ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 219/2023

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă la 10 martie 2020, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F., G. și H.: - să constate nulitatea actului intitulat "Declarație de revocare convențională a Contractului de donație autentificat sub nr. x/2016 la BNP Fărcuțiu", încheiat între pârâții C. și D., pe de-o parte, și fiica acestora, E., pe de altă parte, autentificat sub nr. x din 20 iunie 2019 de către SPN I.; - să dispună desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții C. și D., în calitate de vânzători, și pârâta F., în calitate de cumpărătoare, autentificat sub nr. x din 20 iunie 2019 de către SPN I. cu privire la imobilul situat în comuna Vladimirescu, nr. top x, nr. cadastral x, județul Arad, constând în casă de locuit și teren aferent, ca act subsecvent al actului a cărei nulitate o solicită; - să declare inopozabil, raportat la reclamanți, contractul de donație încheiat între pârâții C., D. și fiica acestora, E., autentificat la J., sub nr. x din 16 decembrie 2016, având ca obiect imobilul situat în comuna Vladimirescu, str. x, înscris în CF nr. x, nr. top x, nr. cadastral x, județul Arad, constând în casă de locuit și teren aferent; - să dispună ca Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad să facă cuvenitele modificări în CF x, nr. top x, nr. cadastral x. La 23 iulie 2020, reclamanții au formulat cerere de completare, prin care au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a numiților G. și H., solicitând desființarea antecontractului de vânzare-cumpărare și ipotecă legală încheiat între pârâta F., în calitate de promitentă-vânzătoare, și pârâții G. și H., în calitate de promitenți-cumpărători, autentificat sub nr. x din 26 februarie 2020 de către NP I. cu privire la imobilul situat în comuna Vladimirescu, str. x, înscris în CF x, nr. top x, nr. cadastral x, constând în casă de locuit și teren aferent, ca act subsecvent al actului a cărui nulitate a solicitat a se constata conform primului și celui de-al doilea petit al acțiunii; să dispună ca BCPI Arad să facă cuvenitele modificări în CF x, nr. top x, nr. cadastral x.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 245 din 2 octombrie 2020, Tribunalul Arad a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F., G. și H..

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 129 din 12 mai 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul formulat de către reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 245 din 2 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul Arad, în contradictoriu cu pârâții F., C., D., E., H. și G.. A anulat sentința apelată și, în rejudecare a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost formulată și precizată de către reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F., H. și G.. A constatat nulitatea absolută a actului juridic intitulat "Declarație de revocare convențională a Contractului de Donație autentificat sub nr. x/2016 la BNP Fărcuți", autentificat sub nr. x din 20 iunie 2019 de către SPN I., încheiat între pârâții C. și D., în calitate de donatori, și E., în calitate de donatoare. A constatat inopozabilitatea, față de reclamanți, a contractului de donație autentificat sub nr. x din 16 decembrie 2016 la BNP Fărcuți, încheiat între pârâții C. și D., în calitate de donatori, și pârâta E., în calitate de donatoare. A respins în rest cererea de chemare în judecată. Intimații-pârâți au fost obligați la plata sumei de 8.420 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanții-apelanți.

