Decizia nr. 1417/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2312/2016 a Tribunalului Timiș

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4 noiembrie 2014 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul SN Aeroportul Internațional Timișoara -Traian Vuia S.A., a solicitat, în principal, lăsarea de către pârât în deplină proprietate și liniștită posesie a suprafaței de 9438 mp din parcela cu nr. cad. x în suprafață totală de 15.100 mp, înscrisă în CF x Remetea Mare, ocupată și împrejmuită cu gard, și a suprafaței de 7641 mp din parcela cu nr. cad. x în suprafață totală de 24.200 mp. înscrisă în CF x Remetea Mare, ocupată și împrejmuită cu gard de către pârât. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii bunului imobil imposibil de restituit în natură, la valoarea de piață a acestuia.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș: Prin sentința civilă nr. 2312/PI din 26 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost respinsă excepția insuficientei netimbrări, ca neîntemeiată. A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul SN Aeroportul Internațional Timișoara Traian Vuia S.A., în sensul obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei de 16.348,8 euro în echivalent în RON la data plății efective, cu titlu de despăgubiri. A fost respinsă în rest cererea reclamantului, ca neîntemeiată. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 8277 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara: Prin decizia civilă nr. 211 din 25 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de pârâtul SN Aeroportul Internațional Timișoara - Traian Vuia S.A. împotriva sentinței civile nr. 2312/PI din 26 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu reclamanții B. și C., în calitate de succesori ai defuncților A. și D.. A respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul accesoriu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 211 din 25 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, pârâtul SN Aeroportul Internațional Timișoara - Traian Vuia S.A. a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivare, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a extins prevederile art. 563 și art. 566 noul C. civ. dincolo de ipotezele la care se aplică prin analogie, la situații ce nu cad sub incidența acestor dispoziții. Conform art. 566 alin. (1) C. civ., pârâtul poate fi obligat la despăgubiri în cazul admiterii unei acțiuni în revendicare doar în două situații limitative și expres prevăzute de lege, respectiv bunul supus restituirii a pierit din culpa sa sau a fost înstrăinat. Ori, prin decizia recurată, Curtea de apel Timișoara a menținut soluția primei instanțe și a arătat că, din cauza destinației legale a terenului ocupat fără drept de către pârâtă, respectiv aceea de zonă de protecție, terenul nu poate fi restituit în natură, considerent pentru care cererea principală nu poate fi admisă. A reținut, însă, că cererea subsidiară este întemeiată, motiv pentru care, în temeiul art. 563 și art. 566 C. civ., i-a acordat reclamantului despăgubiri reprezentând contravaloarea bunului - valoare calculată prin expertiza suprafeței ocupate de societatea pârâtă prin edificarea gardului împrejmuitor al aeroportului. În mod greșit instanța de apel a reținut că s-a acordat ceea ce reclamantul a solicitat prin cererea subsidiară, despăgubirile fiind reprezentate de suma de bani care înlocuiește bunul imobil revendicat cu privire la care a considerat că nu poate fi restituit în natură. Mai mult, deși a reținut că reclamantul nu a cerut despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului pentru o perioadă de timp, ci redobândirea posesiei bunului imobil sau valoarea acestuia în caz de imposibilitate de restituire, instanța de apel a înțeles să cumuleze posesoriul cu petitoriul, iar pe cale de consecință să admită în fapt o acțiune posesorie și să oblige pârâta la plata unor despăgubiri ce rezultă dintr-o acțiune petitorie. Or, potrivit art. 949 și urm. C. civ., cel care a posedat un bun cel puțin un an poate solicita instanței de judecată prevenirea sau înlăturarea oricărei tulburări a posesiei sale sau, după caz, restituirea bunului. De asemenea posesorul este îndreptățit să pretindă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate. Prin decizia recurată, instanța de apel și-a însușit punctul de vedere al primei instanțe, fără a identifica faptul că instanța a acordat altceva