ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 488/2023

Ședința publică din data de 7 martie 2023

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 19 februarie 2016, reclamanta și-a precizat cererea cu privire la modul de calcul al prejudiciului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1357 alin. (1) și (2), art. 1385 și art. 1349 și 1357 din C. civ., pe dispozițiile art. 6 din Legea concurenței nr. 21/1996, ale art. 8 din Regulamentul (CEE) nr. 95/93 al Consiliului din 18 ianuarie 1993 privind normele comune de alocare a sloturilor orare pe aeroporturile comunitare, pe art. 107 și 108 din TFUE și art. 2 lit. b) din Directiva 2006/11/CE.

Prin sentința civilă nr. 2226 din 12 iulie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis excepția lipsei de interes, în ceea ce privește cererea având ca obiect repararea prejudiciului produs prin adoptarea grilelor de tarife din 26 iunie 2014, 21 august 2014 și 5 martie 2015 și a respins cererea precizată, pentru lipsa interesului.

Totodată, a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B.., S.N. Aeroportul International Timișoara "Traian Vuia" S.A., Ministerul Transporturilor și Statul Român prin Ministerul de Finanțe, ca neîntemeiate; a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului de Finanțe, excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității, ca neîntemeiate.

De asemenea, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea precizată având ca obiect repararea prejudiciului produs prin actele indicate în cerere (mai puțin grilele de tarife din datele de 26 iunie 2014, 21 august 2014 și 5 martie 2015), ca prescrisă.

A admis în parte cererea pârâtei B.. privind acordarea cheltuielilor de judecată, fiind obligată reclamanta la plata către pârâta B.. a sumei de 300.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Totodată, pârâta B.. a formulat apel incident împotriva sentinței pronunțate de prima instanță.

2.1. Prin apelul formulat la 25 octombrie 2018, reclamanta A. S.A. a solicitat anularea în parte a hotărârii, respingerea excepției prescripției și a excepției lipsei de interes, respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de B.. în fața primei instanțe, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și modificată, obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată precum și respingerea cererilor de cheltuieli de judecată formulate de către intimați.

2.2. La data de 26.10.2018, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat apel, în ceea ce privește respingerea excepției procesuale pasive a acestui pârât și a lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, solicitând admiterea apelului și modificarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și a lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român.

2.3. La data de 19.12.2018, pârâta B.. a declarat apel incident împotriva considerentelor sentinței civile nr. 2226 din 12 iulie 2018, prin care a solicitat înlăturarea argumentelor din care s-ar putea înțelege că faptele deduse judecății ar reprezenta o faptă ilicită unică, având caracter continuu și/sau că termenul de prescripție aplicabil în prezenta cauză ar fi cel din materie civilă și înlocuirea acestora cu propriile considerente ale instanței de apel, în sensul că faptele deduse judecății sunt fapte distincte, ce trebuie analizate separat, iar nu ca o faptă ilicită cu caracter continuu, fiind aplicabil termenul de prescripție din materie administrativă; totodată, a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – secția a VI-a Civilă, sub numărul de dosar x/2018

Prin cererea din 5 iunie 2019, apelanta-reclamantă A. S.A. a solicitat să se ia act de achiesarea sa la sentința atacată, cu privire la excepția lipsei de interes.

Ulterior, la data de 2 octombrie 2019, apelanta A. S.A. a depus cerere de revocare a achiesării.

Prin decizia civilă nr. 1 din 9 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul x/2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins cererea de retractare a achiesării, ca nefondată și a luat act de achiesarea apelantei A. S.A. la sentința atacată, în ceea ce privește soluția de admitere a excepției lipsei de interes în legătură cu cererea având ca obiect repararea prejudiciului produs prin adoptarea grilelor de tarife din 26 iunie 2014, 21 august 2014 și 5 martie 2015.

De asemenea, a respins apelul declarat de apelanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2226 din 12 iulie 2018, pronunțată în contradictoriu cu intimatele S.N Aeroportul International Timișoara "Traian Vuia" S.A., Statul Român prin Ministerul Transporturilor, ca nefondat; a admis apelul formulat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului, respingând cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român.

Totodată, a respins excepția lipsei de interes în formularea apelului incident, ca nefondată și a respins apelul incident formulat de apelanta B.., ca nefondat.

Prin aceeași decizie, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanta A. S.A., ca nefondată și a obligat apelanta A. S.A. la plata către intimata B.. a sumei de 200.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și la plata către intimata S.N. Aeroportul Internațional Timișoara "Traian Vuia" S.A. a sumei de 106.708,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

3.1. Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat, în principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, iar în subsidiar, în ipoteza în care instanța de recurs nu ar admite motivele de casare ce privesc problema achiesării, a solicitat casarea atât a deciziei instanței de apel, cât și a hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond, în condițiile art. 497 și art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, prin aceea că a apreciat asupra excepției prescripției din perspectiva cererii de reparare a unui prejudiciu diferit de cel reclamat de recurenta-reclamantă, critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

A precizat că instanțele de fond nu s-au pronunțat cu privire la cererea efectiv formulată, ci s-au pronunțat cu privire la o cerere care nu a fost formulată de reclamantă, acționând extra petita.

