ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 176/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 13.04.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), anularea în parte a Deciziei nr. 25918/25.03.2021, emisă de pârâtul FGA, ca fiind netemeinică și nelegală, precum și obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 1.626,87 RON, reprezentând penalități de întârziere și a cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1261 din data de 23 septembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 1261 din data de 23 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința admiterii contestației formulate împotriva Deciziei FGA nr. 25918/25.02.2021 și a obligării intimatului-pârât la plata sumei de 1.626,87 RON, reprezentând penalități de întârziere și a cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia I. C. civ..J. nr. 29/2020. În opinia sa, sunt relevante dezlegările date prin considerentele de la pct. 122-127 din această decizie, care denotă că enumerarea făcută în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă și că reprezintă creanță de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare. Pe de altă parte, recurenta a susținut că sentința de fond este dată cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, instanța de fond reținând în mod greșit faptul că penalitățile de întârziere nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a asigurătorului care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Totodată, consideră că, prin respingerea contestației sale, pe motiv că penalitățile au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanța de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care prevede că reprezintă creanță de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare, iar faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (reprezentând un accesoriu), nu poate conduce la o concluzie contrară, întrucât izvorăsc din același contract. În continuare, a susținut nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva încălcării prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, citate în cuprinsul cererii de recurs, din interpretarea cărora rezultă că Fondul poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau cheltuieli și că, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. Conform art. 2210 din C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului, în speță a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, o eventuală culpă a celui care dorește să se subroge fiind de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituție a subrogării. Or, prevederile art. 18 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi și/sau cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment, iar nu din culpa proprie. Altfel spus, art. 18 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi/cheltuieli de judecată, astfel încât, dacă poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, atunci poate plăti și penalități de întârziere. Reclamanta consideră că sentința de fond este contrară și principiului de drept accesorium sequitur principale, apreciind că penalitățile de întârziere dobândesc natura juridică a creanței principale pe care o însoțesc, fiind un accesoriu al acesteia. Din aplicarea acestui principiu, rezultă că penalitățile de întârziere au același regim juridic ca și creanța principală, fiind și ele tot creanțe de asigurare. În concluzie, având în vedere că penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA și că reprezintă creanțe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să refuze plata acestor sume.

Apărările formulate în cauză Deși legal citat, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a înregistrat întâmpinare la dosarul cauzei, însă a depus concluzii scrise, în cuprinsul cărora a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamanta și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu acestui caz de casare, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia. Or, în condițiile în care recurenta-reclamantă a invocat doar în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând argumente de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziții, instanța de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinței recurate din această perspectivă, nemulțumirea părții cu privire la soluția adoptată de prima instanță și simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect. Este adevărat că recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a soluționat cauza fără a ține cont de existența contractelor obligatorii cu conținut legal, dar Înalta Curte constată că aceste critici antamează o chestiune referitoare la incidența în speță a prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011, astfel că cererea de recurs urmează a fi analizată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere pentru neexecutarea la timp a obligației de plată stabilite într-un proces purtat cu asigurătorul, aferente despăgubirii din asigurări, respectiv dacă acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și al Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare. Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/14.11.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilitățile FGA cu suma totală de 131.164,99 RON din care suma de 11.538,12 RON reprezentând debitul neachitat și suma de 1.626,87 RON reprezentând penalități de întârziere calculate conform legii. În urma analizării cererii de plată, prin decizia nr. 25918/25.03.2021 pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată, reținând că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ci sancțiuni civile aplicate în baza prevederilor art. 1349 și 1350 C. civ. pentru comportamentul culpabil de care se face vinovat asigurătorul aflat în faliment, neavând legătură cu raportul de asigurare. Această decizie a fost menținută de instanța de fond, care a reținut că sumele ce fac obiectul litigiului nu au natura unor creanțe de asigurare, nefiind rezultate din contractul de asigurare. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere, datorate de asigurătorul B. pentru neplata la timp a despăgubirilor, nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5". Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". Sub acest aspect sunt relevante și prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

(...)". Potrivit art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (act normativ în vigoare la data încheierii poliței de asigurare): "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 37: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere." Față de aceste repere legislative, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu a fost instituită o obligație de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Așadar, sumele pretinse reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume fiind, prin urmare, diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii. În conformitate cu prevederile art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență, acesta nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă. În egală măsură, Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." În concluzie, dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privința cărora instanța de control judiciar reține că nu pot fi interpretate în mod extensiv. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. Nici invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu conduce spre o altă concluzie, mențiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului, la masa credală a asigurătorului falit, cu sume reprezentând dobânzi și/sau cheltuieli achitate din fondurile proprii, nereferindu-se la penalitățile de întârziere solicitate de creditorii de asigurători. Pe de altă parte, art. 2214 din C. civ. prevede că: " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestor dispoziții rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un fundament legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere. Din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii îl constituie dispozițiile acestui act normativ, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Și în ceea ce privește invocarea în cauză a considerentelor Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menționată nu este incidentă în speță. Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanța supremă a stabilit natura de creanțe de asigurări, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităților de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres, ci a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment". În concluzie, recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment. Având în vedere raționamentul expus anterior, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante în sensul că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, câtă vreme penalități de întârziere nu pot fi considerate accesoriul creanței principale de asigurare. Astfel cum s-a arătat, sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume fiind așadar diferită, fără legătură cu raportul de asigurare. De altfel, în acest sens al neincluderii penalităților de întârziere în sfera creanței de asigurare este și Soluția de unificare a jurisprudenței la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată în cadrul Ședinței din data de 13 decembrie 2021. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25918/25.03.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță reținând în mod corect că suma solicitată cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, care a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.