ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1686/2025

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 mai 2022, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 379.803,18 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul expirării termenului de 30 de zile în care pârâtul avea obligația de a soluționa cererile de plată formulate de reclamantă și momentul plății efective a sumelor solicitate prin cererile de plată.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 329.068,11 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul împlinirii unui an de la data înregistrării cererilor de plată și momentul plății efective a sumelor solicitate prin cererile de plată.

În drept, au fost invocate dispozițiile din art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 1 alin. (1), art. 13 și art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 2 alin. (1) lit. a) și h) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 1349 și art. 1357 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1994 din 16 iulie 2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune invocată de pârât, ca neîntemeiată, și a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 329.027,59 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată asupra perioadei de timp cuprinse între împlinirea termenului de 1 an de la data înregistrării cererilor de plată și momentul plății efective a sumelor solicitate, precum și la plata sumei de 14.764,27 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 424 din 13 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelantul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1994/16.07.2024, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A. S.A., pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă cererea privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare pentru perioada cuprinsă între momentul expirării unui termen de 30 de zile de la depunerea cererilor de plată, respectiv de la momentul împlinirii termenului de un an de la data înregistrării cererilor de plată și până la data de 02.05.2019, ca prescrisă.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 936.497 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, pentru perioada 03.05.2019-29.04.2021.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.756,83 RON cheltuieli de judecată în fond.

A fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu apelantul-pârât Fondul de Garantare a Asiguratilor, ca rămas fără interes.

A fost obligată apelanta-reclamantă la plata către apelantul-pârât a sumei de 2.951,36 RON cheltuieli de judecată în apel și respinsă cererea apelantei-reclamante de obligare a apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii civile, la data de 2 mai 2025, a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul art. 497 și art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea în parte a deciziei recurate, exclusiv sub aspectul soluției pronunțate pe excepția prescripției, și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.

La data de 24 iunie 2025, a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care, pe cale de excepție, a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia, ca fiind nefondat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 22.05.2025 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 14.07.2025, s-a fixat termen de judecată la data de 18.11.2025, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 18.11.2025, după dezbateri contradictorii, instanța a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul, sub aspect formal, din perspectiva excepției inadmisibilității, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 129 din Constituția României, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii", iar, conform art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

În raport cu dispozițiile constituționale și legale citate, admisibilitatea unei căi de atac și provocarea controlului judiciar al unei hotărârii judecătorești sunt condiționate de exercitarea acesteia în condițiile legii.

În cauză, Înalta Curte reține că obiectul recursului pendinte îl constituie decizia civilă nr. 424 din 13.03.2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2022, obiectul cauzei vizând cererea reclamantei, în calitate de creditoare în urma falimentului unor societăți de asigurare, privind obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata dobânzii legale penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul expirării termenului de 30 de zile în care pârâtul avea obligația de a soluționa cererile de plată formulate de reclamantă și momentul plății efective a sumelor solicitate prin cererile de plată.

Este relevant faptul că pretențiile formulate de reclamantă s-au întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, dar și pe prevederile Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, act normativ prin care este justificată legitimitatea procesuală pasivă a pârâtului chemat în judecată.

Din analiza art. 12 și următoarele din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților reiese că interpunerea Fondului în raportul juridic de garantare existent între creditorul de asigurări și asigurător intervine în situația insolvabilității sau falimentului asigurătorului și urmărește satisfacerea creanței de asigurări din disponibilitățile Fondului.

Totodată, trebuie reținut că natura juridică a pretențiilor solicitate de recurenta-reclamantă prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților este una civilă - drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat.

Faptul că, în cazul specific al insolvabilității sau falimentului asigurătorului, creanța rămasă nesatisfăcută beneficiază de o garanție legală, fiind acoperită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, nu are drept semnificație nașterea unui raport juridic nou, între creditor și Fond, distinct de raportul primar, concluzia în acest sens fiind susținută atât de jurisprudența Curții Constituționale a României, relevantă în acest sens fiind Decizia nr. 270/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770/09.08.2021, cât și de jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020).

