ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1894/2025

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1894/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 10 decembrie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la 26 octombrie 2020, sub nr. de dosar x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții SOCIETATEA NAȚIONALĂ AEROPORTUL INTERNAȚIONAL TIMIȘOARA TRAIAN VUIA S.A., MINISTERUL TRANSPORTURILOR și FONDUL PROPRIETATEA, a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că revocarea sa din funcția de membru neexecutiv definitiv în cadrul consiliului de administrație a fost efectuată fără justă cauză; obligarea pârâtei la plata sumei de 24.168 RON, ca urmare a revocării sale fără justă cauză din funcția de membru neexecutiv definitiv în cadrul consiliului de administrație; obligarea pârâtelor 1 și 2 la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 7780 din 24 iunie 2021, pronunțată în dosar de Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

La 9 februarie 2022, cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a Civile a Tribunalului Timiș, sub același număr de dosar.

Prin încheierea de ședință din 12 aprilie 2022, Tribunalul Timiș a admis excepția inadmisibilității capătului 1 din cererea de chemare în judecată, invocată de pârâtul MINISTERUL TRANSPORTURILOR, și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât cu privire la capătul 2 al acțiunii, respectiv, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului FONDULUI PROPRIETATEA S.A. A respins capătul 1 al cererii de chemare în judecată, ca inadmisibil, precum și cererea reclamantului, formulată împotriva pârâților MINISTERUL TRANSPORTURILOR și FONDUL PROPRIETATEA S.A., având ca obiect capătul 2 al cererii, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Prin sentința nr. 537/PI/2022 din 6 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiș , secția a II-a civilă a dispus următoarele: a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ AEROPORTUL INTERNAȚIONAL TIMIȘOARA - TRAIAN VUIA S.A., obligând această pârâtă să-i plătească reclamantului suma de 24.168 RON, cu titlu de despăgubire pentru revocarea fără justă cauză a acestuia din funcția de membru neexecutiv definitiv în cadrul consiliului de administrație; a obligat aceeași pârâtă să-i plătească reclamantului suma de 1.313,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru; s-a luat act că reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita onorariul de avocat pe cale separată; a fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâtei SOCIETATEA NAȚIONALĂ AEROPORTUL INTERNAȚIONAL TIMIȘOARA - TRAIAN VUIA S.A., de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 344/A din 21 iunie 2023, pronunțată în dosar nr. x/2020, Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ AEROPORTUL INTERNAȚIONAL TIMIȘOARA - TRAIAN VUIA S.A., în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și cu intimații-pârâți MINISTERUL TRANSPORTURILOR și FONDUL PROPRIETATEA, împotriva sentinței nr. 537/PI/2022 din 6 octombrie 2022, pronunțate de Tribunalul Timiș.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ AEROPORTUL INTERNAȚIONAL TIMIȘOARA - TRAIAN VUIA S.A.

Prin decizia nr. 142 din 25 ianuarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 344/A din 21 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și intimații-pârâți MINISTERUL TRANSPORTURILOR și FONDUL PROPRIETATEA; a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În ceea ce privește cadrul procesual, Înalta Curte a reținut că în primul ciclu procesual, în fața primei instanțe, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive față de pârâții MINISTERUL TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII și FONDUL PROPRIETATEA. În cadrul apelului, deși aceste soluții nu fuseseră contestate prin calea devolutivă de atac, instanța de apel a procedat la judecarea cauzei și în contradictoriu cu cei doi pârâți, în dispozitivul deciziei recurate fiind menționat expres respingerea apelului în contradictoriu și cu aceștia. În rejudecare, având în vedere intrare sub puterea lucrului judecat al soluției de scoatere din cauză a celor doi pârâți, urmarea admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive, cauza va fi soluționată doar în raport de părțile rămase, respectiv reclamantul A. și pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ AEROPORTUL INTERNAȚIONAL TIMIȘOARA - TRAIAN VUIA S.A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la 15 octombrie 2024, sub nr. x/2020*.

