Decizia nr. 47/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva deciziei nr. 616/2025 a Curții de Apel București

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.05.2022 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub numărul unic de dosar x/2022, reclamanta A. a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata contravalorii sumei de 40.357 GBP, cu titlu de daune pentru îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor rezultate din contractul de expediție constatat prin ordinul de expediție nr. 30960/19.04.2021, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 563/20.03.2024, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea principală și a obligat pârâta B.. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 40.357 GBP, echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri și a sumei de 18.018,24 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel pârâta B. S.R.L. Prin decizia civilă nr. 616 din 04.04.2025 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 563/20.03.2024, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. A respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei-pârâte privind cheltuielile de judecată. A obligat apelanta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 7.107,01 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la data de 14.05.2025 a declarat recurs pârâta B. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, rejudecarea pe fond a cauzei și respingerea acțiunii introductive, ca neîntemeiată. După expunerea situației de fapt și a soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta a indicat drept temei al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. A arătat că prin acțiunea introductivă, intimată reclamantă a solicitat, în temeiul art. 2064 și următoarele C. civ., atragerea răspunderii contractuale a B. S.R.L., respectiv obligarea acesteia la plata sumei în cuantum de 40.357 GBP. În acest context, recurenta pârâtă a apreciat necesar analizarea condițiilor răspunderii civile contractuale, prevăzute de dispozițiile art. 1350 C. civ., procedând la detalierea acestora, prin prisma contractului de expediție încheiat între părți, concluzionând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale. Referitor la obligațiile accesorii încheierii contractului de expediție, recurenta a relatat situația încheierii poliței de asigurare facultativă, arătând că, în conformitate cu dispozițiile art. 2067 alin. (3) C. civ. și-a îndeplinit în mod corespunzător obligația de a asigura bunurile, în acord cu instrucțiunile comitentului, contrar celor reținute prin decizia atacată, apreciind că extinderea obligațiilor expeditorului, de la a încheia contractul de transport și contractul de asigurare, la a asigura executarea acestora, este excesivă, în condițiile în care asemenea obligații nu decurg din nicio prevedere legală sau contractuală. A arătat recurenta că se reproșează acesteia o așa-zisă lipsă de diligență privind condițiile de asigurare, prima instanță apreciind faptul că o simplă fotografie transmisă între părți, prin e-mail, la data de 19.04.2021, suplinește orice alte instrucțiuni pe care comitentul trebuia să le aducă la cunoștința expeditorului, acest mijloc de probă fiind singurul pe care se întemeiază hotărârea instanței de fond. De asemenea, instanța de apel a reținut o neglijență profesională gravă, aplicând total eronat dispozițiile legale incidente, extinzând obligațiile expeditorului, deși prin nicio convenție a părților nu s-a stabilit obligativitatea societății recurente de a verifica condițiile contractului de asigurare. Contrar opiniei instanțelor de fond, recurenta a apreciat că prevederile art. 2067 alin. (1) C. civ. nu se aplică situației în care expeditorul și-a asumat și obligația de a asigura bunurile, aceasta fiind prevăzută distinct la alin. (3) art. 2067 C. civ.. Astfel, alin. (1) indică acționarea expeditorului în interesul comitentului în ceea ce privește alegerea traseului, mijloacelor și modalităților de transport al mărfii, adică raportat la organizarea transportului, iar nu raportat la executarea actelor încheiate. Recurenta a solicitat să se observe dispozițiile art. 2052 alin. (1) C. civ., arătând că, în cazul în care terțul nu își execută obligațiile decurgând dintr-un act, comisionarul nu răspunde față de comitent și dispozițiile art. 2068 C. civ., concluzionând că legiuitorul a indicat în mod expres și limitativ răspunderea expeditorului pentru neglijență în executarea expedierii, or, în speța de față, societatea intimată reclamantă nu a invocat sau probat neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a expedierii. A mai indicat recurenta dispozițiile art. 1959, art. 1984 C. civ. și prevederile art. 17 pct. 1 din Convenția din 1956, referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele, semnată la Geneva, solicitând instanței de recurs să rețină inexistența vreunei fapte ilicite săvârșite de aceasta. În ceea ce privește prejudiciul, recurenta, invocând prevederile art. 1385, 1531, 1532 și art. 1987 C. civ., critică reținerea instanței de apel prin care se arată că prezintă importanță exclusiv suma de asigurare specificată în polița de asigurare, încălcând, în opinia recurentei, principiul reparației integrale a prejudiciului. Totodată, a susținut recurenta analizarea în mod superficial a de către instanța de apel a încălcării dreptului de dispoziție prevăzut de art. 9 C. proc. civ., de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, relativ la cuantumul sumei solicitate și la faptul că nu s-a solicitat prin acțiune echivalentul în RON al acesteia. În plus, a apreciat recurenta că instanța de apel nu a efectuat o analiză reală a motivelor de apel, instanțele de judecată având obligația de a pronunța o soluție doar în funcție de probatoriul administrat, neputând acorda despăgubiri doar în raport de valoarea bunurilor declarate, în mod unilateral și subiectiv de către reclamanta intimată. A arătat recurenta astfel că, atât prima instanță, cât și instanța de apel au considerat că s-au lămurit în ceea ce privește valoarea reală a produselor, de la locul și momentul predării, dând eficiență declarațiilor intimatei reclamante, date în fața asigurătorilor, pe baza preconizărilor acesteia, cu ignorarea probatoriului administrat, dispozițiilor legale și a apărărilor recurentei pârâte, pe care nu le-a analizat prin hotărârile pronunțate. Concluzionând, a apreciat că prejudiciul invocat de reclamantă nu este cert, iar hotărârea instanței de apel nu este motivată, invocând totodată și dispozițiile art. 1534 C. civ., text de lege ce a fost omis a fi observat de către instanțele anterioare. În plus, a apreciat că intimata reclamantă și-a asumat riscul prejudiciului, atât prin prisma alegerii transportatorului și a mijlocului de transport, raportat la care transportatorul a omis a-l verifica din punct de vedere tehnic, cât și din perspectiva omisiunii de a transmite instrucțiuni complete expeditorului și de a verifica conținutul poliței de asigurare, iar A., în calitate de profesionist, ar fi putut evita prejudiciul, prin depunerea unor minime diligențe. Pentru toate aceste argumente, a solicitat să se rețină neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, precum și netemeinicia și nelegalitatea hotărârii atacate.