Recursurile declarate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 129 din 12 mai 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs pârâții C. și D., pârâta E. și pârâta F.. 4.1. Pârâții C. și D. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, formulând următoarele critici: Declarația de revocare convențională a contractului de donație autentificat sub nr. x/2016 la BNP Fărcuți, autentificată sub nr. x din 20 iunie 2019 de către SPN I. reprezintă un contract valabil, prin care în baza principiului libertății contractuale și a simetriei actelor juridice, toate părțile implicate și-au dat acordul pentru desființarea contractului de donație. Dispunând nulitatea absolută a acestui act juridic, instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 5, art. 12, art. 1.015, art. 1.166 și art. 1.167 și art. 1.169, art. 1.266, art. 1.270 din C. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți au apreciat, în dezacord cu Curtea de Apel Timișoara, că era esențial a se stabili dacă declarația de revocare a contractului de donație este lovită sau nu de nulitate absolută. În opinia recurenților-pârâți, dacă declarația de revocare este socotită valabilă, atunci contractul de donație autentificat sub nr. x din 16 decembrie 2016 trebuie socotit desființat. În schimb, dacă declarația de revocare este lovită de nulitate absolută, atunci contractul de donație trebuie socotit în ființă. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.562 - art. 1.565 din C. civ., întrucât, dacă declarația de revocare este valabilă, în aprecierea recurenților-pârâți este inadmisibilă acțiunea pauliană împotriva unui contract inexistent/desființat. De asemenea, cu nerespectarea acestor prevederi, acțiunea pauliană a fost admisă, deși debitorul era solvabil, având în vedere că, în cursul soluționării apelului, pârâții au redobândit un imobil în proprietate. În privința acestui imobil, instanța de apel a reținut că ar fi greu vandabil sau insuficient ca valoare pentru a acoperi creanța reclamanților, motivare care nu este legală și atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât acțiunea pauliană aduce o ingerință în libertatea contractuală a debitorului, admisibilă doar atunci când creditorul a valorificat și/sau epuizat mijloacele de executare silită pe care legea i le pune la dispoziție. Dreptul la un proces echitabil a fost încălcat, deoarece instanța de apel s-a erijat în avocatul reclamanților, oferindu-le îndrumări cu privire la demersurile juridice pe care ar trebui să le facă după proces. În drept, au fost indicate motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. 4.2. Pârâta E. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, formulând următoarele critici: Dispunând nulitatea absolută a declarației de revocare convențională a contractului de donație, instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 5 C. proc. civ., art. 12, art. 1.015, art. 1.166 și art. 1.167 și art. 1.169, art. 1.266, art. 1.270 din C. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Declarația de revocare a contractului de donație reprezintă un contract valabil încheiat în baza principiului libertății contractuale și cu respectarea simetriei actelor juridice (mutuus consensus, mutuus dissensus), prin care ambele părți au consimțit la desființarea/stingerea contractului de donație autentificat sub nr. x din 16 decembrie 2016. Indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat, în dezacord cu Curtea de Apel Timișoara, că era esențial a se stabili dacă declarația de revocare a contractului de donație este lovită sau nu de nulitate absolută. În opinia sa, dacă declarația de revocare este socotită valabilă, atunci contractul de donație autentificat sub nr. x din 16 decembrie 2016 trebuie socotit desființat. În schimb, dacă declarația de revocare este lovită de nulitate absolută, atunci contractul de donație trebuie socotit în ființă. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.562 - art. 1.565 din C. civ., întrucât acțiunea pauliană a fost admisă, deși debitorul era solvabil, având în vedere că, în cursul soluționării apelului, pârâții au redobândit un imobil în proprietate. Dreptul la un proces echitabil a fost încălcat, deoarece instanța de apel s-a erijat în avocatul reclamanților, oferindu-le îndrumări cu privire la demersurile juridice pe care ar trebui să le facă după proces. Obiectul cauzei a fost modificat, cu afectarea limitelor judecății, în condițiile în care reclamanții au învestit instanța cu constatarea nulității absolute a declarației de revocare a contractului de donație și a contractului de vânzare-cumpărare din 20 iunie 2019 și cu o acțiunea pauliană vizând strict contractul de donație din anul 2016. În drept, au fost indicate motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. 