La 3 decembrie 2024, B. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul intimatului-reclamant.

Prin decizia civilă nr. 117/A din 11 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, a fost admis apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost respinsă în integralitate acțiunea formulată de reclamant și a fost înlăturată dispoziția de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată acordate în primă instanță. Au fost menținute, în rest, dispozițiile sentinței apelate. A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 707 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, susținând, în ceea ce privește incidența în cauză a motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanța de judecată nu a respectat principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 și art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de apel, pârâta a invocat încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 109/2011 și ale Legii nr. 111/2016, limitându-se a susține la modul general că procesul de reînnoire a contractului de mandat a fost viciat prin nerespectarea condițiilor în vigoare la data respectivă, fără a se ține seama de metodologia de selecție prevăzută de Legea nr. 111/2016.

Potrivit recurentului-reclamant, apelanta-pârâtă a indicat generic în cererea de apel textul legal, fără a indica în concret articolul pe care își întemeiază cererea, motiv pentru care instanța de apel trebuia să lămurească temeiul juridic, care trebuia pus în discuția contradictorie a părților, întrucât niciunde în cuprinsul cererii de apel, apelanta nu a făcut referire la art. 28-29 din O.U.G. nr. 109/2011 ci, într-o altă secțiune a indicat art. 35, care vizează procedura de reînnoire a mandatului directorului general.

Totodată, susține că intimata-pârâtă își invocă propria culpă, afirmând că procedura de reînnoire a mandatului s-a făcut fără a se ține seama de metodologia de selecție, omițând să precizeze că organizarea acestei proceduri cade în sarcina sa.

Pe de altă parte, evidențiază faptul că raționamentul intimatei-pârâte, în vederea dovedirii nulității contractului de mandat, nu are la bază o situație premisă de indicare a clauzelor contractuale care atrag nulitatea absolută ca urmare a încălcării unor prevederi legale, cele specificate fiind considerații generale.

Sub un alt aspect, recurentul-reclamant susține că instanța de judecată a analizat în cuprinsul hotărârii inclusiv clauzele contractuale, ale actului adițional încheiat de către directorul general cu intimata-pârâtă, depășind astfel limitele casării prevăzute de art. 501 Cod procedură civilă.

În aceeași ordine de idei, recurentul-reclamant arată că, potrivit deciziei de casare, instanța de apel trebuia să se pronunțe cu privire la excepția de nulitate, sens în care Curtea trebuia să stabilească dacă este vorba despre o nulitate totală sau parțială, care sunt efectele și limitele acesteia, pentru corecta stabilire a situației de fapt, aspecte care, de asemenea, nu au fost puse în discuția contradictorie a părților, cu nesocotirea art. 14 C. proc. civ.

Din perspectiva încălcării art. 249 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că, fiind vorba despre un fapt negativ, respectiv neîndeplinirea condiției revocării cu justă cauză, sarcina probei îi incumbă intimatei-pârâte, prin dovedirea faptului pozitiv contrar, respectiv că revocarea a fost efectuată cu justă cauză.

O altă critică vizează faptul că, deși instanța de apel trebuia să analizeze cererile și susținerile părților în vederea corectei stabiliri a situației de fapt, această analiză nu a fost efectuată cu privire la noțiunea "fără justă cauză", putând fi avute în vedere doar motivele de la data revocării din funcție, iar nu alte motive apărute ulterior și invocate prin întâmpinare sau prin cererea de apel. Astfel, în apel, intimata-pârâtă a atras atenția asupra altor articole, respectiv art. 18.6.1-18.6.3 și 18.6.5 din contractul de mandat nr. x/14.05.2019, în condițiile în care, în primă instanță, a specificat că sunt îndeplinite condițiile justei cauze și bunei-credințe în revocarea mandatului, prevăzute de art. 18.6.l, 18.6.2, 18.6.4.

