ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 668/2024

Ședința publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 20.08.2021, pe rolul Curții de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 26667/22.07.2021 emisă de F.G.A., solicitând anularea deciziei acesteia și admiterea cererii sale înregistrată sub nr. x/06.05.2021, cerere având ca obiect plata următoarelor sume:

- 5.258 de RON (debit principal) reprezentând diferență creanță ce i se cuvine;

- 12.071,79 RON cu titlul de dobândă legală aferentă perioadei 02.07.2018 -09.03.2021, dobânda legală fiind aferentă sumei principale de 72.738 RON ce a fost achitată de reclamant în contul creanței de asigurare pe care F.G.A. trebuia o acopere;

- dobânda legală pentru suma principală de 5.258 RON menționată mai sus, dobândă care să fie pusă în sarcina intimatului începând cu data de 02.07.2018 și până la achitarea efectivă a dobânzii către reclamant.

Totodată, a solicitat obligarea intimatului la emiterea unei noi decizii prin intermediul căreia să admită cererea sa de plată nr. x/06.05.2021, în sensul celor arătate mai sus, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată pe care le va efectua.

Prin sentința civilă nr. 1096 din 15 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

· a respins ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârât în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei de 72.738 RON;

· a calificat drept apărări de fond aspectele invocate de pârât în susținerea excepției lipsei de obiect a capătului de cerere având ca obiect plata dobânzii legale penalizatoare aferentă debitului în sumă de 5.258 RON;

· a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

· a obligat pârâtul la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei de 72.738 RON, calculate potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 02.07.2018 și până la data de 09.03.2021;

· a respins cererea în rest, ca neîntemeiată;

· a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 350 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței civile menționate, au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Recursul declarat de reclamantul A.

Prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a solicitat, prin memoriul de recurs, casarea în parte a hotărârii atacate prin care a fost respinsă solicitarea sa de obligare a pârâtului de a achita suma de 5.258 de RON (debit principal), precum și de a achita dobânda legală aferentă sumei principale de 5.258 RON, începând cu data de 02.07.2018 și până la achitarea efectivă a debitului principal. De asemenea, a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate și în privința respingerii în parte de către prima instanță a capătului de cerere privind plata dobânzii legale aferente sumei de 72.738 RON, dobândă care i-a fost acordată potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 (adică în cuantum diminuat cu 20% față de ceea ce a solicitat), iar nu exclusiv în baza art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. În limitele arătate, a solicitat rejudecarea pricinii, conform prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, derogatorii de la dispozițiile art. 497 C. proc. civ., cu consecința admiterii în integralitate a acțiunii introductive.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond a apreciat în mod eronat că pârâtul nu poate fi obligat la plata sumei de 5.258 RON, întrucât aceasta nu se încadrează în noțiunea de creanță de asigurare reglementată de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 403/2004 și de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nefiind o creanță ce rezultă din contractul de asigurare. O asemenea interpretare nu ține cont de scopul înființării F.G.A., care potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este acela al "protejării creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător", în realizarea acestui scop art. 2 alin. (3) din lege prevăzând că "fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii".

În realitate, singura condiție impusă de lege pentru a se putea realiza plata de către F.G.A. a sumei de 5.258 RON este aceea ca, creanța de asigurări să rezulte din contract, cerință îndeplinită în speță. Astfel, a existat un contract de asigurare (nr. x/16.08.2010) ale cărei prevederi nu au fost respectate în sensul că sumele datorate în baza acestuia au fost achitate cu întârziere. Or, F.G.A., în calitate de garant legal, trebuie să acopere prejudiciul pentru executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale ce ar fi atras în mod normal răspunderea contractuală a asigurătorului, dacă acesta nu ar fi fost în insolvență ori faliment.

A susținut recurentul-reclamant că, în cei doi ani scurși între decesul mamei sale și achitarea datoriei către B. S.A., sumele datorate către bancă s-au mărit, prin curgerea dobânzilor. Consideră că nu i se poate imputa în vreun fel neachitarea încă de la 22.08.2016 (decesul mamei sale) a sumelor aferente contractului de credit nr. x din 13.08.2010, în condițiile în care această obligație revenea la acel moment asigurătorului, garantat de către F.G.A. Așadar, prima instanță ar fi trebuit să aplice dispozițiile art. 1531 și 1535 din C. civ. și să dispună, ca efect al admiterii capătului de cerere privind debitul principal în cuantum de 5.258 de RON se impunea și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente acestui debit, începând cu data de 02.07.2018 și până la achitarea debitului principal.