4.3. Pârâta F. a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în privința obligării sale, în subsidiar, cu ceilalți intimați la plata cheltuielilor de judecată, formulând următoarele critici: Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 453 și art. 455 C. proc. civ., care reglementează modul de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât din dispozitivul deciziei atacate se poate observa că nu a fost admis niciun capăt de cerere formulat de reclamanți în contradictoriu cu pârâta F.. Prin urmare, față de modul de soluționare a acțiunii, rezultă că pârâta nu a pierdut procesul, astfel că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. În drept, a fost indicat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimații A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursurilor declarate de pârâții C. și D., pârâta E. și pârâta F., întrucât criticile invocate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, intimații au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție În conformitate cu art. 248 alin. (2) C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursurilor pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocată de intimații-reclamanți, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente: Pârâții C. și D. și pârâta E. au formulat cereri de recurs distincte, formulând, în esență critici similare, care se încadrează în motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Astfel, se constată că prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. urmează a fi analizată critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil. Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile învestesc instanța de recurs cu examinarea conformității hotărârii recurate în raport cu exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind invocat viciul nemotivării. De asemenea, se constată că se supune analizei și conformitatea deciziei atacate cu normele de drept material prevăzute de art. 1.562 - art. 1.565 C. civ., critici încadrabile în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Criticile formulate de pârâta F. se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât privesc nerespectarea dispozițiilor art. 453 și art. 455 C. proc. civ., ce reglementează modul de acordare a cheltuielilor de judecată. Cu privire la recursul declarat de pârâta E., analizând cu prioritate excepția netimbrării, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ., raportat la art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 486 alin. (2) și (3) C. proc. civ., la cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum și împuternicirea avocațială sau, după caz, delegația consilierului juridic, sub sancțiunea nulității. Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești (…) sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevăzute în prezenta ordonanță de urgență. De asemenea, conform dispozițiilor art. 33 alin. (1) din același act normativ, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar potrivit alin. (2), dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței. Prin aceeași comunicare instanța îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condițiile legii, cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării. Dispozițiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ. rămân aplicabile în ceea ce privește complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Instanța însă nu va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată în condițiile art. 201 alin. (1) din C. proc. civ., decât după soluționarea cererii de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru. În prezenta cauză, prin rezoluția de primire din 13 iulie 2022, s-a dispus emiterea unei adrese către recurenta-pârâtă E. pentru a o înștiința cu privire la obligativitatea achitării unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 2.905 RON, sub sancțiunea anulării cererii. De asemenea, s-a dispus emiterea unei adrese și către recurenții-pârâți C. și D. pentru a li se aduce la cunoștință obligativitatea achitării unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 2.905 RON, sub sancțiunea anulării cererii. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă F., s-a constatat că este scutit de la plata taxei judiciare, conform Deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 2/2020, prin care s-a reținut că, în interpretarea și aplicarea art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la art. 35 alin. (2), art. 9 și 34 alin. (3) din același act normativ, nu sunt supuse taxei judiciare de timbru căile de atac atunci când acestea vizează soluțiile pronunțate de instanțele anterioare asupra cererii accesorii formulate în proces de către părți privind acordarea cheltuielilor de judecată. Rezultă astfel că în sarcina recurentei-pârâte E. instanța a stabilit obligația de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum total de 2.905 RON, astfel: 100 RON pentru motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., raportat la art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 și 2.805 RON pentru motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, cu referire la modul de calcul prevăzut de art. 3 lit. e) din același act normativ, calculată la valoarea de 225.170,73 RON, reprezentând valoarea impozabilă a imobilului . Recurenta-pârâtă a fost încunoștințată la 20 iulie 2022, conform dovezii de la dosar, că are obligația de a depune dovada achitării taxei de