În ceea ce privește incidența în cauză a motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că hotărârea instanței de apel este contradictorie, întrucât, deși a concluzionat că nulitatea care afectează contractul de mandat este una absolută și virtuală, consecința fiind că acesta nu produce efecte juridice, a analizat dispozițiile contractuale, reținând obligațiile părților, cauzele de revocare cu justă cauză și a constat că revocarea a fost justificată.

Potrivit recurentului-reclamant, nulitatea invocată, deși este considerată de instanța de apel ca fiind de plano una absolută, în realitate, raționamentul său vizează natura juridică a unei nulități relative, cu toate consecințele de regim juridic ce decurg dintr-o atare calificare.

Recurentul-reclamant a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, în susținerea căruia a arătat că, în raport de O.U.G. nr. 109/2011, contractul de mandat este un contract reglementat de C. civ., motiv pentru care, în concordanță cu principiile de drept comun, atunci când legea nu interzice, părțile au posibilitatea de a reglementa prin propria manifestare de voință condițiile în care urmează să se deruleze obligațiile contractuale.

În acest sens, arată că a fost adoptată hotărârea A.G.A. din 2019, prin care s-a reînnoit calitatea sa de membru în consiliul de administrație, însă instanța de judecată nu a acordat prevalență forței obligatorii a contractului prevăzută de art. 1.270 C. civ.

Deopotrivă, au fost încălcate și dispozițiile art. 14 C. civ., întrucât intimata-pârâtă, contrar bunei-credințe, se prevalează de propria culpă pentru a obține avantaje financiare, urmărind anularea unor acte care au fost consimțite chiar de aceasta, contrar regulii că nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru a obține avantaje (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

În accepțiunea recurentului-reclamant, acceptarea de către instanța de apel a unei apărări întemeiate pe nulitatea contractului de mandat, invocată de intimata-pârâtă în scopul exonerării de răspundere, reprezintă o aplicare greșită a normelor de drept material, întrucât, potrivit art. 15 C. civ., niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul.

Potrivit recurentului-reclamant, conduita intimatei-pârâte contravine dispozițiilor art. 16 C. civ., care stipulează regula conform căreia nimeni nu se poate prevala de propria culpă și nu poate folosi acest comportament pentru protecția în raport de răspunderea contractuală, instanța de control judiciar făcând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1.246 - 1.250 și urm. C. civ. referitoare la nulitatea actelor juridice.

Recurentul-reclamant arată că susținerile instanței de apel ce vizează faptul că, în cazul directorului general, trebuie reluată procedura de selecție sunt nefondate și încalcă principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Recurentul-reclamant reia argumentul potrivit căruia adunarea generală și-a invocat propria culpă, întrucât niciuna din neregulile reținute nu au fost provocate și nici întreprinse de acesta, iar mai mult decât atât, prin clauzele contractului de mandat, părțile au stabilit cazurile în care o revocare din funcția de mandatar poate fi considerată ca fiind cu justă cauză, acestea fiind prevăzute limitativ la art. 18.6, iar constatările raportului Corpului de Control nr. 6944/16.04.2020 nu pot fi transpuse în aceste cauze.

În raport de prevederile clauzelor actului adițional încheiat de directorul general, recurentul-reclamant arată că nu există o hotărâre a adunării generale care să stabilească un plafon maximal al indemnizației cuvenite mandatarului în caz de revocare fără justă cauză, iar un asemenea statu quo nu i se poate reproșa.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii de recurs, motivat de faptul că o mare parte a criticilor dezvoltate de recurentul-reclamant reprezintă o redare fidelă a cererii de chemare în judecată și a întâmpinării din apel, iar celelalte argumente, aspecte de netemeinicie. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de recurs.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului.

Prin încheierea din 3 decembrie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, față de formularea orală de către recurentul-reclamant a unei cereri de suspendare a judecății cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (2) C. proc. civ., pentru a da posibilitatea părții să formuleze în scris cererea și pentru ca aceasta să fie comunicată intimatei-pârâte, s-a dispus amânarea pronunțării, atât cu privire la cererea de suspendare, cât și cu privire la recurs, la data de 10 decembrie 2025. Prin aceeași încheiere, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă.