Referitor la dobânda legală acordată în legătură cu suma de 72.738 RON, prima instanță a reținut în mod greșit aplicabilitatea art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Este adevărat că pârâtul nu se încadrează el însuși în noțiunea de întreprindere cu scop lucrativ, însă societatea de asigurare al cărei garant legal este, se încadrează în această categorie. Drept urmare, FGA este ținută să garanteze sumele (principale și accesorii) decurgând din raportul juridic în care întreprinderea aflată în insolventă era parte.

3.2. Recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat casarea în parte a sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului, în principal, pe cale de excepție, iar în secundar, ca neîntemeiată, având în vedere faptul că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 18, art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015. De asemenea, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătura cu soluționarea prezentei cauze.

După o expunere succintă a situației de fapt, recurentul-pârât a criticat pentru nelegalitate, sub un prim aspect, soluția pronunțată de prima instanță asupra excepției inadmisibilității acțiunii invocate de către acesta, prin întâmpinare, în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004. În susținerea acestei expeții, a arătat că, cererea de plată disputată în cauză a fost soluționată inițial prin Decizia nr. 12.123/22.12.2017, iar această decizie a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018, prin care a fost desființată și totodată, a fost obligat F.G.A. să emită o nouă decizie prin care să admită plata sumei de 72.738,36 RON. Intimatul-reclamant a susținut că pârâtul datorează penalități sau dobânzi la despăgubirile solicitate prin cererea de plata ce a făcut obiectul Deciziei 26667/22.07.2021, susținând că, deși a depus cererea de plată inițială in 2016, FGA i-a soluționat această cerere abia în 2017, deși, in opinia sa, termenul de soluționare ar fi de 30 de zile de la depunerea cererii, în lipsa unui termen expres prevăzut de Legea nr. 213/2015. Or, FGA s-a conformat soluției pronunțate în dosarul nr. x/2018, respectiv a FGA a analizat cererea de plată și la data de 09.03.2021 a efectuat plata sumei de 72.738 RON, în mai puțin de 15 zile de la data comunicării hotărârii pronunțate în acel dosar.

Cu privire la respingerea excepției tardivității, apreciază că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum și principiul specialia generalibus derogant. În opinia sa, intimatul-reclamant ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsa întârziere în soluționarea cererii de plată, acest lucru se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluționare a acesteia, și nu la o diferența de 4 ani după aceasta, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, raportat la dispozițiile art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește soluția de respingere a excepției prescripției, susține că în mod greșit instanța de fond a considerat că acțiunea de față ar fi în termen, raportat la art. 2503 și 2537 pct. 1 C. civ., respectiv că termenul de prescripție a fost întrerupt prin plată.