timbru în termen de 10 zile de la primirea adresei, însă nu și-a îndeplinit această obligație și nici nu a formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru sau cerere de ajutor public judiciar. Înalta Curte reține că, prin nedepunerea dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru, în cauză intervine sancțiunea expres prevăzută de art. 486 alin. (2) raportat la alin. (3) C. proc. civ., respectiv nulitatea recursului. Împrejurarea că numele recurentei-pârâte E. a fost menționat pe adresa de înaintare a dovezii de achitare a taxei de timbru de către recurenții-pârâți C. și D. nu atrage incidența dispozițiilor art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, taxa nefiind datorată în solidar, din moment ce recurenta-pârâtă nu a introdus cererea de recurs împreună cu acești pârâți, ci a formulat o cerere de recurs distinctă. Prin urmare, cum recurenta-pârâtă E. nu a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanță, deși a fost legal înștiințată despre obligativitatea timbrării cererii de recurs, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 486 alin. (2) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a anula recursul declarat de această pârâtă ca netimbrat. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta F. este nefondat, urmând a fi respins. Recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 453 și art. 455 C. proc. civ., care reglementează modul de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât nu se poate reține culpa sa procesuală, din moment ce nu a fost admis niciun capăt de cerere formulat de reclamanți în contradictoriu cu pârâta F., critici care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Acest motiv de casare privește încălcarea tuturor normelor de procedură civilă imperative, însă neregularitatea procedurală în sine nu este suficientă pentru a determina casarea, ci mai trebuie constatată și vătămarea cauzată de această neregularitate, vătămare care, în cazul nulităților exprese, se prezumă, iar în cazul celor virtuale, trebuie demonstrată. Totodată, pentru invocarea cu succes a acestui motiv de recurs este necesară și o relevanță a respectivei neregularități în economia procesului, relevanță care să constea, în esență, într-o vătămare care să reclame casarea. Analizând dispozitivul și considerentele deciziei recurate sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată de către instanța de apel, se constată că intimații-pârâți aflați în culpă procesuală au fost obligați, în solidar, la plata către reclamanții-apelanți a sumei de 8.420 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxe judiciare de timbru achitate în primă instanță și apel. Recurenta-pârâtă F. afirmă că nu este parte căzută în pretenții, raportat la soluția pronunțată în apel, astfel că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Cum în dispozitivul deciziei recurate nu sunt indicați intimații-pârâți aflați în culpă procesuală, neregularitatea pretinsă de recurenta-pârâtă nu poate fi verificată de instanța de recurs, aceasta putând face obiectul analizei în cadrul procedurii prevăzute de art. 443 C. proc. civ., potrivit cu care în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziții contradictorii, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice. Textul are în vedere ipoteza unor dispoziții neclare, de natură să ridice îndoieli cu privire la întinderea obligațiilor stabilite prin dispozitiv ori să genereze dificultăți privind punerea în aplicare a hotărârii. Luând în examinare recursul declarat de pârâții C. și D., Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor, pentru următoarele considerente: Sub un prim aspect, sunt deduse analizei criticile relative la soluția de constatare a nulității absolute a declarației de revocare a contractului de donație. Contrar acestor critici, actul juridic menționat a fost interpretat în conformitate cu normele de drept material incidente, neputând fi reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se constată că în cuprinsul actului intitulat "Declarație de revocare convențională", recurenții-pârâți C. și D., pe de-o parte, și recurenta-pârâtă E., pe de altă parte, și-au exprimat acordul pentru revocarea convențională a contractului de donație, desființarea sa cu efect retroactiv, cu consecința restabilirii situației anterioare, în sensul revenirii imobilului în proprietatea și posesia donatorilor C. și D., indicând în drept prevederile art. 1.270 alin. (2) din C. civ. Deși este adevărat că părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, libertatea contractuală nu este absolută, ci operează în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri, astfel cum reglementează prevederile art. 1169 din C. civ., de principiu, în materia contractului. De asemenea, dispozițiile art. 11 din C. civ. stipulează că nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri. În acest context, se observă că, raportat la finalitatea urmărită de aceste părți la încheierea declarației de revocare, trebuie analizate limitele impuse de lege în materia contractului de donație, a căror nesocotire poate atrage sancțiunea nulității