ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1843/2025

Ședința publică din data de 4 decembrie 2025

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2024 pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C. constatarea nulității absolute a contractului de donație născut prin oferta de donație constatată prin acordul de încredere nr. 1803 din 20 septembrie 2012 acceptată prin declarațiile notariale autentificate sub nr. x din 26 iulie 2019, nr. 3931 din 26 iulie 2019, nr. 4179 din 14 mai 2020 și nr. 4171 din 11 mai 2020, ca urmare a încălcării caracterului irevocabil al donației.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1015 alin. (2) lit. c) C. civ.

Tribunalul Satu Mare, prin sentința nr. 142 din 1 octombrie 2024, a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului de donație născut prin oferta cuprinsă în acordul de încredere nr. 1803 din 20 septembrie 2012 accepată prin declarațiile notariale autentificate sub nr. x din 26 iulie 2019, nr. 3931 din 26 iulie 2019, nr. 4179 din 14 mai 2020 și nr. 4171 din 11 mai 2020.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel pârâții, înregistrat la data de 29 noiembrie 2024 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 101/A din 17 aprilie 2025 a fost admis apelul declarat de pârâți împotriva sentinței nr. 142 din 1 octombrie 2024 a Tribunalului Satu Mare.

A fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii în constatare nulitate contract de donație, ca nefondată.

Împotriva deciziei nr. 101/A din 17 aprilie 2025 a Curții de Apel Oradea, în termen legal a declarat recurs reclamantul A., înregistrat la data de 13 iunie 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și nu răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., critici subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor critici, recurentul a susținut, în esență, că decizia atacată nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat și nu cuprinde normele legale incidente raportului juridic.

După prezentarea amplă a unor considerente pur teoretice asupra importanței și rolului motivării unei hotărâri judecătorești, precum și a unor citate din jurisprudența relevantă, recurentul a arătat că decizia atacată nu cuprinde normele legale incidente. Astfel, singurele dispoziții legale incidente indicate în hotărârea atacată sunt cele prevăzute de art. 773 C. civ., respectiv art. 779 C. civ., însă apreciază că instanța de apel nu a menționat relevanța lor și nu le-a corelat cu elementele concrete ale litigiului.

A mai relevat recurentul că instanța de apel a reținut că acordul de încredere este un contract complex, care cuprinde atât o ofertă de cesiune părți sociale, valabilă pe toată durata acestuia, cât și un contract de fiducie, că cele două chestiuni sunt diferite, dar totuși interdependente. Însă, apreciază titularul căii de atac că raționamentul se oprește în acest punct, instanța de apel omițând să arate ce prevederi privind oferta de donație și a prevederii relative la fiducie sunt interdependente și sub ce aspect sunt distincte.

O altă critică subsumată aspectului de nemotivare vizează lipsa prezentării argumentelor, de natură factuală sau juridică, pentru care instanța de apel a dat prevalență celor menționate la pct. II din declarația de acceptare a ofertei de donație, ignorând cele menționate la pct. 1 din cuprinsul aceluiași înscris.

De asemenea, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește clauza de la pct. 4 din acordul de încredere, vizând rezilierea, aceasta ar fi una de denunțare unilaterală și nu o condiție atașată ofertei de cesiune. Această concluzie, potrivit considerentelor deciziei atacate, este urmarea presupusei analizări a acordului în ansamblul său, respectiv a succesiunii prevederilor acestuia, însă, în opinia recurentului, o atare motivare nu răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

A mai relevat recurentul că instanța de apel nu a prezentat minime argumente pentru care a catalogat termenul de "reziliere" din contract doar ca denunțare unilaterală a contractului de fiducie și nu inclusiv a contractului de donație.

Argumentele prezentate de instanța de prim control judiciar, potrivit cărora doar un contract sinalagmatic cu executare succesivă, cum este fiducia, poate fi denunțat unilateral sau cele referitoare la rolul inserării unui termen pentru denunțarea unilaterală sunt apreciate insuficiente de către recurent.

În concluzie, în contextul în care hotărârea instanței de apel nu este efectiv motivată, recurentul apreciază că i-au fost încălcate și dreptul la apărare, consacrat de art. 13 alin. (3) C. proc. civ. și dreptul la un proces echitabil, prevăzut de dispozițiile art. 6 C. proc. civ.

A mai susținut recurentul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1169 C. civ., art. 1188 C. civ., art. 1270 C. civ., art. 1266 C. civ., art. 1267 C. civ., respectiv art. 1268 C. civ., critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, s-a arătat că instanța de apel a încălcat normele de drept material referitoare la interpretarea convențiilor, prin ignorarea voinței reale a părților la încheierea contractului, ce rezulta nu numai din cuprinsul contractului, ci și din contextul faptic în care acesta a fost încheiat.