Recurenta-reclamantă a susținut că a solicitat repararea unei pagube unice, constând în compromiterea afacerii sale, pagubă generată de o faptă ilicită continuă săvârșită de către intimați, distinctă de prejudiciul individual care a decurs din fiecare act material aflat în componența faptei ilicite continue de favorizare a pârâtei B.. și, de asemenea, distinctă de suma prejudiciilor individuale decurgând din fiecare act material aflat în componența faptei ilicite menționate.

Astfel, a considerat eronat raționamentul instanțelor de fond și de apel care a condus la admiterea excepției prescripției.

Sub un alt aspect, circumscris motivului de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că soluția instanței de apel dată problemei achiesării încalcă prevederile art. 467 alin. (1), art. 463 și art. 464 din C. proc. civ., în sensul că s-a aplicat regimul achiesării fără a fi în prezența unei achiesări eficace.

A menționat că achiesarea a fost retractată înainte ca aceasta să devină irevocabilă și că, în conformitate cu textul art. 464 alin. (2) din C. proc. civ., această achiesare nu a produs efecte, deoarece instanța nu a luat act de manifestarea de voință.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă a considerat că, luând act de achiesare prin decizia recurată, instanța a încălcat dispozițiile art. 467 alin. (1), art. 463 și art. 464 din C. proc. civ., nefiind în prezența unei achiesări eficace.

A mai susținut recurenta-reclamantă că hotărârea atacată încalcă dispozițiile art. 10 C. civ. prin raportare la art. 12 C. proc. civ., în sensul că instanța de prim control judiciar a aplicat regimul sancționator al abuzului de drept în absența unui drept exercitat abuziv.

În opinia instanței de apel, reclamanta a acționat abuziv, deoarece achiesarea s-a făcut cu unicul scop de a se sustrage de la obligația de plată a taxei de timbru.

În realitate, recurenta-reclamantă a precizat că a achiesat la partea de hotărâre a cărei critică ar fi antrenat, în concepția greșită a instanței, necesitatea plății unei taxei de timbru într-un cuantum semnificativ.

Cu privire la soluția instanței de apel dată problemei cheltuielilor de judecată aferente fondului procesului, recurenta-reclamantă a considerat că decizia recurată este dată cu încălcarea prevederilor art. 452 din C. proc. civ., întrucât cheltuielile de judecată pretinse de B. nu au fost probate în totalitate.

A considerat că nu sunt dovedite cheltuielile de judecată depuse de către C.., deoarece prin aceeași plată au fost achitate mai multe facturi și nu au fost depuse toate facturile vizate de pretinsa plată. Ca o consecință a acestor aspecte, nu se poate stabili faptul că factura cu privire la care se susține că are legătură cu prezentul dosar a fost achitată în integralitate.

Totodată, a apreciat ca fiind nedovedite cheltuielile de judecată depuse de către casa de avocatură NNDKP, deoarece facturile depuse cuprind, cu o singură excepție, doar numărul contractului, nu și faptul că aceste cheltuieli au fost efectuate în legătură cu acest dosar.

A mai arătat recurenta-reclamantă că hotărârea recurată este dată și cu încălcarea prevederilor art. 453 și art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a obligat-o să suporte cheltuieli aferente unor părți din proces în care a câștigat, neaflându-se în culpă (încălcarea art. 453 din C. proc. civ.) și a considerat că art. 451 alin. (2) din același act normativ se aplică și în cazul în care procesul este câștigat numai în parte, în condițiile în care acest text își delimitează, expres, ipoteza de lucru: disproporția dintre onorariu și activitatea depusă de avocat sau valoarea și complexitatea cauzei.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată este contradictorie/nemotivată, sub aspectul stabilirii datei de 10 ianuarie 2013 ca moment de început al cursului prescripției extinctive.

S-a referit recurenta-reclamantă la faptul că, în aplicarea dispozițiilor art. 2528 din C. civ., instanța de apel a stabilit, în mod eronat, că data la care reclamanta putea și trebuia să cunoască despre scăderea valorii afacerii sale nu este momentul intrării în insolvență, respectiv 23 ianuarie 2014, motivând că în perioada 2010-2012 au fost întreprinse o serie de măsuri contra unor acte componente ale faptei ilicite ce a generat prejudiciul pe care îl reclamă.