Prin urmare, având în vedere că între creditorii de asigurări și Fond nu se naște un raport juridic distinct de cel originar, natura dreptului pe care îl dobândește creditorul de asigurări este cea a unui drept subiectiv patrimonial, iar plata despăgubirii de către Fond se efectuează în aplicarea dispozițiilor legale în materie de asigurări și interpretarea contractului de asigurare încheiat de părți.

Mai mult decât atât, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, indicată de reclamantă drept temei al pretențiilor sale, face trimitere explicită la definițiile legale cuprinse la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, prevederi care, la pct. 2, conțin definiția activității de asigurare ca fiind "activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, distribuția, negocierea, încheierea de contracte de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres și de recuperare, precum și investirea sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată". Prin urmare, conform voinței legiuitorului, activitatea de asigurare nu este limitată la noțiunea de "contract de asigurare", cum nejustificat a susținut recurenta, ci include activitatea de regres și de recuperare, ceea ce înseamnă că litigiile în materia asigurărilor nu includ numai formularea unor pretenții pe temeiul răspunderii civile contractuale, putând viza și acordarea unor despăgubiri pe teren delictual, cu condiția ca acestea să fie pretinse în legătură cu domeniul asigurărilor.

Prin urmare, câtă vreme formularea acțiunii în despăgubiri în cauza de față își are izvorul în contractele de asigurare invocate de recurenta-reclamantă, iar chemarea în judecată a intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 213/2015, față de obiectul cauzei și natura raporturilor juridice litigioase, Înalta Curte reține că acțiunea de față se circumscrie materiei asigurărilor.

Totodată, Înalta Curte constată că prezenta cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantă în considerarea calității ei de asigurător, a fost înregistrată pe rolul instanțelor judecătorești la data de 02.05.2022, temeiul de drept invocat reprezentându-l prevederile art. 13 și art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 2 alin. (1) lit. a) și h) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 1349 și art. 1357 C. civ.

În raport de cele arătate, sunt relevante prevederile art. 27 din C. proc. civ., conform cărora "hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul".

În temeiul acestui text de lege, regimul juridic al căilor de atac este determinat de legea în vigoare la data începerii procesului.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., sunt supuse recursului "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege".

Alin. (2) al aceluiași text, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, în forma în vigoare la data începerii procesului, prevede, printre altele, că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în materia asigurărilor.

Interpretarea acestor dispoziții legale relevă că legiuitorul a suprimat, prin Legea nr. 310/2018, calea de atac a recursului, după criteriul materiei, pentru hotărârile date în apel în litigiile având ca obiect cereri în materia asigurărilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 se aplică proceselor pornite începând cu data de 01.01.2019, conform art. XVIII din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 95/08.12.2016.

Așa cum rezultă din actele de procedură aferente judecății în primă instanță, prezentul proces a fost început la 02.05.2022, data depunerii cererii de chemare în judecată, și reprezintă un litigiu vizând materia asigurărilor, din moment ce chiar reclamanta a înțeles să indice temeiul de drept al cererii sale ca fiind reprezentat de dispozițiile Legii nr. 213/2015.

Or, în acest context, rezultă că hotărârea pronunțată în apel de către Curtea de Apel București este definitivă de la pronunțare, întrucât prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. înlătură expres posibilitatea atacării cu recurs a hotărârilor pronunțate în cereri din această materie.

Calea de atac astfel declarată, câtă vreme este exclusă în mod expres de către legiuitor, este inadmisibilă, reclamanta, în cauză, neavând deschisă calea procesuală a recursului pe care a înțeles să o folosească.

Așa cum s-a arătat mai sus, acțiunea ce face obiectul litigiului pendinte a fost introdusă de reclamantă, în considerarea calității sale de creditoare în urma falimentului unei societăți de asigurare, aceasta fixând limitele învestirii instanței prin indicarea actului normativ incident, respectiv a prevederilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Se mai reține că instanța nu are posibilitatea de a considera ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părți netemeinică sau nelegală, ci are obligația de a analiza căile de atac în limitele și cu respectarea condițiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ stabilite de lege.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii

Pentru considerentele prezentate, constatându-se că excepția inadmisibilității este întemeiată, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., văzând și dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte o va admite și va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 424 din 13 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 424 din 13 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2025.