De asemenea, au fost încălcate regulile de interpretare a clauzelor îndoielnice, prevăzute de art. 1268 alin. (2) C. civ., precum și principiul interpretării sistematice, cuprins în art. 1268 C. civ.

Dacă toate aceste reguli de interpretare ar fi fost respectate, instanța de apel nu ar fi putut reține că oferta de cesiune are un caracter de sine stătător și nu se corelează cu restul prevederilor cuprinse în acordul de încredere, respectiv că posibilitatea de denunțare unilaterală vizează doar contractul de administrare fiduciară.

De asemenea, în condițiile în care contractul de donație s-a încheiat ca urmare a întâlnirii ofertei cu acceptarea, interpretarea clauzelor trebuia realizată inclusiv prin prisma celor menționate în declarațiile de acceptare. Prin acceptarea ofertei, clauza de revocare a fost preluată în structura contractului de donație.

În sfârșit, recurentul a susținut că au fost încălcate prevederile art. 1270 C. civ., ce consacră forța obligatorie a contractului, întrucât, prin interpretarea eronată a clauzelor contractuale, s-a denaturat voința reală a părților.

Prin întâmpinare, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea instanței de apel este legală. Astfel, contrar susținerilor din recurs, decizia pronunțată în apel este exhaustiv și coerent motivată. De asemenea, au fost corect aplicate normele de drept material incidente, atât cele române, cât și cele relevante din dreptul austriac.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Criticile subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Este adevărat că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de judecată este obligată să arate, în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Însă, contrar celor susținute prin motivele de recurs, decizia atacată răspunde exigențelor textului de lege suscitat. Viciile motivării care pot conduce la casarea hotărârii, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează însă doar ipotezele de lipsă a motivării, contradicție între considerente și dispozitiv, considerentele contradictorii, motivarea insuficientă sau superficială ori includerea în considerente doar a unor motive străine de pricina respectivă.

Niciuna din ipotezele în care se poate concluziona că decizia atacată este nemotivată nu este însă incidentă în cauză, fapt care transpare în mod evident din chiar conținutul cererii de recurs. Astfel, deși se susține că, în cuprinsul hotărârii atacate nu sunt indicate normele legale incidente, recurentul însuși acceptă că instanța de apel și-a fundamentat soluția pe prevederile C. civ. relative la contractul de fiducie, respectiv articolele 773 și 779.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului, instanța de prim control judiciar prezintă raționamentul logico-juridic care a condus-o la concluzia că acordul de încredere reprezintă un contract complex, care cuprinde atât o ofertă de cesiune părți sociale cu titlu gratuit, cât și un contract de fiducie.

În mod asemănător, judecătorii din apel au înfățișat motivele pentru care au apreciat că la pct. 4 din acordul de încredere a fost inserată o clauză de denunțare unilaterală a contractului de fiducie și nu o condiție atașată ofertei de cesiune. Argumentele instanței de apel sunt enumerate prin însăși cererea de recurs, anume analiza contractului în ansamblul său și a succesiunii prevederilor acestuia, a naturii juridice distincte a celor două acte juridice, în sens de negotium, constatate printr-un unic înscris, scopul și rolul determinării unui termen pentru denunțarea unilaterală ș.a.m.d.

Așadar, împrejurarea că instanța de apel nu și-a însușit argumentele reclamantului în susținerea opiniei că părțile au încheiat un contract de donație, contract format prin mecanismul acceptării ofertei de donație cuprinse în acordul de încredere, ce include clauza de revocare stipulată în favoarea donatorului, nu poate fi subscrisă unei critici de nemotivare a hotărârii.

Este cert că decizia atacată cuprinde raționamentul logico-juridic ce a condus la adoptarea soluției, raționament construit urmare analizării principalelor argumente prezentate de părți. În condițiile în care considerentele deciziei pronunțate în apel cuprind motive consistente, este îndeplinită premisa exercitării misiunii fundamentale a instanței de recurs, respectiv examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cât privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reține că nu s-au indicat neregularități de ordin procedural a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, cu excepția pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. De asemenea, și susținerile relative la încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil s-au raportat la pretinsa nemotivare a deciziei atacate. Însă nerespectarea standardelor de motivare reprezintă motiv distinct de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce a fost deja analizat în precedentele considerente. Ca atare, constată că recurentul nu a formulat nicio critică de natură a fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ce privește criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind greșita aplicare a normelor de drept material, se impune a formula scurte precizări prealabile asupra raportului juridic dedus judecății.

Astfel, instanțele devolutive au fost învestite cu o acțiune în constatare nulitate a unui contract de donație, ca urmare a încălcării principiului irevocabilității în materia liberalităților, acțiune întemeiată pe prevederile art. 1015 alin. (2) pct. C. civ. civ. român. Mecanismul încheierii convenției a constat în acceptarea, în anul 2019, a unei oferte de cesionare cu titlu gratuit a părților sociale deținute de reclamant la o societate persoană juridică română, ofertă cuprinsă în actul intitulat acord de încredere, perfectat de părțile din litigiu în anul 2012.