A mai arătat că raționamentul primei instanțe de control judiciar este unul contradictoriu, concluzia silogismului instanței fiind opusă premiselor acestuia, întrucât, deși a observat că grila de tarife aferentă anului 2013 este similară grilelor de tarife din anii 2010, 2011 și 2012, a reținut că momentul obiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripție este 10 ianuarie 2013, data publicării grilei aferente anului 2013.

A considerat recurenta-reclamantă că hotărârea atacată este nemotivată și prin aceea că instanța de apel nu a justificat constatarea sa, în sensul că momentul începerii curgerii termenului de prescripție este cel al publicării grilei de tarife pentru anul 2013, din moment ce a observat că această grilă nu se deosebește de cele din anii precedenți.

Invocând tot motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat că hotărârea atacată este contradictorie și sub aspectul relevanței, pentru prescripție, atât a conduitei reclamantei anterioare datei de 10 ianuarie 2013, cât și a pretinsei pasivități.

Detaliind, a arătat că în justificarea aplicării sancțiunii prescripției extinctive, instanța de apel a invocat acțiunile și demersurile acesteia din perioada 2010-2012, pentru ca ulterior să reproșeze acesteia exact inversul conduitei descrise mai sus, anume pasivitatea reclamantei.

În opinia recurentei, hotărârea de apel este contradictorie, întrucât, prescripția, ca orice altă sancțiune, se aplică, în mod necesar, în prezența unei fapte reprobabile, însă instanța a sancționat pasivitatea reclamantei. Cu alte cuvinte, a arătat că instanța a sancționat atât faptul că s-a acționat prea devreme, cât și faptul că s-a acționat prea târziu.

În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia instanței de apel încalcă dispozițiile de art. 2528 alin. (1), art. 1381 alin. (2), precum și art. 10 raportat la art. 2500 și următoarele din C. civ.

A menționat recurenta-pârâtă că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 2528 alin. (1) din C. civ., întrucât cunoașterea formulei în baza căreia se calculează prejudiciul nu trebuie confundată cu cunoașterea prejudiciului sau cu necesitatea cunoașterii acestuia.

A făcut trimitere la raționamentul instanței de apel, în sensul că formula folosită pentru calculul prejudiciului putea fi utilizată și la nivelul lunii ianuarie 2013 pentru a iniția acțiunea, sens în care a considerat că acest raționament încalcă dispozițiile art. 2528 alin. (1) din C. civ.

În opinia sa, este absurd să se susțină că reclamanta cunoștea prejudiciul doar pentru că a cunoscut formula sa de calcul, acest raționament conducând la concluzia greșită că prescripțiile acțiunilor în angajarea răspunderii curg, de fapt, de la momentul săvârșirii faptelor, ba chiar mai înainte de acest moment, deoarece, de la aceste date s-ar putea cunoaște valoarea prejudiciului.

A mai considerat recurenta-reclamantă că au fost încălcate dispozițiile art. 1381 alin. (2) din C. civ., întrucât instanța de apel nu a luat în considerare faptul că termenul de prescripție nu poate începe să curgă înainte să se epuizeze fapta ilicită reclamată, iar fapta ilicită imputată în speță este una continuă, unică, ce s-a manifestat în mai multe moduri, de-a lungul unei perioade lungi de timp (publicarea grilelor de tarife, aplicarea lor, încheierea Contractului de Marketing cu B. etc).

A precizat că, deși instanța a reținut că fapta imputată are componente situate, în timp, în cursul anilor 2014 - 2015, cu toate acestea, a conchis, în mod eronat, că prescripția a început să curgă în ianuarie 2013, neținând cont de faptul că termenul de prescripție nu poate curge înainte de a se fi produs și ultimul dintre actele componente ale faptei ilicite imputate, care au condus la compromiterea afacerii recurentei-reclamante, întrucât, doar la epuizarea faptei ilicite imputate pârâților a fost definitivat procesul de cauzare a prejudiciului reclamat în acest litigiu (i.e. compromiterea afacerii).

Astfel, a considerat că, anterior epuizării faptei ilicite imputate intimaților-pârâți, nu s-ar fi putut iniția un litigiu care să conducă la repararea prejudiciului solicitat.

A mai invocat motivul de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. pentru a susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 10 raportat la art. 2500 și următoarele din C. civ.

Detaliind, a susținut că instanța de apel, reținând că termenul de prescripție a început să curgă înainte ca prejudiciul să fie cert, a aplicat această sancțiune în afara domeniului de aplicare al acesteia, adică în absența unei conduite reprobabile.

A considerat că, pentru formularea cu succes a unei acțiuni, recurenta-reclamanta trebuia să facă dovada existenței unui prejudiciu care să fie susceptibil de reparare, dar și a faptului că prejudiciul este unul cert, neputându-se solicita repararea unui prejudiciu eventual.

