ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1523/2021

Ședința publică din data de 16 iunie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 3 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.N. Aeroportul International Timisoara - Traian Vuia S.A. a chemat în judecată pârâtul A., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 61.693 RON reprezentând prejudiciu cauzat societății prin solicitarea achiziției și recepția echipamentelor și instalării acestora în mod inutil și inoportun pentru societate așa cum însăși Camera de Conturi a Județului Timiș a considerat prin Raportul de control nr. x din 9 august 2012 și prin Decizia nr. 84 din 4 septembrie 2012; la plata sumei de 12.868,33 RON reprezentând dobânda legală calculată până la 25 septembrie 2015; la plata dobânzii legale calculate de la 25 septembrie 2015 și până la recuperarea integrală a prejudiciului; cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței funcționale a Tribunalului Timiș, secția I civilă, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei calității de reprezentant și excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea civilă din 22 martie 2017, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția de necompetența funcțională invocată de către pârât și a declinat competența de soluționate a cauzei în favoarea secției a II-a din cadrul Tribunalului Timiș.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă sub nr. x/2016*.

Prin încheierea nr. 1304 din 18 octombrie 2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Pe rolul Judecătoriei Timișoara dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 876 din 30 ianuarie 2018, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a acțiunii civile formulată de reclamanta S.N. Aeroportul Internațional Timișoara-Traian Vuia S.A. în favoarea Tribunalului Timiș, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Timișoara și Tribunalul Timiș și a dispus înaintarea dosarul Curții de Apel Timișoara în vederea soluționării acestuia.

Pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția I civilă dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 66 din 16 februarie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a stabilit în favoarea secției a II-a Civile a Tribunalului Timiș competența de soluționare a cererii de chemare în judecată.

Pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2016**

Prin sentința civilă nr. 1033/PI din 28 noiembrie 2018, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins excepțiile invocate și a respins acțiunea formulată de reclamanta S.N. Aeroportul International Timisoara - Traian Vuia S.A., în contradictoriu cu pârâtul A..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.N. Aeroportul International Timisoara - Traian Vuia S.A., iar pârâtul A. a formulat apel incident în ceea ce privește respingerea excepției dreptului material la acțiune.

Prin decizia civilă nr. 742/A din 9 octombrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta S.N. Aeroportul International-Traian Vuia S.A. împotriva sentinței civile nr. 1033 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, a admis apelul incident declarat de pârâtul A. împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată de pârât și a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată. A menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.N. Aeroportul International-Traian Vuia S.A., solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea în parte a hotărârii atacate în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă arată că prima instanță a reținut că dreptul la acțiune a luat naștere la data la care reclamanta a luat cunoștință de existența pretinsului prejudiciu, respectiv data finalizării controlului Camerei Curții de Conturi a Județului Timiș, Decizia nr. 84/2012 fiind comunicată la 7 septembrie 2012; ca urmare termenul general de prescripție s-a împlinit la 7 septembrie 2015. Mai arată că a promovat anterior o cerere de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, cerere respinsă prin sentința nr. 58/PI din 19 ianuarie 2016 ca fiind introdusă de o persoană fără capacitate procesuală de folosință, sentință care a rămas definitivă la 9 iunie 2016. Apreciază că sunt incidente prevederile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., noua cerere fiind introdusă la 3 noiembrie 2016, adică în termenul de 6 luni prevăzut de textul de lege mai-sus menționat.

Autoarea căii de atac susține că în mod greșit curtea de apel a reținut că la data introducerii cererii ce face obiectul prezentului dosar, dreptul la acțiune era prescris conform dispozițiilor art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958 și critică statuările din decizia atacată în sensul că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, această dată fiind cea la care s-au achitat contravalorile celor două contracte încheiate în anul 2010.

În opinia recurentei, curtea de apel a aplicat greșit art. 3, 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958 întrucât nu a analizat corect data de început a termenului de prescripție și momentul de la care recurenta putea să acționeze efectiv pentru a preîntâmpina efectul extinctiv al prescripției. Aceeași parte precizează că intimatul-pârât a deținut funcțiile de director general și președinte al consiliului de administrație al recurentei până la 18 iunie 2012, când a renunțat la mandat, iar controlul Curții de Conturi a avut loc în perioada 5 iunie 2012 - 10 august 2012. Apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 2532 C. civ. în sensul că prescripția nu începe să curgă între orice persoană care administrează bunurile altuia și cei ale căror bunuri sunt administrate, cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și aprobate. Arată că în mod greșit a reținut curtea de apel că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă de la data achitării contravalorii contractelor, respectiv 18 februarie 2011 și 29 decembrie 2010, ignorând prevederile art. 14 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 1866 C. civ. din 1864, întrucât intimatul-pârât nu a fost descărcat de gestiune, motiv pentru care curgerea termenului de prescripție a fost amânată.

Recurenta-reclamantă susține că în cauză nu este aplicabil Decretul nr. 167/1958, ci Noul C. civ. deoarece acest act normativ a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, iar termenul de prescripție a început să curgă la 7 septembrie 2012 și a fost întrerupt prin depunerea, la 19 august 2015, a acțiunii ce a format obiectul dosarului nr. x/2015 În temeiul dispozițiilor art. 2537 pct. 2 și art. 2539 alin. (1) și (2) C. civ., cererea fiind formulată în termen de 6 luni, arată recurenta, termenul de prescripție a fost întrerupt.