La 4 decembrie 2025, recurentul-reclamant a depus la dosar cererea de suspendare a judecății cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 Cod procedură civilă, până la soluționarea dosarului penal nr. x/2025, aflat pe rolul Tribunalului Timiș.

Arată că în acest dosar a fost trimis în judecată pentru "săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, săvârșită de trei sau mai multe persoane împreună, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 1 lit. b) din Legea 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., întrucât în exercitarea atribuțiilor de serviciu și anume atât anterior desfășurării ședințelor consiliului de administrație, cât și cu ocazia desfășurării ședințelor consiliului de administrație a îndeplinit un act cu încălcarea unor dispoziții cuprinse într-o lege și într-o ordonanță de urgență a Guvernului, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) și alin. (4)-(8) din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, precum și art. 54 alin. (1), art. 55, art. 72, art. 73 alin. (1) lit. 3, art. 144

1

alin. (1), alin. (4), art. 144

2

alin. (1) și art. 144

3

alin. (1) din Legea nr. 31/1990".

Recurentul-reclamant susține că soluția penală este de natură să influențeze în mod decisiv dezlegarea pricinii civile, fiind aptă să stabilească definitiv situația de fapt asupra căreia instanța de recurs nu poate reveni și pe care este obligată să o respecte.

Potrivit recurentului-reclamant, dosarul penal nr. x/2025 vizează săvârșirea infracțiunii sus menționate, care reprezintă chiar temeiul raportului juridic dedus judecății în prezenta cauză, întrucât instanța de apel și-a motivat hotărârea pe încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 109/2011.

Mai arată recurentul-reclamant că, în calea extraordinară de atac, limitată la motive de nelegalitate, instanța nu poate administra probe, nu poate schimba situația de fapt și nu poate reevalua temeinicia cauzei. Având în vedere că instanța penală urmează să pronunțe o hotărâre care stabilește definitiv faptele determinante pentru soluția civilă, instanța de recurs nu are posibilitatea procedurală de a adapta soluția la viitoarea stare de fapt, dacă aceasta este contrară celei reținute în hotărârea civilă atacată.

Recurentul-reclamant concluzionează în sensul că singurul mecanism procesual care permite evitarea unei soluții neconforme realității este suspendarea cauzei până la finalizarea judecății penale, stabilirea faptei ilicite, culpa si legătura de cauzalitate, constituind chiar obiectul urmăririi penale.

La 8 decembrie 2025, intimata-pârâtă a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare, arătând că nu este îndeplinită cerința prevăzută de dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv aceea de a se fi început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să se dea în prezenta cauză.

Înalta Curte, analizând cererea privind suspendarea judecății recursului, reține următoarele:

Articolul 413 alin. (1) pct. 2 Cod procedură civilă reglementează un caz de suspendare facultativă a judecății, instanța putând suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel.

Instanța este chemată să aprecieze cu privire la necesitatea întreruperii vremelnice a cursului judecății, astfel că, pentru admiterea cererii, nu este suficientă existența unei proces penal între aceleași părți sau referitor la fapte conexe, ci este necesar ca raportul dintre litigiul civil și cauza penală să fie decisiv, în sensul că soluția penală să fie aptă să influențeze în mod direct și fundamental chestiunea ce va fi tranșată în procesul civil.

Cererea dedusă judecății are ca obiect constatarea revocării reclamantului A., fără justă cauză, din funcția de membru neexecutiv definitiv în cadrul consiliului de administrație al pârâtei SOCIETATEA NAȚIONALĂ AEROPORTUL INTERNAȚIONAL TIMIȘOARA TRAIAN VUIA S.A., precum și obligarea acesteia la plata daunelor-interese, ca urmare a revocării din funcție.