Potrivit recurentei-reclamante, până la momentul întrunirii cumulate a celor două condiții mai sus menționate, prescripția nu începe să curgă. Or, în speță, nu se poate argumenta că prejudiciul reprezentat de compromiterea afacerii a devenit cert anterior intrării în insolvență (23 ianuarie 2014), întrucât reclamanta nu a cunoscut și nu ar fi trebuit să cunoască entitățile responsabile pentru producerea pagubei mai înainte de momentul la care a fost efectuat Raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la starea de insolvență a acesteia (5 mai 2014), iar acest raport a fost validat de instanță doar ca urmare a deciziei civile nr. 309 din 11 aprilie 2016 a Curții de Apel Timișoara.

Ținând cont de împrejurarea că fapta ilicită reclamată s-a derulat pe parcursul a 8 ani, recurenta-reclamantă a considerat că instanța a aplicat greșit sancțiunea prescripției (considerând că a început cursul acesteia în 2013), unei persoane care nu putea promova cu succes acțiunea (întrucât prejudiciul nu era cert în acel moment), și căreia nu i se putea reproșa că avea toate informațiile necesare pentru a acționa, fiind, astfel, încălcate prevederile art. 10 și art. 2500 și următoarele din C. civ.

3.2. Prin recursul incident depus la data de 7 iulie 2020, odată cu întâmpinarea, intimata-pârâta B.. a solicitat casarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului incident formulat și obligarea A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Invocând motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, contrar celor reținute de instanța de apel, că, în cazul de față, este aplicabil termenul de prescripție de 1 an prevăzut de Legea nr. 554/2004, întrucât actele juridice pe care se întemeiază pretențiile A. sunt acte administrative, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004, fiind emise de autorități publice (Ministerul Transporturilor, Aeroportul Timișoara), în regim de putere publică.

Împrejurarea că grilele de tarife ale Aeroportului Timișoara sunt acte administrative a fost susținută în mod repetat de către reclamantă și a fost constatată de mai multe instanțe judecătorești.

În consecință, recurenta-pârâtă a considerat că, în cauză, este incident termenul de prescripție prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia acțiunea în despăgubiri pentru prejudicii cauzate prin acte administrative trebuia introdusă în termen de 1 an de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei pretins cauzată prin aceste fapte.

A apreciat eronată interpretarea instanței de apel, potrivit căreia, termenul de prescripție prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 ar fi aplicabil doar în cazul în care reclamanta obține, în prealabil, o hotărâre de anulare a actului administrativ, susținând că acest text se aplică în toate situațiile în care se solicită despăgubiri pentru prejudiciul pretins cauzat printr-un act administrativ.

În opinia sa, interpretarea instanței de apel ar avea drept efect crearea unei situații discriminatorii pentru persoane aflate în situații comparabile, ce au fost vătămate în drepturile și interesele lor printr-un act administrativ, neexistând nicio rațiune pentru care persoana care a depus diligențele necesare anulării actului să fie sancționată, prin aplicarea unui termen de prescripție mai scurt decât cel aplicabil în cazul persoanei rămase în pasivitate.

La 14 iulie 2020, intimata-pârâtă S.N. Aeroportul International Timișoara "Traian Vuia" S.A. a formulat întâmpinare în ceea ce privește recursul declarat de A. S.A., prin care a invocat excepția insuficientei timbrări a recursului reclamantei, iar pe fond, a solicitat respingerea căii de atac, ca neîntemeiată; totodată, a solicitat cheltuieli de judecată.

La 17 iulie 2020, pârâta B.. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării recursului principal, iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca neîntemeiată.

La 11 august 2020, recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia, ca neîntemeiat, menținerea soluției pronunțate asupra apelului incident declarat de pârâta B.. și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La rândul său, recurenta-pârâtă B.., prin răspunsul la întâmpinarea recurentei-reclamante, a solicitat respingerea argumentelor formulate prin întâmpinare și admiterea recursului incident.

Și recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat răspuns la întâmpinările depuse la dosar de pârâtele B.. și S.N. Aeroportul International Timișoara "Traian Vuia" S.A, solicitând respingerea excepției netimbrării invocate de cele două pârâte, ca neîntemeiată și admiterea recursului propriu, reiterând argumentele invocate în susținerea căii de atac cu privire la excepția prescripției, soluția dată de instanța de apel cererii de achiesare și restul criticilor invocate în recurs.

În temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor .

Prin încheierea de ședință din 31 martie 2022, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor către părți.

Prin încheierea de ședință din 7 iunie 2022, Înalta Curte a respins excepția insuficientei timbrări a recursului principal invocată prin întâmpinare de intimata-pârâtă S.N. Aeroportul International Timișoara "Traian Vuia" S.A. și de recurenta-pârâtă B..; a admis în principiu recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1 din 9 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

La termenul de judecată din 11 octombrie 2022, recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la interpretarea art. 2528 din C. civ., în sensul stabilirii momentului de început al prescripției extinctive în situația prejudiciului constând în pierderea afacerii.

