ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2490/2021

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 20.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul S.N. AEROPORTUL INTERNAȚIONAL TIMIȘOARA - TRAIAN VUIA S.A., Ghiroda, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 20.497,95 RON, reprezentând despăgubiri materiale, și obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 Euro, reprezentând despăgubiri morale, ca urmare a prejudiciului suferit în data de 16.03.2016 în incinta Aeroportului Timișoara "Traian Vuia"; cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 243/2020 din 20 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul S.N. Aeroportul Internațional Timișoara- Traian Vuia S.A., sub toate capetele de cerere, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 467/A din 15 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul- reclamant A., în contradictoriu cu intimatul- pârât S.N. Aeroportul Internațional Timișoara- Traian Vuia S.A., împotriva sentinței civile nr. 243/20.02.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, și a respins cererea apelantului-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar, pe fondul cauzei, schimbarea în tot a încheierii de ședință din data de 17.10.2019, în sensul încuviințării administrării probei testimoniale cu medicul aflat la data de 16.03.2016 la Cabinetul medical din incinta Aeroportului Timișoara "Traian Vuia", și a hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului și schimbării hotărârii instanței de fond, cu consecința admiterii cererii de chemare in judecată, constatării ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 20.497,95 RON, reprezentând despăgubiri materiale, și la plata sumei de 100.000 RON, reprezentând daune morale diminuate, precum și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea fondului, apelului si recursului.

Întemeindu-și, în drept, calea de atac pe prevederile pct. 5, 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul- reclamant a relevat, pe scurt, situația în fapt în cauză și a criticat decizia recurată ca nelegală, reproșând instanței de apel hotărârea acesteia este rezultatul unei greșite aplicări în cauză a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., art. 327 și urm. C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 2517 și art. 2528 C. civ., sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

Instanța de apel alege sa nu dea eficienta unei prezumții judiciare care ar fi operat in favoarea recurentului-reclamant, in considerarea faptului ca "cererea de chemare in judecata s-a formulat la data de 15.03.2019, adică la aproape 3 ani de la producerea accidentului".

După cum se poate lesne observa, susține acesta, instanța de judecată aplică o veritabilă sancțiune recurentului-reclamant, pentru inițierea demersului judiciar la limita împlinirii termenului de prescripție, sancțiune care in mod evident este lipsita de orice temei juridic si este rezultatul exclusiv al greșitei interpretări si aplicări pe de o parte a normelor legale care reglementează sfera si modalitatea de aplicare a prezumțiilor judiciare, iar pe de alta parte, a dispozițiilor legale care instituie sanctiuni/decaderi pentru nerespectarea unor termene expres si strict reglementate de legiuitor si nelasate la libera apreciere a judecătorului.

Procedând de o atare manieră, prin hotărârea instanței de apel se încalcă în mod vădit chiar principiul fundamental al rolului activ al judecătorului, reglementat potrivit dispozițiilor art. 22 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant arată că, prin cererea de chemare în judecată, a arătat că accidentarea sa s-a produs pe una dintre rampele amplasate la intrarea în Aeroportul International Timișoara, prejudiciul suferit de către acesta fiind cauzat, pe de o parte, de nesemnalizarea corespunzătoare a rampei de acces în aeroport și, pe de altă parte, de nerespectarea de către intimata-parată a normativelor în vigoare cu privire la siguranța în exploatarea scărilor și rampelor, făcând vastă trimitere, în continuare, la probatoriul administrat.

În raport de probatoriul la care a făcut referire, susține că în favoarea sa operează două prezumții judiciare, și anume, că accidentul a avut loc pe rampa amplasată la intrarea în aeroport, și că intimatul-pârât era perfect conștient de pericolul reprezentat pentru vizitatori de aceste rampe, de altfel, de modalitatea in care era amenajata si acoperita intreaga zona de intrare in aeroport, din acest motiv desființând imediat după accidentul recurentului-reclamant si după notificarea recepționată de la acesta aceste rampe, inlocuindu-le cu trepte, si utilizând un alt material pentru acoperirea zonei de acces.

Arată că, instanța de apel, deși a reținut in mod corect ca "declarația de martor ar fi putut fi coroborata cu o prezumție simpla in sensul desfășurării evenimentelor in modalitatea prezentata", a refuzat să dea eficiență acestei prezumții și, constatând ca intimatul-pârât nu a făcut dovada contrarie, să o transforme într-o prezumție absolută, de natură a dovedi pe deplin situația de fapt descrisă prin cererea de chemare în judecată.

