ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1876/2025

Ședința publică din data de 9 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 martie 2022 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței, în principal, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 330.357,98 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul expirării termenului de 30 de zile în care pârâtul avea obligația de a soluționa cererile de plată formulate de reclamantă.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea la plata sumei de 278.734,87 RON reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul împlinirii unui an de la data înregistrării cererilor de plată formulate în anul 2016 și momentul plății efective a sumelor solicitate prin cererile de plată, după reanalizare, respectiv 12.03.2021.

În drept, a invocat art. 1349, art. 1357 C. civ., art. 6 CEDO, art. 21 alin. (3) Constituția României, art. 1 alin. (1), art. 13 și art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 2 alin. (1) lit. a) și h), art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea de ședință din 30 septembrie 2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția necompetenței materiale și excepția inadmisibilității, invocate de către pârât.

A fost unită cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 82 din 13 ianuarie 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, ca neîntemeiată și a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei dobândă legală penalizatoare aferentă debitelor datorate de la data de 03.05.2018 până la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru.

Împotriva sentinței a declarat apel și reclamanta A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1500 din 18.10.2024, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelurile formulate de către apelanta-reclamantă A. S.A. și de către apelantul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 82/13.01.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

A înlăturat considerentele sentinței apelate care vizează incidența art. 19 din Legea nr. 554/2004 în cauză, pe care le-a înlocuit cu propriile considerente ce au fost expuse în cuprinsul deciziei. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că: A admis în parte excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei anterioare datei de 11.03.2019. A respins cererea de chemare în judecată cu privire la pretențiile aferente perioadei anterioare datei de 11.03.2019, ca prescrisă. A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A menținut în rest sentința civilă apelată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea cererii, s-a susținut în esență, că hotărârea recurată conține considerente contradictorii și că a fost pronunțată cu încălcarea art. 2512 C. civ., art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., art. 2528 C. civ., art. 1254 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, a dezlegărilor deciziei nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, prin raportare la criteriul valoric.

Recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce privește sintagma "cererile pronunțate în materia asigurărilor", și a solicitat suspendarea judecății prezentului recurs până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

La termenul din 23 septembrie 2025, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității prin raportare la materia în care este pronunțată hotărârea și a acordat termen la 9 decembrie 2025 în vederea comunicării cererii de sesizare a Curții Constituționale către partea adversă.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus formarea unui dosar asociat (nr. x/2022), în care s-a discutat admisibilitatea cererii de sesizare la termenul acordat.

În prezentul dosar, instanța a rămas în pronunțare asupra solicitării de suspendare a judecării recursului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate și, în subsidiar, asupra recursului declarat în cauză.

Prioritar, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondată cererea de suspendare a judecării recursului până la soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce privește sintagma "cererile pronunțate în materia asigurărilor", având în vedere următoarele argumente:

Conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că:

"Instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți".

Temeiul juridic invocat în vederea suspendării judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, respectiv dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., reglementează suspendarea facultativă a judecății, oferind judecătorului opțiunea de a aprecia asupra oportunității aplicării acestei măsuri față de împrejurările concrete ale cauzei.

Lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, relevă intenția legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri; în egală măsură, însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanța nu poate suspenda cursul judecății în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcție de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune.

Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor nu impietează asupra efectivității dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuție însăși substanța. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

Obiectivul esențial la analizarea oportunității suspendării procesului are la bază preîntâmpinarea transformării posibilității acordate părții de a solicita suspendarea într-o formă de abuz procesual, fiind astfel evitată temporizarea procesului și, totodată, garantat dreptul la un proces echitabil prin soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Înalta Curte constată că, în raport de ansamblul circumstanțelor cauzei, în speță nu se impune suspendarea judecării recursului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. dau efect juridic deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unor legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții din acestea, și anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluționat cauza în care a fost invocată excepția.

În aceste condiții, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate invocate în cauză, recurenta are la dispoziție un remediu procedural pus la dispoziție de legiuitor, context în care dispoziția de respingere a cererii privind suspendarea judecății recursului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. nu îngrădește accesul liber la justiție și nici dreptul la un proces echitabil.

Examinând, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului, invocată din oficiu, având în vedere prioritatea analizării acesteia, în respectarea principiului legalității căilor de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și, pe cale de consecință, va respinge recursul, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor și într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Reglementarea condițiilor și a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituție și nu încalcă drepturile reglementate ale justițiabililor.

Se constată că, în speță, hotărârea atacată, respectiv decizia civilă nr. 1500 din 18 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost pronunțată în cadrul judecății în apel, fiind definitivă de la pronunțarea sa, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018:

"Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j

3

), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Legea nr. 310/2018 a intrat în vigoare la 21 decembrie 2018, prevederile sale fiind aplicabile acțiunii inițiate de reclamantă ulterior acestui moment.

Având în vedere datele speței și dispozițiile legale evocate, se constată că obiectul acțiunii se încadrează în una dintre ipotezele reglementate de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., întrucât vizează un litigiu în materia asigurărilor.

Contrar celor susținute de recurentă, litigiul este în materie de asigurări, întrucât pretinsa fapta ilicită reclamată este săvârșită în soluționarea cu întârziere a unor cereri privind creanțe din asigurări și este imputată organismului înființat pentru protejarea acestor creanțe de asigurări.

Cum textul legal enunțat exclude dreptul la recurs în litigiile în materia asigurărilor, rezultă că decizia instanței de apel este o hotărâre definitivă de la data pronunțării, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Este de necontestat că recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ar constitui o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1500 din 18 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată cererea de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce privește sintagma "cererile pronunțate în materia asigurărilor".

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1500 din 18 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2025.