Raportat la dispozițiile art. 19 din Legea 554/2004, termenul de prescripție pentru despăgubiri curge de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Așadar, termenul de prescripție este împlinit, aceasta începând să curgă de la data comunicării Deciziei nr. 12123/22.12.2017, împlinindu-se un an mai târziu, acela fiind momentul de la care intimatul-reclamant a cunoscut și putea să cuantifice cuantumul despăgubirilor, având în vedere că cererea de plată a fost respinsă în integralitate. Prezenta acțiune a fost introdusă la data de 20.08.2021, la un an și 3 luni de la data pronunțării sentinței civile nr. 145 în dosarul nr. x/2018, deci cu depășirea termenului de prescripție extinctivă. Plata despăgubirii a fost efectuată la data de 09.03.2021, conform ordinului de plată aflat la dosarul cauzei, iar considerentele instanței conform cărora prin achitarea despăgubirii, este îndeplinită condiția existenței faptei ilicite comise de către FGA și implicit temeinicia cererii intimatei-recurente pentru plata de dobânzi legale sunt nelegale, prin raportare la Decizia Î.C.C.J. nr. 22/2019 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Mai mult decât atât, motivarea Curții de Apel București este contrară susținerilor intimatei-reclamante care solicită acordarea penalităților/dobânzilor din data de 02.07.2018, data plății către B. S.A., acesta putând fi ultimul moment de la care se poate calcula termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 19 din Legea 554/2004, iar data la care s-a împlinit acest termen este data de 02.07.2019, deci cu 2 ani înainte de introducerea prezentei cereri de chemare în judecată. În speță, intimatul-reclamant a cunoscut producerea prejudiciului și întinderea acestuia odată cu comunicarea Deciziei nr. 12.123/22.12.2017, însă nu mai târziu de data de 02.07.2018, dată la care intimatul-reclamant a efectuat plata debitului către B. S.A., având certitudinea acestuia. Împrejurarea ca debitul principal a fost efectiv achitat intimatului-reclamant mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 1, 8 si 19 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la fondul cauzei, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond în mod greșit a analizat capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei de 72.738 RON calculate potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 de la data de 02.07.2018 până la data de 09.03.2021, admițând cererea de chemare în judecată în parte. Solicitarea de acordare a penalităților de întârziere este formulată în temeiul răspunderii civile delictuale care presupune îndeplinirea concomitenă a anumitor condiții, respectiv să existe un prejudiciu, să existe o faptă ilicită, între prejudiciu și fapta ilicită să existe legătură de cauzalitate și să existe vinovăție. Face trimitere la prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015 în forma în vigoare la data depunerii cererii de plată, din care rezultă că F.G.A. analizează cererea de plată în baza înscrisurilor jusitificative depuse de către petent, iar în prezenta cauză printre documentele justificative depuse de către intimatul-reclamant este și Certificatul de deces al autoarei intimatului-reclamant prin care se reține că decesul a survenit și ca urmare a unei afecțiuni preexistente - neoplasm mamar drept -investigată, diagnosticată și pentru s-a acordat tratament de specialitate. Astfel, din coroborarea acestor dispoziții legale și a art. 5.1 din Condțiile de Asigurare ale Contractului Cadru care precizează că asigurătorul este exonerat la plata indemnizației de asigurare în cazul în care evenimentul asigurat survine ca urmare a preexistentei unei boli grave, reiese în mod clar că cererea de plată trebuia să fie respinsă, F.G.A. neavând posibilitatea legală de a solicita efecutarea unei expertize de specialitate pe parcursul derulării procedurii administrative, cu atât mai mult cu cât certificatul de deces depus la dosarul de daună menționa în mod expres care sunt cauzele decesului.

Drept urmare, consideră că nu sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile răspunderii civile delictuale, în cauză neregăsindu-se vinovăția F.G.A. în emiterea Deciziei nr. 12123, ce a fost anulată în dosarul nr. x/2018. Cu toate că vinovăția este o condiție esențială pentru angajarea răspunderii civile delictuale, există situații în care poate fi reținută doar o răspundere obiectivă, nefiind necesară vinovăția persoanei care a săvârșit fapta ilicită. Acesta este și cazul din dosarul nr. x/2018, unde este vorba de o răspundere obiectivă a FGA, ca urmare a administrării probei cu expertiză judiciară în cursul procesului judiciar, proba care nu se putea administra la momentul soluționării cererii de plată conform art. 14 din Legea nr. 213/2015, motiv pentru care având concluziile raportului de expertiză, Curtea de Apel București a acordat despăgubirea solicitată de intimatul-reclamant prin Decizia 145/03.06.2020.

În aceste condiții, consideră că instanța de fond nu a analizat în anasamblu toate aspectele de fapt și nici nu a făcut o aplicare corectă a normelor de drept material pe care le-am indicat mai sus, fiind excesivă obligarea FGA la plata unor dobânzi legale raportat la cunatumul unei despăgubiri care a fost stabilită ulterior ca urmare a concluziilor unui raport de expertiză judiciară, probă care nu era accesibilă în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

4.1. Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiat.

4.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, de asemenea, a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant A..

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția completului de judecată, s-a fixat termen la data de 17.01.2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării cererilor.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererilor de recurs

II.1. Situația de fapt dedusă judecății și parcursul procesual al cauzei în fond

Prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/05.09.2016, reclamantul A. a solicitat plata sumei de 72.738,36 RON în conturile beneficiarului B. S.A., în temeiul contractului de asigurare nr. x/16.08.2010, ca urmare a intervenirii decesului mamei sale la data de 22.08.2016. În timpul vieții, mama sa a încheiat cu societatea bancară B. S.A. contractul de credit ipotecar nr. x din 13.08.2010, obținând de la această bancă un împrumut returnabil pe o perioadă de 20 de ani. Totodată, aceasta a încheiat cu societatea C. S.A., un contract de asigurare persoane (nr. x/16.08.2010) pentru riscurile privind decesul, invaliditatea permanentă sau spitalizarea din accident.