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, reclamanta intimată A. a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 05.06.2025 și a fost repartizat aleatoriu Completului nr. 3, astfel cum reiese din fișa Ecris. În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 30.09.2025, s-a fixat termen de judecată la data de 22.01.2026, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 22.01.2026, după dezbateri contradictorii, instanța a reținut cauza în pronunțare asupra excepției nulității recursului, invocată prin întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul, sub aspect formal, din perspectiva excepției nulității, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat". În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului. Înalta Curte reține că recursul trebuie să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel. În cauză, cererea a fost întemeiată formal pe motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv de nelegalitate este indicat formal, întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici propriu-zise privind nemotivarea, caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate ori existența unor argumente străine de natura cauzei, recurentul limitându-se să reitereze susținerile din apel privind netemeinicia hotărârii primei instanțe. Nici invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita încălcare sau aplicare a normelor de drept material de către instanța de apel, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care, prin decizia atacată, ar fi fost încălcate norme de drept material. Motivarea recursului nu înseamnă doar indicarea formală a unuia sau a unora dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci presupune și o componentă calitativă, de conținut al argumentelor invocate. Astfel, este necesar ca argumentele aduse să facă parte în mod real din sfera motivelor prevăzute de pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în caz contrar situația echivalând cu nemotivarea recursului. Totodată, controlul judiciar nu se poate realiza în cazul în care recurentul nu aduce critici punctuale deciziei atacate și nici nu arată în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel, limitându-se să copieze cuvânt cu cuvânt cererea de declarare a apelului. Aplicând aceste considerații de ordin general la situația concretă din cauza de față, Înalta Curtea constată că argumentele aduse de recurentă nu satisfac exigențele legii în materie de motivare a recursului. Astfel, cererea de recurs reprezintă o copie fidelă a unei părți a cererii de apel. Această modalitate de redactare a cererii de recurs nu reprezintă o veritabilă motivare în sensul dispozițiilor legale mai sus arătate și face imposibilă realizarea controlului judiciar de către instanța de recurs. Înalta Curte notează că recurenta-pârâtă, prin recursul formulat, nu face referire la considerentele instanței de apel, în condițiile în care criticile de nelegalitate reprezintă o reluare a susținerilor formulate prin cererea de apel. Cu toate că recurenta tinde să demonstreze încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 1350 C. civ. referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, aceste aspecte nu pot fi analizate de instanța de recurs, având în vedere că, fără a face referiri concrete la considerentele instanței de apel, recurenta se rezumă la reiterarea motivelor inserate printre alte susțineri preluate ad litteram din cuprinsul cererii de apel. Înalta Curte constată că toate aceste argumente evidențiate anterior reprezintă trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum și o reluare a aspectelor de fond supuse judecății. Totodată, Înalta Curte constată că în cadrul criticilor din recurs se regăsesc reiterate motivele cuprinse în cererea de apel în legătură cu dezlegările date prin decizia recurată, nefiind formulate veritabile critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea instanței de apel și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această etapă procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurenta-pârâtă critică soluția primei instanțe. Or, obiectul recursului îl constituie decizia instanței de apel, a cărei conformitate cu regulile de drept aplicabile trebuie verificate numai prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, reluarea situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Astfel, se constată că recurenta tinde, în realitate, la verificarea situației de fapt, repunând în discuție probele și solicitând instanței de recurs să reconsidere concludența lor. Invocarea anumitor dispoziții legale, fără o dezvoltare corespunzătoare în drept, care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres și limitativ prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ., împiedică exercitarea controlului de legalitate al deciziei recurate. Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și nu doar reiterarea susținerilor formulate prin cererea din apel. În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept aplicabile cauzei. În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 616/A din 04.04.2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ținând seama de soluția de anulare a recursului și reținându-se astfel culpa procesuală a recurentei pârâte, Curtea va obliga pe acesta să plătească intimatei reclamantă A. suma de 800 Euro cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocațial, achitat, în temeiul facturii fiscale nr. x din 22.01.2026, cu chitanța nr. x/22.01.2026, fiind probat caracterul real, necesar și rezonabil al acestor cheltuieli.