile să expună un punct de vedere cu privire la posibilitatea sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la chestiunea de drept pusă în discuție, din oficiu de către instanță, s-a dispus citarea lor cu această mențiune.

Prin încheierea din 1 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2024, s-a dispus suspendarea judecății cauzei, până la soluționarea trimiterii preliminare înregistrate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene sub nr. C-216/25, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1

1

din C. proc. civ.

Instanța de apel a constatat că, față de obiectul acțiunii și normele juridice aplicabile, obiectul litigiului dedus judecății în dosarul nr. x/2024 al Curții de Apel Constanța este similar cu cel al dosarului nr. x/2024 al aceleiași instanțe, în cadrul căruia s-a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, înregistrată sub nr. C-216/25, C. din 19 martie 2025, cu următoarele întrebări preliminare:

I. a) se opune aplicării unei norme legale naționale cu caracter general, care condiționează transferul unei obligații între doi debitori [de] acordul creditorului, în cazul unui transfer reglementat de această directivă și în privința obligațiilor cedentului care decurg dintr-un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului, care sunt transferate cesionarului?

I. b) se poate considera că instituirea excepției prevăzute de al doilea paragraf al acestui alineat s-a făcut printr-o normă legală națională cu caracter general, adoptată ulterior legii de transpunere a directivei, normă generală care condiționează transferul unei obligații între doi debitori de acordul creditorului sau această excepție trebuie instituită printr-o normă legală specială?

Împotriva încheierii din 1 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2024, recurenta-reclamantă A. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub același număr de dosar, la data de 14 mai 2025.

Recurenta-reclamantă a solicitat anularea încheierii atacate, repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății apelului.

Încheierea recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Curtea de Apel Constanța a dispus măsura suspendării procesului pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, fără a verifica incidența întrebărilor preliminare asupra litigiului pendinte.

Întrebările adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene privesc interpretarea unor dispoziții generale ale Directivei 2001/23/CE, respectiv a articolului 3 alin. (1) și articolului 8, fără a avea o legătură concretă și necesară cu soluționarea capătului principal de cerere privind plata salariilor restante.

Astfel, dispozițiile art. 413 alin. (1) din C. proc. civ. care reglementează suspendarea facultativă nu poate fi aplicat abuziv, întrucât acest fapt poate conduce la tergiversarea soluționării litigiului și acordarea posibilității intimatei de a se sustrage de la executarea obligațiilor pentru o perioadă nelimitată de timp.

Prin suspendarea procesului și sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, fără o legătură reală cu obiectul litigiului (respectiv plata salariilor restante), se aduce atingere gravă dreptului fundamental al salariatului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Recurenta-reclamantă consideră că nu a fost respectată proporționalitatea între scopul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene și interesele părților.

Cu privire la lipsa pertinenței întrebărilor preliminare, s-a arătat că litigiul dedus judecății privește plata salariilor neachitate de cesionar în perioada noiembrie 2023 - martie 2024, perioadă în care salariatul se afla sub autoritatea și în subordinea cesionarului.

Mai mult decât atât, Directiva 2001/23/CE nu are aplicabilitate directă asupra obligațiilor de plată a salariilor curente după finalizarea transferului și nu influențează răspunderea directă a angajatorului față de salariat.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 483 și următoarele din C. proc. civ., art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 413 alin. (1) din C. proc. civ., art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.R.L. la 10 iunie 2025, fără ca aceasta să uzeze de dreptul procesual de a formula întâmpinare.

Prin rezoluția din 25 august 2025 s-a fixat termen de judecată în ședință publică la 4 decembrie 2025, cu citarea părților.

Examinând legalitatea încheierii recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat, pentru considerentele care vor fi dezvoltate în continuare.

Recurenta-reclamantă a susținut, în esență, faptul că instanța de apel trebuia să verifice incidența întrebărilor preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene asupra litigiului pendinte, iar nu să dispună suspendarea judecății apelului.

Așadar, chestiunea de drept supusă analizei în recurs vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1

1

din C. proc. civ., criticile părții circumscriindu-se motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, ce se referă la ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte constată că încheierea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1

1

din C. proc. civ.