Instanța de fond a reținut că, prin acordul de încredere, ce include și oferta de donație, s-a stipulat în favoarea donatorului un drept de denunțare, ceea ce contravine prevederilor art. 1015 C. civ. român și a constatat că, prin urmare, contractul de donație este lovit de nulitate absolută.

Învestită cu apelul declarat de pârâți împotriva acestei soluții, instanța de prim control judiciar a analizat acordul de încredere perfectat de părți prin prisma prevederilor art. 773, art. 779 și art. 783 C. civ. român și a statuat că acest act juridic complex cuprinde un contract de fiducie și o ofertă de donație, iar clauza de denunțare unilaterală este inserată doar în contractul de fiducie, nu și în oferta de cesiune cu titlu gratuit a părților sociale (oferta de donație).

Instanța de recurs constată că raportul juridic dedus judecății, anume oferta de donație cuprinsă în acordul de încredere și acceptarea donației prezintă element de extraneitate, întrucât atât donatorul-reclamant, ce întrunește și calitatea de administrator fiducitar, cât și a donatarii, ce întrunesc și calitatea de constituitor și beneficiari ai fiduciei sunt cetățeni austrieci și, respectiv, persoană juridică de naționalitate austriacă. Atât actul de încredere, cât și actul de acceptare a ofertei de donație sunt perfectate în formă solemnă, de un notar cu sediul în Austria. Potrivit art. 7 din actul juridic intitulat "acord de încredere", legea aleasă de părți să guverneze raporturile juridice este legea austriacă .

În acest context, potrivit art. 3 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I), contractul dedus judecății este guvernat de legea aleasă de părți, fiind o alegere expresă ce rezultă din clauza contractuală susarătată.

Prin urmare, legea aleasă de părți, anume legea austriacă, reglementează atât existența și validitatea contractului [potrivit art. 10 alin. (2) din Regulamentul Roma I] cât și interpretarea contractului, executarea obligațiilor născute din contract și efectele nulității acestuia [conform art. 12 alin. (1) lit. a), b) și e) din Regulamentul Roma I].

Mai mult, legea română nu cunoaște instituția contractului de mandat fiduciar perfectat de părțile din prezenta cauză, care permite scindarea proprietății, în sensul că administratorul fiduciar devine proprietarul părților de interes ale unei societăți (titular formal al dreptului de proprietate), în timp ce fiduciantul rămâne proprietarul economic, în beneficiul căruia se exercită dreptul. Orice similitudine făcută de instanța de apel cu operațiunea juridică a fiduciei din dreptul național român este pur artificială, întrucât, potrivit legii române, pot avea calitatea de fiduciari doar anumite subiecte de drept calificate (instituții de credit, societăți de investiții, notari publici, avocați - art. 776 alin. (2) și (3) C. civ. român).

În consecință, reclamantul nu putea învesti instanța cu o acțiune în constatare nulitate contract de donație, întemeindu-se pe principiul irevocabilității liberalităților din dreptul civil român, câtă vreme legea de drept material ce guvernează raporturile juridice dintre părți este legea străină (legea austriacă). Or, potrivit art. 2562 alin. (1) C. civ., conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească prin atestări obținute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau în alt mod adecvat, iar partea este obligată să facă dovada conținutului ei (alin. (2) al art. 2562 C. civ.).

Instanța de recurs constată, de asemenea, că invocarea unui motiv de recurs, chiar și de ordine publică, potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., este lăsată la latitudinea instanței, astfel că nu există o obligație a acesteia în acest sens. De asemenea, trebuie ținut cont de faptul că art. 489 alin. (3) C. proc. civ. nu derogă de la dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât instanța de recurs nu va putea invoca din oficiu un motiv de ordine publică decât dacă acesta nu a putut fi invocat pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși a fost invocat în termen, a fost respins sau instanța a omis să se pronunțe asupra lui.

Așadar, instanța de recurs constată că recurentul a invocat prin intermediul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșita aplicare a normelor de drept material român, deși legea aplicabilă raportului juridic este legea austriacă. A constata, în recurs, că instanța de apel a aplicat în mod greșit dreptul național român, ar reprezenta, practic, o înrăutățire a situației reclamantului în propria cale de atac, respectiv a constata că demersul său juridic a fost lipsit, ab initio, de cauză juridică.

Față de considerentele ce precedent, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul, ca parte căzută în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată solicitate de intimați, constând în onorariu avocat, cheltuieli dovedite în condițiile art. 452 C. proc. civ., cu extrasele de cont depuse la dosar fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A.. împotriva deciziei nr. 101/2025 - A din 17 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant A.. la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât C.., precum și la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă D..

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 4 decembrie 2025.