În cauză, reclamantul a promovat recurs împotriva deciziei civile nr. 117/A din 11 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, prin care instanța de apel a reținut, pe de o parte că nulitatea care afectează contractul de mandat nr. x/14.05.2019, încheiat cu încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 109/2011, nefiind parcursă procedura de selecție/evaluare legală, este una absolută și virtuală, iar pe de altă parte, că revocarea mandatului reclamantului s-a dispus cu justă cauză.

În ceea ce privește dosarul penal nr. x/2025, Înalta Curte reține că, așa cum reiese din rechizitoriul din 9 septembrie 2025, întocmit în dosarul nr. x/2023 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, reclamantul are calitatea de inculpat, fiind cercetat pentru acuzația de săvârșire a infracțiunii de abuz în serviciu, reținându-se că acesta, alături de alți inculpați, a îndeplinit un act cu încălcarea art. 35 alin. (2) și alin. (4)-(8) din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, precum și a art. 54 alin. (1), art. 55 alin. (1), art. 72, art. 73 alin. (1) lit. e), art. 144

1

alin. (1) și alin. (4), art. 144

2

alin. (1), art. 144

3

alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte apreciază că nu este justificată suspendarea judecății prezentului dosar, în care este analizată validitatea contractului de mandat, în raport de cauza penală, care vizează săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, respectiv conduita persoanelor implicate în procedura de numire în funcția de membru al consiliului de administrație.

Astfel, analiza nulității actului juridic, din perspectiva îndeplinirii sau încălcării condițiilor impuse de O.U.G. nr. x, nu depinde de constatarea existenței sau inexistenței infracțiunii de abuz în serviciu.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, reținând că cerințele art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.. nu sunt îndeplinite, va respinge cererea de suspendare, formulată de recurentul-reclamant, urmând a proceda la analiza recursului declarat în cauză.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat, pentru considerentele care urmează:

În susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat, sub un prim aspect, încălcarea de către instanța de apel a principiului contradictorialității, reglementat de dispozițiile art. 14 și art. 22 alin. (5) C. proc. civ., susținând că instanța de apel avea obligația de a lămuri temeiul juridic al nulității, ce trebuia pus în discuția contradictorie a părților, întrucât pârâta, în apel, nu a indicat art. 28-29 din O.UG. nr. 109/2011, ci art. 35 care vizează procedura de reînnoire a mandatului directorului general.

Această critică nu poate fi reținută.

Conform dispozițiilor art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., instanța "este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate" și "își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Principiul contradictorialității consacrat de art. 14 din C. proc. civ. are ca scop asigurarea echității procesului civil în sensul art. 6 din același cod și art. 6 din Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Echitatea procedurii presupune ca părțile să nu fie luate prin surprindere de hotărârea pronunțată, cu aspecte de fapt ori de drept care nu au fost discutate și dezbătute.

Dreptul părților de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu, consacrat de art. 14 alin. (4) Cod procedură civilă implică obligația colerativă a instanței de judecată, chemată să vegheze la echitatea derulării procedurii de judecată, de a supune discuției contradictorii a acestora toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate (art. 14 alin. (5) C. proc. civ.). Același deziderat al asigurării echității procedurii constituie fundamentul dispozițiilor art. 14 alin. (6) Cod procedură civilă care obligă instanța de judecată să își întemeieze hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Numai în felul acesta, cunoscând și examinând poziția procesuală și argumentele părților litigante, caracterul echitabil al procesului este păstrat, iar instanța de judecată își poate forma propriul raționament, urmând a indica în cuprinsul hotărârii motivele pentru care unele dintre argumentele prezentate de părți nu au putut fi primite, așa cum impune art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Totodată, potrivit art. 22 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

În raport de dispoziția legală arătată mai sus, se impune a se arăta că, în principiu, judecătorul are autoritate, în ceea ce privește identificarea, interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile și apărările cu care a fost învestit de părți. Așa fiind, în lipsa unui acord expres al părților, dat în condițiile art. 22 alin. (5) Cod procedură civilă, instanța este cea care dă ori restabilește calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidente, ci și identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituției juridice aplicabile.