Potrivit acestui text legal, instanța poate suspenda judecată când, într-o cauză similară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară.

Instanța europeană poate fi sesizată în procedura deciziei preliminare în ipoteza în care, într-o cauză dedusă judecății în fața unei instanțe naționale, se ridică o nouă chestiune de interpretare care prezintă interes general pentru aplicarea unitară a dreptului european ori în ipoteza în care practica judiciară nu are o poziție unanimă în soluționarea unei situații juridice noi.

Similaritatea cu o cauză pendinte pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene este reprezentată de incidența, în cauza în care se dispune suspendarea, a aceleiași dispoziții de drept a Uniunii cu privire la interpretarea căreia a fost sesizată deja Curtea prin procedura întrebării preliminare, instanța europeană putând, prin chiar considerentele hotărârii pe care o va pronunța, nu doar prin dispozitiv, să dea dezlegări în ce privește interpretarea dreptului Uniunii.

Urmare a acestor considerații teoretice, se reține că, atunci când instanța națională apreciază că speța cu care a fost învestită este asemănătoare cu cea în care s-a dispus sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene prin raportare la chestiunea de drept asupra căreia instanța europeană se va pronunța, are posibilitatea de a dispune suspendarea judecății, până la data pronunțării deciziei preliminarii.

În cauză, se constată că este îndeplinită condiția similitudinii prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 1

1

din C. proc. civ.

Pentru ca hotărârea pronunțată, ca urmare a sesizării adresate instanței europene, să influențeze soluția ce va fi dată în cauză, este necesar ca acțiunea să cuprindă aspecte de nelegalitate similare, iar nu identice celor care fac obiectul întrebărilor adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Având în vedere obiectul întrebărilor preliminare și particularitățile cauzei pendinte, Înalta Curte reține că litigiul din dosarul nr. x/2024 este similar cu cel în care au fost formulate întrebările preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene, o eventuală decizie a instanței europene în cauza C-216/25, C., fiind necesară pentru soluționarea apelului cu care a fost învestită Curtea de Apel Constanța, întrucât are aptitudinea de a lămuri chestiunea litigioasă dedusă judecății.

Fiind incident un caz de suspendare facultativă, instanța de apel este cea care analizează oportunitatea luării măsurii suspendării cauzei, prin raportare la motivele de apel cu care a fost învestită, astfel încât, contrar susținerilor recurentei, se constată că măsura suspendării judecății apelului declarat de pârâtă a fost dispusă cu respectarea dispozițiilor legale.

Susținerea recurentei ce vizează lipsa pertinenței întrebărilor preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene nu poate fi analizată, deoarece nu antamează legalitatea soluției dispuse de instanță prin încheierea recurată.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil.

Este adevărat că măsura suspendării are un efect dilatoriu, ducând la prelungirea duratei de soluționare a procesului, dar această împrejurare nu poate înlătura, prin ea însăși, aplicabilitatea instituției juridice, a cărei rațiune de reglementare, deplin valabilă și în situația dată, este de a conferi preeminență legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești, iar nu unei celerități a judecății supuse riscului de nelegalitate și netemeinicie.

Instanța supremă mai reține că la dosarul Curții de Apel Constanța, secția I civilă au fost depuse note scrise de către recurenta din prezenta cauză, în cuprinsul cărora se arată că "Cu privire la chestiunile de drept pe care Onorata Instanță dorește să le transmită către CJUE vă comunic că sunt de acord cu acest demers în situația în care Onorata Instanță va considera că argumentele pe care le voi expune în continuare nu sunt suficiente pentru soluționarea chestiunilor de drept".

Așadar, raportat la circumstanțele analizate în cauză, suspendarea judecății, dispusă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1

1

din C. proc. civ., nu constituie o tergiversare nejustificată a procedurii, ci un mecanism procesual destinat asigurării coerenței soluției judiciare.

În considerarea celor anterior prezentate, nu se poate reține în cauză încălcarea prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1

1

din C. proc. civ. și incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Reținând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 1 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2024.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 1 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2024, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 decembrie 2025.