Prin încheierea de ședință din 22 noiembrie 2022, cererea recurentei-reclamante A. S.A. a fost respinsă, instanța reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ.

4.1. Prin recursul principal, recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., dispoziții legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, ori atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cadrul motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a susținut, în esență, într-o primă critică, faptul că instanțele de fond și de apel au încălcat principiul disponibilității și s-au pronunțat extra petita, întrucât au analizat excepția prescripției din perspectiva unei cereri de reparare a unor prejudicii individuale rezultate din fapte distincte, deși acțiunea viza, în mod clar, repararea unei pagube unice, constând în compromiterea afacerii, generată de o faptă ilicită continuă imputabilă pârâților. Potrivit recurentei, paguba unică este distinctă atât de prejudiciul individual care a decurs din fiecare act material aflat în componența faptei ilicite continue de favorizare a pârâtei B., cât și de suma prejudiciilor individuale decurgând din fiecare act material săvârșit de către intimați.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte notează că nu poate fi reținută vreo încălcare a principiului disponibilității sau o pronunțare extra petita, cererea reclamantei fiind evaluată de către instanța devolutivă de control judiciar în limitele și cadrul în care aceasta a fost formulată, fiind examinate multitudinea de acte materiale pretins ilicite. Instanța de apel nu a depășit limitele învestirii, cum greșit susține recurenta, ci, în exercitarea rolului său activ, a evaluat situația de fapt prezentată pentru a determina momentul de început al cursului prescripției extinctive. Calificarea juridică dată faptelor nu a presupus modificarea obiectului cererii, ci o analiză necesară și legală în aplicarea dispozițiilor incidente. Astfel, examinarea în concret a fiecărui act material imputat pârâtelor nu a reprezentat o încălcare a principiului disponibilității, ci a fost impusă de necesitatea stabilirii momentului de la care putea fi exercitat dreptul la acțiune, în deplin acord cu normele de procedură și fără ca instanța să fi adăugat sau înlăturat capete de cerere.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă își fundamentează criticile pe premisa existenței unui prejudiciu conceput ca un tot unitar, constând în pierderea afacerii din cauza unei fapte ilicite continue, prejudiciu distinct de prejudiciul constând în profitul nerealizat.

Sub acest aspect, trebuie subliniat că distincția teoretică realizată de recurenta-reclamantă nu are temei în dispozițiile legale naționale în vigoare, întrucât art. 1385 C. civ. nu instituie o categorie specială de prejudicii constând în pierderea afacerii, așa cum reglementează pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă. Dimpotrivă, în conformitate cu prevederile art. 1385 alin. (3) C. civ., prejudiciul constă în pierderea efectiv suferită, inclusiv cheltuielile făcute pentru evitarea sau limitarea prejudiciului ("damnum emergens") și în beneficiul nerealizat ("lucrum cessans"), categorii care asigură realizarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

Așadar, prejudiciul afirmat de reclamantă constând în pierderea afacerii nu reprezintă o categorie distinctă, care să susțină critica potrivit căreia instanțele devolutive au încălcat principiul disponibilității și s-au pronunțat "extra petita".

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit regimul juridic al achiesării, încălcând dispozițiile art. 463, art. 464 și art. 467 alin. (1) C. proc. civ., și că în mod eronat a reținut incidența abuzului de drept, contrar dispozițiilor art. 10 C. civ. coroborate cu art. 12 C. proc. civ., în condițiile în care achiesarea parțială fusese, în opinia sa, retrasă înainte ca instanța să ia act de ea, fiind astfel lipsită de efecte.

Această critică este însă nefondată.

Achiesarea reprezintă, potrivit art. 463-464 C. proc. civ., manifestarea de voință clară, voluntară și neechivocă prin care o parte renunță la dreptul de a exercita calea de atac împotriva întregii hotărâri sau a unor soluții cuprinse în aceasta ori, dacă o cale de atac a fost deja formulată, dreptul de a o retrage.

În speță, reclamanta a declarat în mod expres, prin concluzii scrise depuse la termenul de judecată din 05 iunie 2019, că achiesează parțial la hotărârea primei instanțe cu privire la soluția vizând excepția lipsei de interes, limitând obiectul apelului doar la excepția prescripției. Deși reclamanta a revenit asupra poziției sale procesuale, în mod legal instanța de apel a constatat că această retragere nu poate fi primită ulterior comunicării actului unilateral de dispoziție, de la acest moment achiesarea devenind irevocabilă.