În opinia recurentului, este mai presus de orice tăgadă că refuzul instanței de apel de a da eficiență unei prezumții judiciare, deși a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru a se reține aplicabilitatea acestei prezumții, este rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor legale care reglementează atât prezumțiile judiciare, cat si sancțiunile care pot fi aplicate in cazul împlinirii termenului de prescripție, transpunandu-se in final intr-o flagranta incalcare a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., la care chiar instanța de apel a făcut referire.

Recurentul-reclamant a mai susținut că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, hotărârea fiind nelegală prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin cererea de chemare in judecata invocând și criteriile tehnice pe care, in opinia sa, trebuie să le respecte scările și rampele puse la dispoziția utilizatorilor de către un operator economic, pentru a se considera ca acestea respecta normele legale referitoare la siguranța in exploatare a scărilor și rampelor, respectiv, potrivit pct. 2.2.1.1.3 lit. b) din Ordinul nr. 1994/2002.

Unul dintre motivele de apel invocate de el, arată recurentul-reclamant, a vizat maniera necorespunzătoare în care instanța de fond a motivat sentința pronunțată, criticând faptul ca nu au fost nicicând analizate susținerile sale cu privire la modalitatea necorespunzătoare de amplasare/semnalizare/construire a acestor rampe, în condițiile în care exact acest element constructiv a fost cel care a condus la accidentarea sa, fiind dezvoltate pe larg motivele pentru care, prin amplasarea unui astfel de element si prin nesemnalizarea corespunzătoare, S.N.A.I.T., în calitatea sa de prestator de servicii, pune in pericol integritatea corporală și chiar viața consumatorilor.

În opinia recurentului, nici considerentele expuse de către instanța de apel nu pot reprezenta o motivare corespunzătoare, din perspectiva dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind lesne de observat faptul că, deși a susținut că în mod greșit instanța de fond nu a analizat argumentele vizând elementele constructive ale rampei și daca acestea respectă normativele în domeniu, instanța de apel refuză, la rândul său, să se aplece asupra susținerilor lui, neoferind niciun raționament logico-juridic apt de a fundamenta acest refuz.

Mai mult decât atât, învederează împrejurarea că argumentele reținute de către instanța de apel în cadrul analizei motivului de critică referitor la nemotivare se află în totală contradicție cu elementele reținute în cadrul analizei temeiniciei apelului său.

Recurentul-reclamant susține că, în mod evident, prin respingerea apelului formulat, instanța de apel își însușește toate aceste considerente reținute de către instanța de fond, toate aceste considerente pornind de la premisa că, într-adevăr, ar fi utilizat rampa, reținandu-se, însă, că acestuia îi este imputabilă această utilizare a rampelor cată vreme era de notorietate (?!) ca aceste rampe erau destinate bagajelor.

Pe de alta parte, însă, mai arată, întreaga argumentație prezentată în cadrul aspectelor care tin de temeinicia hotărârii instanței de fond, este fundamentată pe faptul ca, în opinia instanței de apel, recurentul-reclamant nu a făcut dovada utilizării rampei (sau si daca ar fi putut face aceasta dovada prin aplicarea unei prezumții, a fost sancționat de către instanța de apel pentru exercitarea demersului judiciar la limita impiinirii termenului de prescripție).

Or, susține recurentul, este mai presus de orice tăgadă că aceste două categorii de argumente nu pot coexista, aflându-se în situația descrisă de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

În încheiere, recurentul a reiterat faptul că, având în vedere traficul intens de pe acest aeroport, de nivelul milioanelor de pasageri în fiecare an, este cu atât mai important ca verificarea respectării dispozițiilor legale de către un prestator de servicii de o asemenea talie să fie efectuată cu o maximă rigoare și severitate, câtă vreme și cea mai mică abatere de la normele care asigura protecția si securitatea persoanelor care se deplaseaza/lucreaza in incinta aeroporturilor poate conduce la consecințe extrem de dramatice, care sa afecteze un număr semnificativ de persoane. În același context, consideră că hotărârile pronunțate in fond si in apel se transpun într-un foarte periculos precedent, care sa permită agenților economici si/sau prestatorilor de servicii sa se bazeze pe toleranță, înțelegere si chiar protecție din partea instanțelor de judecata, în momentul în care se va solicita sancționarea acestora pentru acest tip de nereguli.