Prin decizia nr. 12123/22.12.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de plată a sumei de 72.738,36 de RON, pe motiv că anterior încheierii contractului de asigurare nr. x/16.08.2010, mama sa suferise o operație de extirpare a unei tumori mamare, iar această tumoră mamară a fost indicată în certificatul de deces al acesteia drept una din cauzele ce ar fi dus la apariția afecțiunilor canceroase ce au cauzat în anul 2016 decesul.

Împotriva deciziei nr. 12123/22.12.2017, reclamantul a formulat contestație la Curtea de Apel București, constituindu-se dosarul nr. x/2018.

Prin sentința civilă 145/03.06.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București a admis în parte cererea de chemare în judecată, anulând ca netemeinică decizia menționată anterior și obligând pârâtul să emită o nouă decizie prin care să valideze plata celor 72.738,36 de RON, validarea plății urmând a se face inclusiv în favoarea reclamantului, dacă va interveni o subrogație legală acestuia în drepturile B. S.A., ca urmare a efectuării plății.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților i-a achitat reclamantului la 09.03.2021 suma de 72.738 de RON, conform sentinței pronunțate.

Întrucât anterior efectuării plății de către FGA, reclamantul plătise creditorului ipotecar B. S.A. suma de 77.996 de RON, rambursând întregul credit și stingând toate obligațiile aferente contractului nr. x din 13.08.2010, soldul fiind mai mare decât cel inițial datorat ca umare a curgerii dobânzilor penalizatoare pentru neachitarea ratelor scadente, acesta s-a adresat pârâtului cu o nouă cerere de plată, înregistrată sub nr. x/06.05.2021, solicitând:

- plata sumei de 5.258 de RON reprezentând diferența dintre cei 77.996 de RON achitați la data de 02.07.2018 terțului B. S.A. cu titlul de sold al contractului de credit la acel moment și cei 72.738 RON reprezentând soldul aceluiași contract existent la data decesului mamei sale;

- plata sumei de 12.071,79 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aplicabilă debitului principal de 72.738 de RON pentru perioada dintre 02.07.2018 (data achitării lui de către reclamant către B. S.A. ca debit inclus în suma mai mare de 77.996 RON) și 09.03.2021 (data plății sumei de 72.738 RON de către F.G.A. în favoarea sa);

- dobânda legală aferentă diferenței principale de 5.258 de RON, dobânda care să fie datorată pentru perioada 02.07.2018 (când reclamantul a achitat această diferență principală către B. S.A. în cadrul sumei de 77.996 RON) și până la achitarea efectivă către reclamant în viitor a celor 5.258 RON debit principal.

Prin Decizia nr. 26.667 din 22 iulie 2021, cererea de plată a fost respinsă, iar împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestație, întemeiată pe dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, solicitând anularea sa și admiterea cererii sale de plată înregistrate la FGA sub nr. x/06.05.2021, astfel cum a fost formulată.

Prin sentința recurată, prima instanță a respins ca neîntemeiate excepțiile prescripției, tardivității și a inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtul FGA cu privire la capătul de cerere având ca obiect plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 72.738 RON; a calificat drept apărări de fond aspectele invocate de către pârât în susținerea excepției lipsei de obiect a capătului de cerere având ca obiect plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului în sumă de 5.258 RON; a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâtul la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 72.738 RON, calculate potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 2 iulie 2018 și până la data de 9 martie 2021; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

II.2. Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentința recurată și de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Având a stabili ordinea de soluționare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA la adresa legalității sentinței recurate, în contextul în care, prin această cale de atac, sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, astfel că eventuala validare a oricăreia dintre criticile aduse modalității de soluționare a excepțiilor invocate în fața primei instanțe ar face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

II.2.1. Prin memoriul de recurs, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat critici de nelegalitate cu privire la excepțiile prescripției dreptului material la acțiune, inadmisibilității și tardivității capătului de cerere privind plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 72.738 RON, precum și cu privire la soluția pronunțată pe fondul cauzei.