decât ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată - restituirea bunului ori contravaloarea bunului imobil imposibil de restituit în natură, la valoarea de piață a acestuia. Or, raportat la aceste solicitări, instanța de fond l-a păstrat pe reclamant ca proprietar al terenurilor ce fac obiectul litigiului, însă în același timp, a dispus și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor ce se cuvin a fi acordate reclamantului, reprezentând echivalentul contravalorii imobilului. Instanța a făcut practic o dublă despăgubire, păstrând în proprietatea reclamantului atât terenul, cât și contravaloarea acestuia. În măsura în care terenul obiect al litigiului rămâne în proprietatea reclamantului, pârâta putea fi obligată, cel mult, la plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosință, despăgubire care se raportează la prețul chiriei în zonă, așa cum se procedează în cazul când există și se acordă despăgubiri pentru lipsa de folosință. Potrivit soluțiilor din doctrină nu este admisibil cumulul posesoriului cu petitoriul. Instanța este ținută să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 674 C. proc. civ. Singurele situații în care se poate discuta despre un cumul sunt acelea în care reclamantul înțelege să-și transforme acțiunea posesorie în acțiune petitorie - când instanța califică apărările reclamantului ca fiind acțiune petitorie, dat fiind faptul că prin apărările formulate acesta solicită dreptul de proprietate asupra imobilului. Însă instanța a calificat acțiunea ca fiind posesorie, deci trebuia soluționată ca atare. În continuare, recurentul-pârât a arătat că trebuiau acordate despăgubiri pentru lipsa de folosință, iar nu contravaloarea bunului imobil, în cazul în care reclamantul și-ar fi modificat cererea de chemare în judecată. Este greșită motivarea instanței de apel potrivit căreia "tribunalul s-a pronunțat în limitele învestirii, cu respectarea principului disponibilității", păstrându-l ca proprietar pe reclamant, fiind încălcat atât principiul disponibilității, cât și principiul legalității prevăzute de art. 7 și art. 9 C. proc. civ. Ambele instanțe de fond, deși au apreciat că este vorba despre o acțiune în revendicare, au aplicat prevederile legale de la acțiunile posesorii și au acordat despăgubirile de la acțiunile în revendicare. Recurentul-pârât a precizat că nu poate fi obligat la despăgubiri pentru contravaloarea bunului imobil, deoarece Aeroportul International Timișoara nu este proprietarul acestor terenuri, ci Statul Român, imobilul aparținând domeniului public. Asupra acestei suprafețe de teren aeroportul are doar un drept de concesiune, dobândit în baza contractului de concesiune nr. x/01.06.2001, încheiat între Ministerul Transporturilor și SN AIT-TV S.A.. Or, aeroportul în calitate de concesionar nu are capacitatea și calitatea de a acorda contravaloarea imobilului. În ceea ce privește considerentele deciziei recurate, prin care se arată faptul că sunt nefondate argumentele din cererea de apel ce se referă la faptul că reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantului s-ar fi făcut pe un teren aflat în proprietatea Statului Român - domeniu public, dat fiind faptul că prin dosarul nr. x/2016 s-a tranșat definitiv aspectul potrivit căruia titlul de proprietate invocat de reclamant nu este lovit de nulitate absolută, nefiind emis pentru terenuri care s-ar fi aflat în domeniul public al statului, recurentul-pârât precizează că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că în urma raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea topometrie întocmit în cauză de expert E., prima instanță, a reținut doar faptul că SN Aeroportul Internațional Timișoara-Traian Vuia S.A. a edificat un gard de protecție în jurul aeroportului, iar porțiuni din parcelele de teren aflate în proprietatea reclamantului se află în incinta aeroportului. Instanța nu a făcut nicio referire la faptul că există o suprapunere reală pe o suprafața de 9448 mp între imobilul cu număr cadastral x aflat în proprietatea reclamantului și imobilul cu număr cadastral x aflat în proprietatea Statului Român - domeniul public, o suprapunere reală pe suprafața de 2733 mp între imobilul cu număr cadastral x aflat în proprietatea reclamantului și imobilul cu număr cadastral x aflat în proprietatea Starului Român - domeniul public și o suprapunere pe suprafața de 395 mp între imobilele cu număr cadastral x și imobilul cu număr cadastral x.