În mod eronat susține recurenta-reclamantă că achiesarea nu a produs efecte juridice, întrucât instanța nu a luat act de manifestarea sa de voință. Regimul juridic al actelor unilaterale de voință este reglementat de C. civ., care consacră principiul forței obligatorii și, implicit, al irevocabilității acestora (art. 1270 coroborat cu art. 1325 C. civ.). Astfel, actul unilateral produce efecte similare cu cele ale unui act bilateral, întrucât generează consecințe juridice și creează situații care trebuie respectate, în considerarea protejării terților și a stabilității circuitului civil.

Potrivit art. 1326 alin. (3) C. civ., actul unilateral devine obligatoriu și irevocabil din momentul în care este comunicat destinatarului, fără a fi necesară vreo confirmare sau încuviințare din partea acestuia. În speță, manifestarea de voință a reclamantei privind achiesarea a fost comunicată pârâtelor în ședință publică la termenul din 05 iunie 2019, moment de la care, în mod corect, instanța de apel a reținut că aceasta a devenit irevocabilă.

Textele de lege invocate de recurentă, respectiv prevederile art. 463, art. 464 și art. 467 alin. (1) C. proc. civ. nu cuprind nicio derogare de la principiul irevocabilității actelor unilaterale de la momentul comunicării lor, astfel că distincția între achiesările judiciare și cele extrajudiciare, în ceea ce privește caracterul lor revocabil, este artificială și neîntemeiat susținută de reclamantă.

În mod corect, instanța de apel a aplicat normele legale incidente și a respins cererea de retractare a achiesării, reținând caracterul irevocabil al manifestării de voință comunicate în cursul procesului. În aceste condiții, susținerile referitoare la un pretins abuz de drept sunt lipsite de interes, întrucât, odată comunicată, achiesarea a produs efecte juridice definitive, fiind irelevantă motivația ce a determinat exprimarea sau retractarea ulterioară a acesteia.

Un ultim aspect criticat de recurenta-reclamantă în cadrul primului motiv de casare a vizat soluția privind cheltuielile de judecată acordate în fond, aceasta susținând, în temeiul art. 452, art. 453 și art. 451 alin. (2) C. proc. civ., că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală prin admiterea unor cheltuieli nedovedite și obligarea sa la plata unor sume pentru părți din proces în care nu s-a aflat în culpă, fără a respecta condițiile de aplicare a art. 451 alin. (2).

Înalta Curte observă că aceste critici nu vizează considerentele deciziei atacate, ci reiau susțineri formulate în apel, fără a le raporta la analiza efectuată de instanța de control judiciar, care a reținut, cu o motivare amplă și detaliată, ca fiind dovedite atât plățile efectuate către cabinetele de avocatură implicate (C. și NNDKP), cât și legătura acestor cheltuieli cu dosarul de față, prin coroborarea facturilor fiscale, extraselor de cont și contractelor de asistență juridică, menținându-se soluția tribunalului de reducere la o treime a cheltuielilor solicitate, reducere apreciată ca rezonabilă și proporțională, inclusiv în raport cu părțile din proces în care reclamanta nu s-a aflat în culpă procesuală.

Astfel, în lipsa unei critici punctuale referitoare la legalitatea acestei motivări, susținerile din recurs nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., și nici nu respectă exigențele de formulare prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din același cod.

Mai mult, prin criticile formulate, recurenta-reclamantă tinde la reevaluarea probelor privind cheltuielile de judecată efectuate în fața instanței de fond, solicitând instanței de recurs verificarea modului în care s-au interpretat aceste probe. Or, aprecierile de fapt ale instanței de apel, în sensul că s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată solicitate de pârâta B., nu pot fi cenzurate în recurs, scopul căii extraordinare de atac, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., fiind cel al restabilirii legalității hotărârii atacate, iar nu reaprecierea elementelor factuale și a probatoriului.

În plus, prin Decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În consecință, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat și va fi înlăturat ca atare.

De asemenea, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă invocă motivarea necorespunzătoare a hotărârii, sunt nefondate.

Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea recurată ca fiind nemotivată și contradictorie sub aspectul stabilirii datei de 10 ianuarie 2013 ca moment de început al cursului prescripției extinctive, susținând că, în aplicarea dispozițiilor art. 2528 din C. civ., în mod eronat instanța de apel a stabilit că data la care reclamanta putea și trebuia să cunoască scăderea valorii afacerii sale nu este momentul intrării în insolvență, respectiv 23 ianuarie 2014, întrucât în perioada 2010-2012 au fost întreprinse o serie de măsuri împotriva unor acte componente ale faptei ilicite ce a generat prejudiciul reclamat.

Potrivit recurentei, contradictoriu este și raționamentul instanței de apel prin care, deși a observat că grila de tarife aferentă anului 2013 este similară celor din anii anteriori, a reținut, fără a motiva, că momentul obiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripție este 10 ianuarie 2013, data publicării grilei din 2013.