În ceea ce privește excepția tardivității, Înalta Curte constată că recurentul-pârât reiterează argumentele invocate în fața instanței de fond, arătând, în esență, că acțiunea în despăgubiri este tardivă, întrucât nu a fost depusă în termen de 10 zile de la emiterea deciziei de soluționare a cererii de plată. Așadar, excepția ridicată de FGA nu s-a raportat la decizia contestată în litigiul pendinte, ci la cea dintâi, înregistrată sub nr. x/22.12.2017, a cărei nelegalitate a fost deja tranșată de către o instanță de contencios administrativ. Chiar și în aceste condiții, Înalta Curte subliniază faptul că atât timp cât acțiunea de plată a accesoriilor a fost formulată pe cale separată, acesteia nu i se aplică termenul de 10 zile prevăzut de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, criticile sale fiind nefondate.

Cât privește problema inadmisibilității și a precripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte apreciază că, în prealabil, se impune a fi subliniat faptul că, în speță, acțiunea introductivă nu a fost întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 astfel cum susține recurentul-pârât, ci pe dispozițiile Legii nr. 213/2015, aspect ce rezultă atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și din cuprinsul notelor scrise depuse la către reclamant la fondul cauzei, atașate la dosarul de fond, în cadrul cărora acesta a susținut că litigiul pendinte privește drepturi referitoare la sumele accesorii ce au luat naștere ulterior intrării în faliment a asigurătorului, iar nu înaintea intrării în faliment a acestuia, astfel că, în măsura în care instanța de fond va considera că sunt aplicabile dispozițiile art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, să respingă cererea ca inadmisibilă pentru a-i da posibilitatea reclamantului să introducă o acțiune separată în baza acestui temei juridic.

Așadar, deși se contestă un act administrativ, respectiv decizia nr. 26.667/22.07.2021 emisă de pârâtul FGA prin care s-a respins cererea de plată a dobânzilor, formulată de către reclamant, prentențiile deduse judecății în litigiul pendinte nu au fost fondate pe art. 19 din Legea contenciosului administrativ, ci pe dispozițiile comune ale C. civ. și ale O.G. nr. 13/2011, coroborate cu prevederile Legii nr. 213/2015. Astfel cum a reținut și instanța de fond, dobânda a fost solicitată de către reclamant nu cu titlu de creanță de asigurare, în temeiul Legii nr. 213/2015, ci pentru neplata la termen a despăgubirilor de către FGA, respectiv pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie.

Ca atare, excepțiile inadmisibilității și prescripției, invocate de către recurentul-pârât FGA în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 sunt în mod evident neîntemeiate, câtă vreme acțiunea nu a fost fondată pe acest temei legal. Pe de altă parte, argumentele referitoare la inadmisibilitatea formulării unei astfel de cereri pe cale separată nu sunt susținute nici măcar de textul invocatului art. 19 din Legea contenciosului administrativ, care prevede în mod expres tocmai posibilitatea formulării pe cale separată a acțiunii. De altfel, argumentele de inadmisibilitate converg spre susținerea depășirii termenului de formulare a cererii, deci corespund excepției prescripției.

Raportat la prescripția dreptului material la acțiune, Înalta Curte reține că, în speță, nu se aplică termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, ci termenul general de prescripție prevăzut de C. civ., față de care prima instanță a reținut în mod corect că a fost întrerupt, conform art. 2537 C. civ., prin plata efectuată de FGA către reclamant, la data de 9 martie 2021.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a criticat pentru nelegalitate sentința recurată, susținând, în esență, că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, neregăsindu-se vinovăția FGA în emiterea Deciziei nr. 12123/22.12.2017 ce a fost anulată în dosarul nr. x/2018 ca urmare a administrării unui probatoriu nou, ce nu putea fi administrat de către FGA.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în situația particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal, respectiv Decizia nr. 12.123/22.12.2017, ce a fost anulată în cadrul dosarului nr. x/2018, prin sentința civilă nr. 145 din data de 3 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București. Cu alte cuvinte, prin această din urmă sentință, rămasă definitivă prin nerecurare, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că FGA s-a aflat în culpă atunci când a emis decizia anterior menționată, fiind obligat să emită o nouă decizie, prin care să analizeze pe fond cererea de plată formulată de către reclamant.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a apreciat că, pentru neplata la scadență a sumei de 72.738 de RON de către recurentul-pârât, acesta datorează dobândă legală de la data de 2 iulie 2018, când reclamantul a efectuat plata către B. și până la data de 9 martie 2021, când pârâtul a efectuat plata către reclamant, devenind astfel incidente dispozițiile art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1535 alin. (1) din C. civ., respectiv art. 1 alin. (3), art. 2 și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, precum și Decizia nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației de plată, principiu conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor ("damnum emergens"), cât și beneficiul de care acesta este lipsit ("lucrum cessans").