Transpunând aceste considerente în cauza dedusă judecății, Înalta Curte reține că prin apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe, aceasta a invocat, pe cale de excepție, nulitatea absolută a contractului de mandat nr. x/14.05.2019.

Prin întâmpinarea formulată, reclamantul a invocat inadmisibilitatea acestei critici, expunând argumente în combaterea excepției.

Se impune a se arăta, de asemenea, că, în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 344/A din 21 iunie 2023, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de pârâtă, reținând că nulitatea absolută a contractului de mandat, invocată de apelanta-pârâtă, nu poate fi primită, deoarece contravine dispozițiilor art. 478 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 142 din 25 ianuarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâtă și a reținut că invocarea nulității absolute, pe cale de excepție nu este supusă limitării prevăzute de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., dispunându-se ca, în rejudecare, această excepție să fie analizată cu prioritate.

Totodată, instanța supremă reține că, în al doilea ciclu procesual, din încheierea de ședință de la data de 26 februarie 2025, la care au avut loc dezbaterile, și care face parte integrantă din decizia recurată, rezultă fără echivoc că ambele părți și-au exprimat poziția procesuală cu privire la excepția nulității absolute a contractului de mandat, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte, respectându-se drepturile și garanțiile procesuale ale acestora.

Din perspectiva necesității lămuririi temeiului juridic al nulității invocate de pârâtă, Înalta Curte reține că, în primul ciclu procesual, instanța de casare a reținut că pârâta a arătat în mod expres care este motivul de nulitate invocat, respectiv cel al nerespectării unor dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, cu arătarea actelor normative nerespectate la momentul reînnoirii mandatului acordat intimatului-reclamant.

Ca atare, argumentul recurentului-reclamant nu poate fi primit, câtă vreme contravine aspectelor reținute cu autoritate de lucru judecat de instanța de casare.

Continuând analiza criticilor dezvoltate de recurentul-reclamant ce vizează încălcarea art. 14, dar și a art. 501 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a respectat obligația de a stabili dacă nulitatea este totală sau parțială, Înalta Curte arată că, astfel cum reiese din apelul declarat de pârâtă, aceasta a înțeles să invoce nulitatea contractului de mandat în întregul său, iar prin decizia de casare, în primul ciclu procesual, instanța nu a reținut că partea a invocat nulitatea parțială a actului juridic.

Reiese, astfel, că o distincție în sensul invocat de recurentul-reclamant este lipsită de temei legal, câtă vreme excepția de nulitate a primit în apel un răspuns din partea instanței de control judiciar, integrat contextului juridic configurat de litiganți, cu respectarea limitelor învestirii.

De asemenea, din perspectiva încălcării de către instanța de apel a limitelor casării, recurentul-reclamant a invocat și faptul că s-a procedat de către Curte la analiza clauzelor contractuale și a actului adițional încheiat cu pârâta.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că, prin decizia de casare, s-a dispus ca în rejudecare, instanța de apel să procedeze la analiza cu prioritate a excepției nulității, iar în măsura în care se va impune, la analiza apărărilor și a susținerilor părților pentru corecta stabilire a situației de fapt.

Având în vedere că, astfel cum impune art. 501 C. proc. civ., rejudecarea trebuie să se desfășoare în limitele casării, respectiv ale indicațiilor date de instanța de recurs în decizia de casare, Înalta Curte reține că analiza efectuată de curtea de apel a respectat în mod riguros dispozițiilor legale enunțate.

Deși recurentul-reclamant a invocat și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., nu pot fi reținute alegațiile acestuia, în sensul că ar fi fost ținut să facă dovada faptului negativ, respectiv că revocarea sa din funcție s-a făcut fără justă cauză.