absolute. În acord cu motivarea instanței de apel, Înalta Curte reține că liberalitățile între vii sunt, prin esența lor, irevocabile. Art. 1.015 din C. civ. reglementează irevocabilitatea contractului de donație, care acționează descurajant pentru donator și contribuie la siguranța circuitului civil, având un caracter particular, mai accentuat decât forța obligatorie a oricărui contract, în sensul că privește esența contractului, fiind o condiție de validitate pentru formarea lui. Cu toate că se prevalează de respectarea principiului simetriei actelor juridice, în sensul că a fost exprimat consimțământul mutual pentru revocarea donației, recurenții-pârâți nu au în vedere că revocarea donațiilor poate opera numai în temeiul cauzelor legale sau chiar convenționale, care însă să fie stipulate în contract cu respectarea principiului irevocabilității sau a altor norme imperative. Drept urmare, susținerea recurenților-pârâți în sensul că, în ceea ce privește celelalte contracte, regula generală rezidă în posibilitatea părților de a modifica sau pune capăt acelui act prin manifestarea lor de voință liber exprimată și cu respectarea legii, nu poate fi luată în considerare ca argument în sprijinul pretinsei aplicări greșite a prevederilor art. 1.169 și 1.270 din C. civ., de vreme ce contractul de donație reprezintă un contract caracterizat de reguli specifice, adaptate naturii sale de liberalitate inter vivos. De altfel, în virtutea libertății contractuale, părțile aveau posibilitatea de a încheia un nou contract de donație, în sens contrar, dacă doreau ca bunul să se reîntoarcă în patrimoniul donatorilor, aceasta fiind calea legală de urmat, după cum a subliniat instanța de apel în mod corect. Cât privește prevederile art. 5 alin. (4) C. proc. civ., care interzic judecătorului să stabilească prin hotărâre dispoziții general obligatorii în orice alte cauze, contribuind la asigurarea principiului separației puterilor în stat, în condițiile în care depășirea atribuțiilor judecătorești constituie motiv de casare a hotărârii, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenții-pârâți nu au exprimat o critică propriu-zisă cu privire la aplicarea acestor prevederi. Caracter nefondat au și criticile expuse prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care sancționează neîndeplinirea obligației legale și neconvenționale de motivare a hotărârii judecătorești. Contrar opiniei recurenților-pârâți, chestiunea nulității absolute a declarației de revocare convențională a fost lămurită de instanța de apel, care în rejudecare a admis, în parte, acțiunea și a constatat nulitatea absolută a acestui act juridic. Premisele care au condus instanța de apel la concluzia că operează sancțiunea nulității absolute au fost expuse în mod detaliat în cadrul considerentelor de la filele x din decizia recurată. Astfel, se observă că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., raționamentul juridic fiind fundamentat pe prevalența principiului irevocabilității donației, reglementat prin norme imperative, de ordine publică, a căror nerespectare a determinat sancționarea declarației de revocare a contractului de donație cu nulitatea absolută. Clarificând instanța de apel că încălcarea principiului irevocabilității donației atrage sancțiunea nulității absolute a declarației de revocare convențională a contractului de donație, încheiat între recurenții-pârâți C. și D. și recurenta-pârâtă E., Înalta Curte reține că este lipsită de fundament critica în sensul că acțiunea pauliană care privește un contract desființat este inadmisibilă, din moment ce aceasta avea ca premisă ipoteza în care declarația de revocare ar fi rămas valabilă. De asemenea, cu respectarea exigențelor art. 425 C. proc. civ., curtea de apel a motivat soluția dată capătului de cerere având ca obiect acțiunea revocatorie, prezentând argumentele pentru care a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1.562 și art. 1.563 din C. civ., constatând inopozabilitatea față de reclamanți a contractului de donație autentificat sub nr. x din 16 decembrie 2016 la BNP Fărcuți încheiat între pârâții C. și D., în calitate de donatori, și pârâta E., în calitate de donatară. Invocând atât viciul nemotivării, cât și o interpretare nelegală a legii, recurenții-pârâți au criticat motivarea instanței cu privire la cerința, prevăzută de art. 1562 alin. (1) din C. civ., ca actul juridic a cărui inopozabilitate este solicitată să fi cauzat sau mărit starea de insolvabilitate a debitorului. Potrivit art. 1562 alin. (1) din C. civ., dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate. Din acest text de lege se desprind două dintre condițiile necesar a fi îndeplinite pentru reușita acțiunii revocatorii, în cauză interesând modul în care instanța de apel a motivat cerința ca actul juridic încheiat de debitor cu terțul să fi cauzat un prejudiciu creditorului reclamant. Astfel, creditorul poate solicita constatarea inopozabilității actelor juridice încheiate de către debitor în frauda intereselor sale, numai dacă face dovada unui prejudiciu. Pentru creditor, în acest caz, prejudiciul constă în faptul că, prin