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondate motivele de recurs invocate de către recurentul-pârât FGA.

II.2.2. În continuare, procedând la examinarea recursului declarat de recurentul-reclamant A. din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte observă că acesta a criticat pentru nelegalitate sentința recurată atât în ceea ce privește soluțiile de respingere a solicitării sale de obligare a pârâtului la plata sumei de 5.258 RON (debit principal) și a dobânzii legale aferente acestei sume, cât și în ceea ce privește cuantumul dobânzii legale aferente sumei de 72.738 RON, acordate prin raportare la art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (2) din același act normativ, astfel cum a pretins.

Instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie prin raportare la situația de fapt stabilită, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare, răspunzând în continuare criticilor formulate.

În ceea ce privește neacordarea de către instanța de fond a sumei de 5,258 RON, reprezentând diferența dintre suma de 77.996 RON achitată la data de 2 iulie 2018 terțului B. S.A. și suma de 72. 738 RON, reprezentând soldul contractului de credit existent la data decesului mamei sale, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut judecătorul fondului că reclamantul nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din contractul de asigurare, ci daune-interese compensatorii, a căror cauză juridică este răspunderea contractuală.

Astfel, este de observat că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Din interpretarea normelor legale ce definesc noțiunea de creanță de asigurări rezultă în mod indiscutabil că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

În realitate, din interpretarea Legii nr. 213/2015, rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, nu plăți ale daunelor interese moratorii, ale daunelor compensatorii, ale penalităților de întârziere sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Rezultă cu puterea evidenței că raportul de drept civil existent între recurentul-reclamant și asigurătorul C. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Or, în speță, așa cum s-a reținut, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un continuator sau un succesor al asigurătorului falit, obligațiile sale fiind proprii și nu o continuare a obligațiilor asigurătorului aflat în faliment.

Astfel, în analiza sumei solicitate la plată, pârâtul F.G.A. a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând daune-interese compensatorii, câtă vreme acestea nu reprezintă creanțe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare ce pot fi valorificate de recurentul-reclamant în procedura de faliment, potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2014. Aceasta deoarece art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la daune-interese compensatorii ce sunt în sarcina asigurătorului falit.

În concluzie, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaște caracterul de creanță de asigurări și daunelor-interese compensatorii, deoarece această noțiune se determină, așa cum în mod just a reținut și prima instanță, prin raportare la normele legale cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres. Recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

În plus, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese compensatorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, rezultând cu puterea evidenței că reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului și a altor obligații decât cele prevăzute în mod expres de legea specială aplicabilă în materie, daunele-interese compensatorii nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația să le plătească din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

În raport de cele arătate anterior, este firească și soluția instanței de fond de respingere a solicitării de obligare a pârâtului la plata dobânzii aferente sumei de 5.258 RON, aceasta având caracter accesoriu față de pretenția principală.

În ceea ce privește dobânda legală calculată la debitul principal în sumă de 72.738 RON, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

Recurentul-reclamant a susținut că dobânda care i s-ar cuveni ar trebui stabilită la nivelul reglementat de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, apreciind că ne aflăm în ipoteza unor raporturi ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, argument pe care Înalta Curte îl constată a fi nefondat.

Pentru a statua astfel, Înalta Curte reține că Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un profesionist, ci o instituție publică, un mecanism de garantare, al cărui scop este suportarea plății creanțelor de asigurare ca urmare a falimentului asigurătorului. Împrejurarea că asigurătorul obligat contractual la plata creanței a fost un profesionist nu conduce la calificarea raporturilor dintre Fond și reclamant ca fiind raporturi ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, FGA nefiind un succesor în drepturile și obligațiile contractuale ale acestui asigurător.

Prin urmare, admițând existența faptei ilicite a FGA constând în emiterea Deciziei nr. 12.123/22.12.2017 și constatând că despăgubirea ce se cuvine părții reclamantului a fost corect stabilită de instanța de fond la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirii achitate de pârât, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 2 iulie 2018 până la data de 9 martie 2021.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în niciunul dintre recursurile declarate în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamantă și de pârât, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1096 din 15 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.