ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 437/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la 2 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta S.N. Aeroportul Internațional Timișoara - Traian Vuia S.A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 RON reprezentând îmbogățirea fără justă cauză, ca urmare a achitării de către reclamantă a lucrărilor efectuate la pista de decolare-aterizare, aflată în proprietatea pârâtului. Reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1345-1348 C. civ.

Prin încheierea din 19 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, s-a admis excepția necompetenței funcționale a secției I Civilă și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civilă a Tribunalului Timiș.

Prin sentința civilă nr. 276 din 15 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Împotriva sentinței, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 694/A din 25 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins apelul reclamantei.

Instanța de apel a reținut la legală soluția de respingere de către prima instanță a acțiunii de in rem verso ca pe motiv că aceasta are caracter subsidiar, față de acțiunea în pretenții decurgând din relațiile contractuale dintre părți.

La 14 noiembrie 2019, reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 694/A din 25 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a analizat Actul Adițional nr. LO/2107 din 10 mai 2007 încheiat la Contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001, act din care rezultă fără echivoc lipsa unei alte căi de acțiune pentru aceasta decât cea a îmbogățirii fără justă cauză.

Astfel, instanța de apel s-a limitat la preluarea motivării primei instanțe, fără a face o analiză proprie asupra aspectelor și criticilor formulate prin cererea de apel.

Atât prima instanță, cât și instanța de apel au exclus ab initio analizarea acțiunii tocmai pentru existența contractului de concesiune, fără a se analiza că, în drept, nu există un temei pentru lucrările efectuate din surse proprii ale societății, respectiv că nu este aplicabil situației contractul de concesiune existent între părți.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat că prima instanță, interpretând greșit normele de drept, a reținut că "reclamanta are la dispoziție acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală", motiv pentru care a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Astfel, între reclamantă, în calitate de cesionar, și Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, în calitate de concedent, s-a încheiat Contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001, având ca obiect concesionarea bunurilor proprietate publică a statului, care s-au aflat în administrarea Regiei Autonome Aeroportul International Timișoara și ale căror elemente concrete sunt prevăzute în Anexa nr. 1 din contract, printre care și pista de decolare/aterizare.

La data încheierii acestui contract au fost reglementate, în art. 1 alin. (4) lit. b), "bunurile de preluare", ca fiind "bunurile dobândite de către concesionar și care, cu acordul Ministerului Lucrărilor Publice, 3 Transporturilor și Locuinței, rezultate prin folosirea surselor de finanțare proprii ale concesionarului, și care pot reveni concedentului în condițiile legii".

Totodată, a fost reglementat și modul de restituire a acestora:

"la încetarea contractului de concesiune, prin ajungere la termen, concedentul are dreptul să își manifeste intenția de a dobândi bunurile de preluare și de a solicita concesionarului, încheierea contractului de vânzare- cumpărare cu privire la aceste bunuri (…)".

Recurenta-reclamantă susține că aceste prevederi și-au încetat aplicabilitatea prin actul adițional nr. x din 10 mai 2007 și, ca urmare, s-au eliminat noțiunea de "bun de preluare" și alin. (3) al art. 6 care stabilea modul prin care reclamanta era despăgubită în cazul lucrărilor efectuate din fonduri proprii, prin urmare nu a mai existat un temei contractual care să definească modul de despăgubire, fapt pentru care este evident faptul că nu are deschisă o altă cale de acțiune decât cea a îmbogățirii fără justă cauză.

Altfel spus, Ministerul Transporturilor, concedentul în contractul de concesiune, a impus prin actul adițional eliminarea situațiilor în care concesionarul efectuează lucrări asupra bunului concesionat.

La 26 februarie 2020, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerului Finanțelor Publice - D.G.R.F.P. Timișoara a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate, întrucât prin recursul promovat, reclamanta formulează apărări care privesc fondul problemei, cu toate că în faza recursului instanța analizează cauza doar din punct de vedere al legalității. Totodată, a precizat că sunt incidente prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 489 alin. (1) C. proc. civ., respectiv că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 martie 2020, a fost respinsă excepția conexității invocată de recurentul-reclamant S.N. Aeroportul Internațional Timișoara - Traian Vuia S.A. .

Prin încheierea din 26 mai 2020 constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2020 a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a analizat Actul Adițional nr. LO/2107 din 10 mai 2007 încheiat la Contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001, act din care rezultă fără echivoc lipsa unei alte căi de acțiune pentru aceasta decât cea a îmbogățirii fără justă cauză.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin critica formulată de recurentă nu este vizată nemotivarea hotărârii, ci modul în care instanța de apel a interpretat raporturile juridice învederate în susținerea cererii de chemare în judecată, ca atare această critică privind modul de interpretare a probelor nu intră sub incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Argumentele recurentului, în sensul că hotărârea ar fi superficial motivată, întrucât instanța de apel s-a limitat la preluarea motivării primei instanțe, fără a face o analiză proprie asupra aspectelor și criticilor formulate prin cererea de apel, sunt nefondate.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de control judiciar poate să-și însușească argumentele instanței anterioare, fără ca aceasta să semnifice o nemotivare a hotărârii, cu atât mai mult cu cât chestiunea de drept în discuție și anume admisibilitatea actio de in rem verso are o reglementare legală și condiții de exercitare expres prevăzute de art. 1348 C. civ.