Apărarea formulată în cauză

Intimatul-pârât S.N. AEROPORTUL INTERNAȚIONAL TIMIȘOARA- TRAIAN VUIA S.A., Ghiroda a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 21.07.2021, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei civile.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin rezoluția din 25 august 2021, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 18 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, când s-a pronunțat prezenta decizie.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului- pârât, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Într-o primă critică de nelegalitate invocată, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul-reclamant susține că instanța de apel nu a dat eficiență unei prezumții judiciare care ar fi operat în favoarea sa, și, deși reține că "declarația de martor ar fi putut fi coroborată cu o prezumție simplă în sensul desfășurării evenimentelor în modalitatea prezentată", a refuzat să dea eficiență acestei prezumții.

Critica nu este fondată.

Art. 1357 C. civ. reglementează condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, iar art. 249 C. proc. civ.. instituie regula în materie de probațiune, în sensul că stabilește în sarcina celui care face o susținere obligația de a o proba.

Este adevărat că, potrivit art. 327 C. proc. civ., " Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.", însă, textul acestui art. nu reglementează o prezumție legală, absolută, așa cum se susține prin motivele de recurs.

Față de dispozițiile art. 327 C. proc. civ.., nu se poate susține că reglementarea unui drept, chiar și la despăgubiri, cum se pretinde în speță, în măsura săvârșirii unei fapte ilicite, conține implicit prezumția legală că orice pretinsă atingere adusă acelui drept constituie o încălcare a sa care, în temeiul acestei prezumții legale implicite, și ar exonera persoana care reclamă încălcarea dreptului de sarcina de a o proba.

O astfel de interpretare nu ar fi conformă art. 327 C. proc. civ. și ar lipsi de conținut dispozițiile art. 249 C. proc. civ.

Prin urmare, în cazul în care se pretinde, ca în prezentul litigiu, că prin faptele săvârșite cu vinovăție, intimatul-pârât a produs un prejudiciu recurentului- reclamant, sarcina probei în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate de art. 1357 C. civ., revine reclamantului, prin aplicarea regulii generale cuprinse în art. 249 C. proc. civ.

Este adevărat că prezumțiile constituie mijloace de probă în procesul civil, conform art. 250 și 327 din C. proc. civ., ele reprezentând consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.

Însă, simplul fapt că accidentul suferit de recurentul-reclamant a avut loc pe rampa amplasată la intrarea în aeroport, nu poate conduce, în lipsa oricăror alte elemente probatorii, la concluzia că instanța de apel, deși a reținut în mod corect că "declarația de martor ar fi putut fi coroborată cu o prezumție simplă în sensul desfășurării evenimentelor în modalitatea prezentată", a refuzat să dea eficiență acestei prezumții și, constatând că intimatul-pârât nu a făcut dovada contrarie, să o transforme într-o prezumție absolută, de natură a dovedi pe deplin situația de fapt descrisă prin cererea de chemare în judecată- cum solicită recurentul-reclamant în recurs.

În plus, contrar susținerilor recurentului-reclamant, așa cum corect a reținut și instanța de apel, conform art. 249 C. proc. civ.., recurentul-reclamant nu a probat deloc, în speță, îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de art. 1349, 1357, 1381 și urm. C. civ., existența acestor condiții verificându-se în mod cumulativ, și nu doar prin prisma existenței, sau nu, a unei fapte ilicite.

Nu este întemeiată nici susținerea recurentului-reclamant în sensul că instanța de apel s-a limitat la a reține raționamentele expuse de instanța de fond, fără a se apleca și asupra susținerilor sale, ba, mai mult decât atât, mai susține recurentul, argumentele reținute de către instanța de apel în cadrul analizei motivului de critică referitor la nemotivare, se află în totală contradicție cu elementele reținute în cadrul analizei apelului său.

Decizia recurată cuprinde considerentele pentru care instanța de apel a apreciat ca nefondate criticile formulare prin motivele de apel. Analiza efectuată de instanța de apel respectă dispozițiile art. 452 C. civ.., curtea de apel dezvoltând în cuprinsul hotărârii pronunțate propriul raționament juridic, în limitele învestirii fixate prin motivele de apel.

Și, astfel, în ceea ce privește motivul de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere (...) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că este nefondat.

Conform prevederilor art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Astfel, în raport de dispozițiile precitate, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, în aceste condiții, este de observat că, hotărârea instanței de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt și textele de lege incidente în cauză, reprezentând, așadar, o motivare în fapt și în drept a sentinței, instanța de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, "considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul" (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Și, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în acțiunea introductivă.