Apărările formulate în cauză: Intimații-reclamanți B. și C. au depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 17 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: 1. Instanțele de fond nu au extins aplicarea prevederilor art. 563 și 566 C. civ. la o ipoteză ce nu este reglementată de aceste texte. Astfel, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul SN Aeroportul Internațional Timișoara -Traian Vuia S.A. pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 9438 mp. din parcela cu nr. cad. x în suprafață totală de 15.100 mp. înscrisă în CF x Remetea Mare ocupată și împrejmuită cu gard, a suprafaței de 7641 mp. din parcela cu nr. cad. x în suprafață totală de 24.200 mp. înscrisă în CF x Remetea Mare ocupată și împrejmuită cu gard de către pârât. În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii bunului imobil imposibil de restituit în natură, la valoarea de piață a acestuia. Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că reclamantul este proprietarul terenurilor extravilane înscrise în CF x Remetea Mare (provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. x) nr. cad. x, în suprafață de 15.100 mp., și CF nr. x Remetea Mare (provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. x), nr. cad. x, în suprafață de 24.200 mp., dobândite prin reconstituire în baza Legii nr. 18/1991 potrivit Titlului de proprietate nr. x/17.05.2004 și Procesului-verbal de punere în posesie din 27 mai 2003. De partea sa, pârâtul SN Aeroportul Internațional Timișoara Traian Vuia S.A. a edificat un gard de protecție în jurul aeroportului, porțiuni din parcelele de teren aflate în proprietatea reclamantului fiind incluse în zona de protecție a aeroportului, ca terenuri supuse servituții de aeronautică civilă. Astfel, prin concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară specialitate topometrie, întocmit în cauză de către expert E., s-a arătat că din parcela nr. cad. x suprafața de 9448 mp. se află în incinta aeroportului pârât, iar din parcela cu nr. cad. x, suprafața de 3128 mp. se află în aceeași situație. Reclamantul a revendicat aceste suprafețe de teren, solicitând în principal restituirea lor în natură, iar în caz de imposibilitate, la plata de despăgubiri constând în contravaloarea terenurilor. În condițiile art. 563 alin. (1) C. civ., proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul. Iar potrivit art. 566 alin. (1) C. civ., sub marginala "Efectele admiterii acțiunii în revendicare" se arată că pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat. În aceleași condiții, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii. Întrucât terenurile sunt afectate de zona de protecție aeronautică stabilită de pârât prin edificarea unor garduri în jurul aeroportului, terenurile fiind cuprinse în interiorul acestei zone, reclamantul este privat de atributele dreptului său de proprietate, astfel cum sunt enumerate în art. 555 alin. (1) C. civ., iar restituirea în natură nu este posibilă. Prin urmare, făcând aplicarea textelor sus-menționate, instanțele au dispus obligarea la plata contravalorii terenurilor, cu titlu de despăgubire, ca o reparație echitabilă pentru lipsirea reclamantului de deplinătatea atributelor specifice dreptului de proprietate. Trimiterea la prevederile art. 566 C. civ. nu înseamnă că instanțele au cumulat o acțiune petitorie cu una posesorie, așa cum susține recurentul, pentru că instanța de apel a explicat că obligarea pârâtului la plata de despăgubiri trebuie citită în sensul sintagmei din art. 566 alin. (1) C. civ., respectiv faptul că aceste despăgubiri reprezintă contravaloarea imobilului imposibil de restituit în natură. Iar, în speță, față de noua destinație a terenurilor, se poate considera că acestea sunt ocupate în mod ireversibil, astfel încât nu este eronată interpretarea în sensul că, pentru reclamantul care nu-și poate exercita atributele posesiei, folosinței și dispoziției terenurile pot fi considerate ca fiind "pierite" din punct de vedere juridic. Prin urmare, admiterea acțiunii în temeiul art. 563 alin. (1) și 566 alin. (1) C. civ. a fost făcută în condiții de deplină legalitate; 2. Instanțele nu au acordat altceva decât s-a cerut, petitul cererii de chemare în judecată fiind cât se poate de explicit: în principal, s-a solicitat lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenurilor ulterior enumerate; în subsidiar, dacă restituirea în natură ar fi imposibilă, pârâtul să fie obligat la plata contravalorii bunului. Iar prin precizarea de acțiune depusă la 20 ianuarie 2015, s-a arătat că temeiul de drept al cererii îl constituie art. 563 C. civ., acțiunea formulată fiind una în revendicare. Drept urmare, în respectarea principiului disponibilității, instanțele s-au pronunțat în limitele în care au fost învestite de reclamantul care, printr-o manifestare consecventă de voință, a urmărit să-și redobândească dreptul de proprietate în plenitudinea atributelor sale prin recurgerea la mijlocul specific de apărare, care este acțiunea în revendicare. Dimpotrivă, s-ar ajunge la o nesocotire a acestui principiu fundamental al procesului civil dacă s-ar face aplicarea prevederilor art. 949 C. civ. care reglementează acțiunea posesorie, așa cum consideră recurentul că trebuiau să procedeze instanțele; 3. Instanțele nu i-au acordat reclamantului "o dublă despăgubire", esențială în analiza chestiunii dublei reparații, raportat circumstanțelor factuale ale cauzei, fiind determinarea efectelor pe care le va produce hotărârea definitivă asupra acțiunii în revendicare. Astfel, la momentul rămânerii definitive a soluției de obligare a pârâtului SN Aeroportul International Timișoara Traian Vuia S.A. la plata contravalorii terenurilor aflate în posesia acestuia, se va tranșa definitiv situația juridică a terenurilor în raport cu cele două părți ale raportului juridic litigios: proprietarul neposesor - reclamantul și posesorul neproprietar - pârâtul. Prin admiterea acțiunii în revendicare în modalitatea făcută, o nouă acțiune în revendicare a acelorași terenuri între aceleași părți nu ar mai fi cu putință, hotărârea pronunțată în prezentul litigiu beneficiind de autoritate de lucru judecat. Cu alte cuvinte, în patrimoniul reclamantului nu va exista, prin raportare la același pârât, decât contravaloarea acordată în cadrul prezentului proces. Așa cum s-a arătat anterior, soluția de admitere a cererii formulate în subsidiar s-a bazat pe aprecierea că destinația actuală a terenurilor este una ireversibilă, motiv pentru care pârâtul nu ar mai putea fi chemat în judecată de succesorii reclamantului printr-o nouă acțiune prin care să se urmărească valorificarea atributelor dreptului de proprietate asupra acelorași terenuri. În consecință, și având în vedere cele dezvoltate la pct. 1 și 2 ale considerentelor, nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul că, de vreme ce terenurile rămân în proprietatea reclamantului, pârâtul putea fi obligat cel mult la contravaloarea lipsei de folosință; 4. Nu este întemeiată critica relativă la faptul că pârâtul SN Aeroportul International Timișoara Traian Vuia S.A. nu este proprietarul terenurilor, ci Statul Român, motiv pentru care acesta ar fi trebuit obligat la despăgubiri. Instanțele au analizat corect acțiunea în revendicare prin determinarea calității de proprietar a reclamantului - într-o acțiune separată fiind stabilit definitiv că reclamantul este proprietarul terenurilor, iar titlul său de proprietate nu este lovit de nulitate absolută, în condițiile în care nu a fost emis pentru terenuri care s-ar fi aflat în domeniul public al statului -, respectiv a celei de posesor neproprietar al pârâtului, care folosește terenurile în legătură cu activitatea pe care o desfășoară. Pe de altă parte, prin încheierea din 18 martie 2015 a Tribunalului Timiș, secția I civilă a fost respinsă excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului SN Aeroportul International Timișoara Traian Vuia S.A., cu motivarea că prin sentința civilă nr. 1923/2011 a Tribunalului Timiș s-a stabilit că pârâtul are calitatea de posesor al terenurilor ce formează și obiectul prezentului dosar. Or, această încheiere nu a fost apelată, astfel încât a intrat în puterea lucrului judecat. Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte consideră că aspectele invocate prin motivele de recurs nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția curții de apel, din perspectiva celor puse în discuție prin motivele de recurs, fiind rezultatul interpretării și aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimați. PENTRU ACESTE MOTIVE,