actul pe care-l atacă, debitorul și-a cauzat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate. Cu alte cuvinte, prin acest act debitorul își micșorează activul patrimonial. Se poate observa însă, că nu doar actele prin care debitorul își provoacă sau își accentuează o stare de insolvabilitate pot fi atacate pe cale pauliană, întrucât norma enunțată se referă la aceste acte cu titlu exemplificativ. Atât la nivel doctrinar, cât și jurisprudențial, s-a statuat că pentru a cauza un prejudiciu creditorului, constând în crearea sau accentuarea unei stări de insolvabilitate, actul atacat trebuie, mai întâi, să provoace debitorului o însărăcire, exemplul tipic fiind donația, care are ca efect ieșirea unei valori active din patrimoniul acestuia, fără să primească ceva în schimb. În ceea ce privește starea de insolvabilitate, Înalta Curte reține, în acord cu instanța de apel, că aceasta rezultă din inferioritatea activului patrimonial față de valoarea totală a datoriilor exigibile, cerința fiind analizată și considerată îndeplinită în speță, astfel cum reiese din considerentele de la fila x din decizia recurată. De asemenea, instanța de apel a demonstrat că reclamanții creditori au suferit un prejudiciu ca urmare a încheierii actului de donație, considerentele de la fila x fiind convingătoare sub acest aspect. Pretinzând o nemotivare a argumentelor pe baza cărora instanța de apel a dedus concluzia că donația încheiată între recurenții-pârâți C. și D. și recurenta-pârâta E. a cauzat reclamanților un prejudiciu constând în crearea unei stări de insolvabilitate, recurenții-pârâți apreciază că acțiunea pauliană a fost în mod greșit admisă, întrucât aceștia erau solvabili. Analiza acestui element de fapt al cauzei a fost realizată de instanța de apel, care în urma evaluării proprii, a concluzionat asupra întrunirii acestei condiții, care nu poate fi supusă cenzurii instanței de recurs. Este atributul instanței de fond de a evalua în ce măsură se poate aprecia ca întrunită condiția prejudiciului și/ori cea a insolvabilității debitorului, în raport cu creanța invocată, cu actul a cărui revocare s-a cerut pe calea acțiunii pauliene și cu bunurile rămase în patrimoniul debitorilor, funcție și de aptitudinea acestora de a putea fi efectiv valorificate pentru realizarea creanței. Aceasta, întrucât recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, după cum stipulează expres art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Raportat la argumentele prezentate, Înalta Curte nu poate reține incidența motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Cât privește susținerea caracterului subsidiar al acțiunii revocatorii, care nu ar putea fi primită până ce creditorul nu a epuizat orice alte proceduri destinate recuperării creanței, Înalta Curte reține că este lipsită de bază legală. O astfel de cerință de admisibilitate trebuie să-și găsească reglementarea legală, cum se întâmplă, de exemplu, în situația acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, care nu poate fi admisă dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat (art. 1.348 din C. civ.). Or, din reglementarea dată de C. civ. (art. 1.562 - 1.565) acțiunii revocatorii nu rezultă că realizarea dreptului creditorului care recurge la acest mijloc de valorificare a creanței este condiționată epuizării altor acțiuni, pentru a se putea trage concluzia caracterului subsidiar al acestei acțiuni. În realitate, făcând trimitere la starea de insolvabilitate a debitorilor care trebuie să fie demonstrată și la faptul că aceasta ar presupune parcurgerea altor proceduri prealabile pentru a se statua asupra insolvabilității, recurenții-pârâți au în vedere una din condițiile care trebuie îndeplinite pentru admiterea acțiunii revocatorii. Nu este vorba însă despre un fine de neprimire și de subsidiaritatea unei astfel de acțiuni, în contextul în care, așa cum s-a arătat, nicio dispoziție legală nu condiționează un asemenea demers în justiție de epuizarea altor căi procedurale. Nici ultima critică, prin care au susținut că instanța s-a erijat în avocatul reclamanților, nu poate fi primită. Drept garanție specifică a dreptului la un proces echitabil, se poate observa că părților le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal și fără discriminări, principiul egalității fiind consacrat de prevederile art. 8 C. proc. civ., normă procedurală a cărei încălcare ar putea atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. dacă se constată și vătămarea cauzată de această neregularitate. Critica recurenților-pârâți nu reliefează însă modul în care instanța a nesocotit egalitatea de tratament a părților la judecarea cauzei, din moment ce nemulțumirea exprimată de aceștia privește împrejurarea că instanța de apel i-ar fi îndrumat pe reclamanți ce "demersuri juridice ar trebui să facă după acest proces", astfel că nu poate fi reținută nici incidența acestui motiv de recurs. În considerarea tuturor acestor motive, reținând că, pe baza criticilor formulate, nu s-a demonstrat nelegalitatea deciziei atacate, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta F. și de pârâții C. și D..