Or, în prezenta cauză, instanța de apel a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv, argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că considerentele sale ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei, cum nefondat susține recurentul-reclamant.

Nerespectarea prevederilor art. 425, alin. (1) C. proc. civ. poate atrage nulitatea hotărârii, în condițiile art. 175, alin. (1) C. proc. civ., dar numai în situația în care partea interesată dovedește existența unei vătămări, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

În ceea ce privește viciile motivării unei hotărâri, din textul art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ., rezultă că acestea pot fi grupate în trei mari categorii: lipsa motivării; motivarea inexactă; motivarea insuficientă.

De asemenea, și în ceea ce privește motivul de casare - nemotivarea hotărârii, dispozițiile art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ. reglementează ipoteze diferite: hotărârea care nu este deloc motivată; hotărârea care cuprinde motive contradictorii; hotărârea cuprinde motive care sunt străine pricinii. Prin urmare, hotărârea poate suferi trei feluri de vicii; să fie inexistentă; să fie inexactă; să fie insuficientă.

În speță, din examinarea conținutului motivării deciziei recurate, Înalta Curte constată că acesta respectă exigențele prev. de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât cuprinde motivele în fapt și în drept.

Or. nemulțumirea recurentului valorificată în cadrul acestui motiv de casare rezultă din faptul că instanța de apel nu ar fi analizat criticile formulate în apel cu privire la probele administrate în cauză, pentru stabilirea stării de fapt; nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Dacă argumentele și probele administrate de către părți au format convingerea instanței de apel în sensul soluției adoptate, și dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei, cum încearcă recurentul-reclamant să reproșeze instanței de apel.

Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu echivalează cu incidența unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat susține, și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe aceste dispoziții legale vor fi respinse.

În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, motivarea primei instanțe răspunzând argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind, astfel, identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., invocat, să nu-și găsească incidența în cauză.

În contextul arătat, faptul că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată de instanța de apel, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, recursul, prin prisma motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., de asemenea, invocat de recurentul- reclamant, Înalta Curte reține următoarele:

În cauza de față, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de recurs constată că recurentul-reclamant a invocat și încălcarea dispozițiilor art. 1357 C. civ.

Cât privește aceste dispoziții, se reține că acestea constituie temeiul legal pentru consacrarea răspunderii civile delictuale, înțelegând prin aceasta ansamblul de norme legale și principii de drept potrivit cărora intervine obligația de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite.

Condiția esențială pentru aplicarea dispozițiilor art. 1357 C. civ., este aceea a constatării unei fapte ilicite în sarcina intimatului- pârât.

Astfel, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale sunt: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Fapta omului prin care se provoacă un prejudiciu poate fi atât o acțiune, cât și o inacțiune sau omisiune.

Mai explicit, chiar și dispozițiile art. 1349 alin. (1) noul C. civ., reiterează principiul, în sensul că orice persoana are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere drepturilor sau libertăților altor persoane.

Pentru lămurire, Înalt Curte mai arată că, fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

Argumentele recurentului-reclamant sunt nefondate, având în vedere textul C. civ., arătat mai sus.

Fără a reanaliza probatoriul administrat, lucru, de altfel, nepermis în această cale de atac, cum încearcă recurentul- reclamant prin criticile formulate, Înalta Curte reține că, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a intimatului-pârât: nu este îndeplinită, condiția negativă descrisă de art. 1357 C. civ., respectiv, nu există fapta ilicită, între presupusa faptă a intimatului și prejudiciu nefiind dovedită legătura de cauzalitate cerută de lege.

Este important de reținut că instanța anterioară a fost preocupată să lămurească care au fost circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei pendinte, în raport de care, apare ca evidentă concluzia că recursul reclamantului trebuie respins, întrucât, nu s-a putut constata îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii delictuale civile, astfel încât, acesteia nu i se poate recunoaște dreptul de a fi despăgubit, decizia instanței de apel fiind astfel dată cu aplicarea corectă a textelor de lege care reglementează instituțiile răspunderii civile delictuale, reglementate de prevederile art. 1357 și următoarele C. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reține că și argumentele recurentului-reclamant întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. nu pot fi primite, având în vedere că instanța de apel a aplicat corect prevederile incidente, motiv pentru care, urmează a fi înlăturate, fiind legală și temeinică hotărârea acesteia, impunându-se a fi menținută, prin respingerea recursului.

Pentru considerentele prezentate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 467/A din 15 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2021.