Pe de altă parte, faptul că instanța de apel, urmare a probelor administrate, a ajuns la concluzia primei instanțe pentru aceleași considerente, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii. Se constată astfel că, instanța de apel a argumentat de ce prima instanță a procedat corect respingând ca inadmisibilă acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, în contextul verificării condiției esențiale de admisibilitate a acestui tip de acțiune și anume, a caracterului subsidiar al acesteia, în temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În concluzie, hotărârea recurată este argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contrarietate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemei de drept deduse judecății, fiind pe deplin și coerent susținută de considerente care conduc la soluția din dispozitiv.

Înalta Curte va reține ca nefondată și critica prin care se susține că, instanța de apel a exclus ab initio analizarea acțiunii pentru existența contractului de concesiune și a acțiunii ex contractu, deși nu există un temei contractual pentru lucrările efectuate din sursele proprii ale societății.

Acțiunea întemeiată pe temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză (art. 1345- 1348 C. civ.) devine admisibilă numai în măsura în care partea interesată nu poate invoca în favoarea sa niciun alt temei de drept legal sau contractual.

Caracterul subsidiar al acestei acțiuni derivă, așadar, tocmai din faptul că pârâtului nu i se poate stabili vreo obligație care să decurgă direct sau indirect dintr-o dispoziție legală sau dintr-o clauză contractuală.

Lipsa oricărei dispoziții legale sau contractuale, din perspectiva căreia să poată fi analizată existența unei obligații de plată a pârâtului, echivalează cu inexistența unui temei al obligării sale la plata unei sume de bani. Într-o atare ipoteză, dacă s-a produs o îmbogățire a unui patrimoniu corelativ pierderii valorice a celuilalt, iar aceste consecințe au fost generate de același fapt juridic licit, devine admisibilă acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără just temei, când temeiul obligării pârâtului la plată va fi chiar îmbogățirea sa injustă, lipsită de cauză juridică legitimă, deși această consecință nu îi este sub nicio formă imputabilă.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte reține că, în mod corect, s-a constatat că reclamanta nu are deschisă calea acțiunii subsidiare a îmbogățirii fără just temei, câtă vreme raportul juridic dintre părți este reglementat atât de contractul de concesiune, cât și de dispozițiile H.G. nr. 521/1998.

Astfel, între părți a fost încheiat, în condițiile H.G. nr. 521/1998, contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001, contractul care stipulează în art. 7 alin. (19):

"Concesionarul are obligația de a respecta toate celelalte obligații legate de bunurile ce fac obiectul prezentului contract prevăzut de H.G. nr. 521/1998".

Rezultă că prevederile convenției părților se completează cu prevederile H.G. nr. 521/1998.

Potrivit art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 521/1998, "Crearea de noi bunuri proprietate publică, dezvoltarea și modernizarea celor existente în scopul extinderii și modernizării activității Aeroportului Internațional Timișoara se asigură integral de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Transporturilor. Obiectivele de investiții respective se aprobă prin hotărâre a Guvernului".

În perioada 2012 - 2013, recurentul-reclamant a realizat investiții/lucrări de modernizare la pista de decolare-aterizare (care constituie domeniul public al Statului Român și potrivit Legii nr. 213/1998) - atât în temeiul convenției părților (art. 5 alin. (4) din contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001), cât și în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 521/1998, dispoziții în temeiul cărora concesionarul are atât dreptul de a încheia contracte economice cu terții pentru valorificarea în condiții de eficiență a exploatării obiectivelor concesiunii, dar, totodată, și obligația de a mări valoarea bunurilor concesionate și exploatate, prin lucrări de modernizare, îmbunătățiri, etc., potrivit obiectivelor stabilite de către concedent, pentru satisfacerea interesului public și îndeplinirea obiectului de activitate (art. 22 din H.G. nr. 521/1998).

Așadar, este nefondată susținerea recurentului-reclamant, în sensul că investițiile/lucrările de modernizare a bunurilor aparținând în proprietate Statului Român, dar care se află în folosința recurentului-reclamant, în baza contractului de concesiune încheiat pe o perioadă de 49 de ani, ar fi fost efectuate în afara unui acord contractual, acesta neputând administra și exploata domeniul public al statului decât în baza contractului încheiat prin Ministerul Transporturilor.

În acord cu prevederile contractuale, investiția efectuată, îmbunătățirile aduse bunurilor, crearea de noi bunuri proprietate publică, modernizarea celor existente, acestea intră în obiectul concesiunii în mod automat (art. 8 alin. (3) din contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001).

În acest context, în mod corect au reținut instanțele că recurentul- reclamant nu se poate folosi de actio in rem verso, care reprezintă ultimul și singurul remediu, atunci când nu există nici un alt temei (legal sau contractual).

Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de către recurentul-reclamant, că instanța de apel a aplicat corect norma juridică la situația de fapt reținută de către instanță, în cauză nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerea recurentului-reclamant că Actul adițional nr. x din 10 mai 2007 a exclus orice temei contractual care să permită despăgubirea, iar din acest motiv ar avea deschisă calea acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, Înalta Curte reține că acest motiv a fost invocat în apel, urmare a soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii.

Astfel cum s-a menționat, acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză este reglementată prin lege, astfel că părțile nu pot invoca dispoziții contractuale, în combaterea caracterului subsidiar al acesteia, recurenta nefiind în situația de a îndeplini cerința absenței, în mod obiectiv, a oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.N. Aeroportul Internațional Timișoara - Traian Vuia S.A. împotriva deciziei civile nr. 694/A din 25 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2021.