De asemenea, a arătat că instanța a reținut în mod contradictoriu conduita reclamantei: pe de o parte, a invocat acțiunile și demersurile făcute între anii 2010–2012 pentru a justifica începutul curgerii prescripției, iar pe de altă parte, i-a imputat o pretinsă pasivitate pentru a susține aplicarea prescripției, sancționând astfel atât lipsa de acțiune, cât și inițierea de demersuri. În opinia recurentei, această inconsecvență logică a raționamentului echivalează cu o motivare contradictorie, care afectează legalitatea hotărârii.

Înalta Curte menționează că incongruența considerentelor presupune ca argumentele din cuprinsul unei hotărâri să se excludă reciproc, lipsind practic raționamentul care fundamentează soluția, în timp ce nelegalitatea hotărârii pentru nemotivare vizează situația particulară în care hotărârea nu conține motivele care au sprijinit soluția pronunțată, niciuna dintre aceste ipoteze de casare neregăsindu-se în cauză.

Dimpotrivă, decizia atacată este clar și amplu motivată, corespunzător exigențelor legale, instanța de apel examinând în detaliu toate susținerile relevante ale părților și, valorificând probatoriul administrat, a fundamentat soluția adoptată atât în fapt, cât și în drept, cu trimiteri exprese la actele dosarului și la normele legale aplicabile.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, motivarea instanței de apel este coerentă și completă, urmând un raționament logic și clar prin calificarea faptelor invocate, evaluarea efectelor acestora, analiza cunoașterii prejudiciului, determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție și, în final, aplicarea normelor legale la situația de fapt stabilită.

Prin urmare, decizia recurată nu este afectată de vreun viciu de motivare, ci reflectă o analiză temeinică a cauzei, realizată în limitele sesizării și cu respectarea dreptului părților la un proces echitabil. Cu alte cuvinte, exigența motivării impusă de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. a fost respectată, criticile recurentei vizând în realitate exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să își argumenteze soluția adoptată.

Recurenta-reclamantă a susținut și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., făcând referire la aplicarea greșită a normelor de drept material în stabilirea momentului de început al cursului prescripției extinctive.

Înalta Curte constată, din analiza celor expuse în dezvoltarea criticilor subsumate ultimului motiv de nelegalitate invocat, că susținerile recurentei A. se centrează pe ideea unei pagube unice, respectiv compromiterea/pierderea afacerii (prejudiciu unitar și complex), rezultate, în viziunea sa, dintr-o faptă ilicită continuă, care nu putea fi fragmentată și analizată izolat pentru fiecare act material. În opinia recurentei, numai în acest cadru conceptual putea fi înțeleasă pe deplin dimensiunea și natura prejudiciului reclamat, dar și momentul de la care acesta a devenit cert și susceptibil de reparare.

Acest raționament a fost însă corect înlăturat de instanța de apel, care a reținut în mod justificat că fiecare act material imputat pârâtelor a produs efecte proprii, distincte, cu potențial prejudiciabil individual, iar reclamanta deținea, încă de la momentul producerii fiecărui act, suficiente elemente pentru a percepe și înțelege natura prejudiciului și pentru a-și valorifica dreptul la acțiune.

Contrar susținerilor recurentei, nu era necesar ca paguba să se manifeste în întregime sau să se consolideze printr-un eveniment final, cum ar fi pierderea integrală a afacerii sale prin intrarea în insolvență a societății, pentru a justifica inițierea acțiunii. Dimpotrivă, degradarea treptată a afacerii prin diminuarea profitului reprezentau manifestări clare și progresive ale prejudiciului, perceptibile anterior acestui moment, iar instanța de apel a analizat corect aceste aspecte în raport cu probatoriul administrat. Astfel, susținerea potrivit căreia prejudiciul a devenit cert abia la compromiterea definitivă a afacerii este nefondată, reclamanta având posibilitatea reală de a acționa din momentul în care a perceput efectele negative ale fiecărui act imputat prin demersurile pe care le-a efectuat. Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că, începând cu luna ianuarie 2013, prejudiciul putea fi în mod rezonabil identificat, de la această dată începând să curgă termenul de prescripție.

Totodată, titulara memoriului de recurs confundă nejustificat cunoașterea formulei de calcul a prejudiciului cu existența certitudinii privind întinderea sa, deși legea nu condiționează începutul prescripției de stabilirea exactă a cuantumului pagubei, ci de existența elementelor minime care să permită inițierea acțiunii. Mai mult, din perspectiva principiilor generale ale răspunderii civile delictuale, persoana vătămată are nu doar dreptul, ci și obligația de a evita și limita întinderea prejudiciului suferit. Or, reclamanta putea introduce acțiunea imediat ce efectele prejudiciabile au devenit perceptibile, având posibilitatea legală, ulterior sesizării instanței, de a-și mări pretențiile, în condițiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. coroborat cu art. 1386 alin. (4) C. civ., în funcție de evoluția daunelor, prin formularea unei cereri precizatoare vizând prejudiciile viitoare. De altfel, însăși reclamanta a arătat prin acțiunea introductivă că își rezervă dreptul de a-și majora obiectul cererii.