Sub aspectul analizei cererilor și a susținerilor părților în vederea stabilirii corecte a situației de fapt, respectiv dacă revocarea din funcție a operat cu sau fără justă cauză, Înalta Curte arată că acestea reprezintă aspecte de netemeinicie, care excedează controlul de nelegalitate al hotărârilor judecătorești, astfel cum impune art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și, de aceea, fiind situate în afara motivelor de casare prevăzute de lege, nu pot fi analizate.

Înalta Curte va respinge și criticile expuse de recurentul-reclamant în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce vizează motivarea contradictorie a deciziei recurate.

Recurentul-reclamant susține că instanța de apel, deși a concluzionat în sensul că nulitatea care afectează contractul de mandat este una absolută și virtuală, drept urmare acesta neproducând efecte juridice, a procedat la analiza dispozițiilor contractuale, respectiv a cauzelor de revocare cu justă cauză. Ca atare, raționamentul instanței se circumscrie nulității relative, cu toate consecințele juridice ce decurg de aici.

În raport de criticile redate mai sus, Înalta Curte subliniază că, pentru a fi în prezența unor considerente contradictorii, este necesar ca din unele considerente să rezulte temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora.

Analizând decizia atacată, această situație premisă nu poate fi reținută, în condițiile în care instanța de apel a procedat, astfel cum s-a dispus prin decizia de casare, la analiza prioritară a excepției nulității, iar ulterior la criticile și la apărările părților ce vizau revocarea cu sau fără justă cauză a mandatului.

De altfel, Înalta Curte reține că nu există niciun considerent expus în hotărârea recurată din care să reiasă, astfel cum susține recurentul-reclamant că instanța a avut în vedere nulitatea relativă a actului juridic și nu pe cea absolută.

Astfel, sub acest aspect, întreaga analiză a instanței de prim control judiciar vizează nulitatea absolută a contractului de mandat, în raport de dispozițiile art. 28-29 din O.U.G. nr. 109/2011, cu menționarea expresă a dispozițiilor art. 1.246 alin. (1), art. 1.247, art. 1.250, art. 1.253 C. civ.

Ultimul motiv de casare invocat de recurentul-reclamant este cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care va fi, de asemenea, înlăturat.

O primă critică de nelegalitate invocată de recurentul-reclamant vizează faptul că instanța de apel nu a dat prevalență forței obligatorii a contractului, astfel cum dispune art. 1.270 C. civ.

Înalta Curte arată că, astfel cum în etapele procesuale anterioare s-a statuat, pârâta este guvernată de dispozițiile O.U.G. nr. 109/2011, motiv pentru care, în examinarea modului de organizare și funcționarea a acesteia, în concursul dintre legea specială și cea generală, potrivit principiilor de aplicare a legilor, incidența normei speciale nu trebuie să fie permisă expres, ci este o obligație implicită, derivată din principiul specialia generalibus derogant.

Ca atare, contrar afirmațiilor recurentului-reclamant, în concursul dintre legea generală și legea specială aplicabile unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, soluția prefigurată de instanța de apel fiind corectă.

Nici încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 14, art. 15, art. 16 C. civ. nu poate fi reținută, motivat de faptul că, reținând că interesul ocrotit de dispozițiile O.U.G. nr. 109/2011 este unul general și încălcarea acestora reprezintă un caz de nulitate absolută, în mod legal a statuat instanța de apel că nu are relevanță culpa pârâtei, nulitatea absolută având un caracter de ordine publică și, ca atare, prioritate în raport de principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte reține că susținerea recurentului-reclamant în sensul că argumenul instanței de apel referitor la obligativitatea reluării procedurii de selecție încalcă principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, câtă vreme nu sunt dezvoltate argumente în sensul indicat, această concluzie impunându-se și în ceea ce privește analiza efectuată de instanța de apel cu privire la clauzele actului adițional.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 117/A din 11 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării cauzei, formulată de recurentul-reclamant în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 117/A din 11 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2025.