Prin memoriul de recurs se mai susține că nu este aplicabilă Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii deoarece raportul juridic este unul de administrare și nu unul de muncă, fiind incidente alte dispoziții legale.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 4 noiembrie 2020 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La termenul de la 24 februarie 2021, cauza a fost amânată la 14 aprilie 2021, în complet de filtru, pentru a da posibilitatea intimatului-pârât să depună punct de vedere cu privire la raport. Prin punctul de vedere depus, acesta a solicitat respingerea recursului.

Prin încheierea din 14 aprilie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.N. Aeroportul International Timisoara - Traian Vuia S.A. împotriva deciziei nr. 742/A din 9 octombrie 2019 și s-a fixat termen în ședință publică la 16 iunie 2021, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și nu cele ale Noului C. civ., astfel cum se susține în memoriul de recurs. Stabilind situația de fapt, curtea de apel a constatat că intimatului-pârât îi sunt imputate sumele care au fost achitate în temeiul contractului de lucrări nr. x din 16 noiembrie 2010 încheiat cu B. S.R.L. și al contractului de furnizare nr. x din 2 decembrie 2010 încheiat cu C. S.A., plățile fiind efectuate la 18 februarie 2011, respectiv 29 decembrie 2010.

Conform prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., "Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare", iar art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa". Conform art. 6 alin. (4) din Noul C. civ. și ale art. 201 din Legea nr. 71/2011, "prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit."

Așadar, având în vedere obiectul acțiunii, prin care se tinde la repararea unui prejudiciu cauzat printr-o pretinsă faptă ilicită a intimatului, determinarea momentului la care recurenta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul afirmat se face prin prisma prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, incidente în speță față de datele când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, respectiv 29 decembrie 2010 și 18 februarie 2011, anterior intrării în vigoare a Noului C. civ.. Or, în raport de aceste date, se constată că termenul de prescripție de 3 ani, stabilit de art. 3 din Decretul nt. 167/1958 și calculat conform art. 7 și 8 din același act normativ, era împlinit la 3 noiembrie 2016, data introducerii cererii de chemare în judecată și că soluția instanței de apel de a admite apelul incident și de a respinge acțiunea ca prescrisă este corectă.

Față de incidența în cauză a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, instanța supremă va înlătura și criticile prin care recurenta susține că termenul de prescripție extinctivă a fost întrerupt prin depunerea, la 19 august 2015, a acțiunii ce a format obiectul dosarului nr. x/2015 întrucât dispozițiile art. 2537 pct. 2 și art. 2539 alin. (1) și (2) C. civ., a căror greșită aplicare o invocă autoarea căii de atac nu se regăsesc în Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care se arată că nu este aplicabilă în cauză Decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 3 iunie 2019, în soluționarea unui recurs în interesul legii, și publicată în Monitorul Oficial la 24 octombrie 2019 deoarece art. 517 C. proc. civ. statuează că dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanță de la data publicării în Monitorul Oficial. Ca urmare, decizia nefiind publicată la data soluționării apelului, curtea de apel nu a menționat-o în considerente, dar instanța supremă o va avea în vedere la verificarea legalității modului în care a fost stabilit momentul de la care curge termenul de prescripție.

Prin Decizia nr. 19/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, în interesul legii, că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Instanța supremă nu va reține criticile prin care autoarea căii de atac afirmă că Decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, nu se aplică în cauză, deoarece raportul juridic este unul de administrare și nu de muncă, susținând că termenul de prescripție curge de la 7 septembrie 2012, data la care Decizia nr. 84 din 4 septembrie 2012 a Camerei de Conturi a Județului Timiș a fost comunicată recurentei, și că acest termen ar fi fost întrerupt.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, este incidentă de vreme ce din considerentele acesteia rezultă că se referă tocmai la lipsa relevanței actului de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, în determinarea momentului de început al termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale, "și în cazul faptei juridice licite, respectiv acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plății nedatorate sau gestiunii de afaceri, dispoziții ce au relevanță și în analiza problemei de drept, obiect al recursului în interesul legii."

Așadar, astfel cum a reținut și instanța de apel, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la legalitatea sau nu a unor acte comise de către persoana chemată în judecată ca fiind cea care a cauzat un prejudiciu, persoana prejudiciată trebuia să cunoască dacă activitatea intimatului-pârât era în concordanță cu mandatul ce i-a fost încredințat și în baza căruia acesta a determinat încheierea contractelor în temeiul cărora s-au efectuat plățile în discuție.

Criticile prin care recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a analizat prevederile art. 14 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 2532 C. civ., raportat la art. 1866 C. civ. din 1864, nu vor fi reținute deoarece au fost invocate pentru prima dată în recurs Sub acest aspect, Înalta Curte notează că o astfel de apărare nu a putut fi identificată în cuprinsul întâmpinării la apelul incident, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă. Întrucât aceste motive nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, acestea nu pot fi analizate direct în calea de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.N. Aeroportul International Timisoara - Traian Vuia S.A. împotriva deciziei nr. 742/A din 9 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.N. AEROPORTUL INTERNATIONAL TIMISOARA - TRAIAN VUIA S.A. împotriva deciziei nr. 742/A din 9 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2021.