În ceea ce privește susținerea recurentei referitoare la caracterul continuu al faptei ilicite, fundamentată pe norme și raționamente specifice dreptului penal, aceasta este nefondată, întrucât presupune o extrapolare nejustificată a unor concepte care nu sunt aplicabile în materia răspunderii civile delictuale. În dreptul penal, într-adevăr, prescripția răspunderii penale pentru o infracțiune continuă începe să curgă de la ultimul act de executare, însă o astfel de abordare nu își găsește aplicare în dreptul civil. Cum corect a reținut și instanța de control judiciar devolutiv, în lipsa unei reglementări speciale privind repararea unei pagube provocate prin faptă ilicită, în cazul unei multitudini de acte materiale, în materie civilă instanțele sunt ținute să aplice normele generale referitoare la prescripția extinctivă. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 alin. (1) C. civ., termenul de prescripție începe să curgă de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască existența prejudiciului și persoana răspunzătoare. În consecință, este nu doar posibilă, ci și necesară, evaluarea distinctă a fiecărui act material și a prejudiciului corespunzător, întrucât fiecare astfel de act poate genera un efect vătămător propriu. Teoria unei fapte ilicite unice și continue, care ar împiedica exercitarea acțiunii înainte de ultimul act, contravine acestor norme legale și ar conduce, nejustificat, la prelungirea nepermisă a termenului de prescripție.

Prin urmare, construcția ipotetică a recurentei-reclamante, fundamentată pe ideea unei răspunderi speciale din perspectiva unui prejudiciu unic și indivizibil constând în compromiterea afacerii, este incompatibilă atât cu situația de fapt corect stabilită prin decizia atacată, cât și cu cadrul normativ aplicabil. Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale privind prescripția extinctivă, iar criticile recurentei nu evidențiază vreo eroare de drept, ci exprimă o viziune proprie asupra cauzei, fără a demonstra incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul reclamantei A. S.A. va fi respins ca nefondat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

4.2. Prin recursul incident declarat împotriva aceleiași decizii, recurenta-pârâtă B., invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit normele legale în materia prescripției extinctive, în speță fiind incident termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care pretențiile formulate de A. se întemeiază pe acte administrative (grile tarifare, decizii ale autorităților publice), emise în regim de putere publică.

În legătură cu această critică, Înalta Curte constată că, prin hotărârea pronunțată în soluționarea conflictului negativ de competență, s-a statuat în mod definitiv și obligatoriu că litigiul este guvernat de normele dreptului comun, cererea de despăgubiri dedusă judecății neputând fi încadrată în competența specializată a instanțelor de contencios administrativ, astfel încât prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente.

Prin urmare, susținerile recurentei-pârâte formulate pe calea recursului incident sunt nefondate și se impune respingerea căii de atac, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

4.3. În considerarea prevederilor art. 451 alin. (2) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A. va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, astfel: către pârâta B.. suma de 15.000 RON, iar către pârâta S.N. AEROPORTUL INTERNAȚIONAL TIMIȘOARA "TRAIAN VUIA" S.A. suma de 20.000 RON, reprezentând onorarii de avocat reduse.

Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată, reprezentând onorariul avocaților. De asemenea, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, partea nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care a dovedit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestora (Cauza Păun vs. România, Cauza Atanasiu vs. România).

Făcând aplicarea dispozițiilor anterior evocate, Înalta Curte apreciază că, raportat la complexitatea cauzei și la activitatea desfășurată de reprezentanții convenționali ai pârâtei B., sumele solicitate cu titlu de onorariu de avocat în cuantum de 58.568,19 RON pentru Societatea Civilă de Avocați D., precum și suma de 41.534,71 RON pentru Cabinet de Avocat C., probate cu înscrisurile depuse la dosar, sunt nepotrivit de mari, astfel că, ținând seama de criteriile anterior menționate, apreciază ca rezonabilă suma de 15.000 RON, la plata căreia va fi obligată recurenta-reclamantă A. S.A. cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B..

Aplicând același raționament, va fi redus și onorariul de avocat solicitat de intimata-pârâtă S.N. AEROPORTUL INTERNAȚIONAL TIMIȘOARA "TRAIAN VUIA" S.A. în cuantum de 87.196,93 RON, conform dovezilor aflate la filele x, la suma de 20.000 RON, considerată rezonabil a fi pusă în sarcina recurentei-reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1A din 9 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva aceleiași decizii.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 15.000 RON către recurenta-pârâtă B..

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 20.000 RON către intimata-pârâtă S.N. AEROPORTUL INTERNAȚIONAL TIMIȘOARA "TRAIAN VUIA" S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 martie 2023.