ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1798/2025

Ședința publică din data de 2 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 30, 192 și 194 C. proc. civ., art. 1350, 1516, 1538 C. civ.

La termenul din data de 03.04.2024, instanța invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Galați, față de valoarea obiectului cererii indicată de reclamantă, reținând cauza în pronunțare asupra acesteia, iar prin sentința civilă nr. 1376/03.04.2024 instanța a admis excepția și a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galați la data de 16.04.2024, sub același număr de dosar - x/2023

Prin sentința civilă nr. 9 din 22.01.2025, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a admis cererea având ca obiect "pretenții" formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 263.956 RON, reprezentând soldul nepredat din cadrul Agenției situate în Galați, după cum rezultă din decontul nr. x/30.06.2021, decontul x/31.07.2021, decontul x/31.08.2021, decontul x/30.09.2021 și decontul nr. x/31.10.2021 și la plata către reclamantă a sumei de 8.244,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 146/2025 din 4 iunie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 9 din 22.01.2025 a Tribunalului Galați, secția a II-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea formulată de A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

În expunerea de motive, recurenta-reclamantă a susținut că instanța a reținut în mod greșit ca fiind relevant argumentul pârâtei conform căruia sumele încasate zilnic erau vizibile și la A.N.A.F. și că, apoi, erau păstrate o perioadă de către acea persoană, apoi erau gestionate și se ținea o evidență după o procedură care nu este cunoscută reclamantei."

Recurenta arată că acest raționament este eronat din mai multe considerente.

În primul rând, a învederat că pârâta nu a făcut dovada celor afirmate, neprezentând niciun mijloc de probă care să ateste realitatea modului în care sumele încasate zilnic erau gestionate, respectiv traseul acestora după momentul încasării, iar, în al doilea rând, a susținut că este lipsit de relevanță faptul că respectivele sume erau vizibile în sistemul A.N.A.F., întrucât aceste înregistrări provin din evidenta contabilă ținută chiar de reclamantă în virtutea calității de Asociat Prim, conform art. 6.1.-6.4. din Contract.

Faptul că sumele sunt evidențiate în contabilitate și, implicit, raportate la A.N.A.F., nu reflectă în niciun mod faptul că acestea au fost în mod real achitate de către Asociatul Secund, ceea ce se impută fiind lipsa predării fizice sau scriptice a sumelor, iar nu inexistența lor în contabilitate, care nu este un instrument de executare.

Astfel, în accepțiunea recurentei, dacă nu există documente de predare între Asociatul Secund și reclamantă, instanța nu poate considera îndeplinită obligația de justificare doar prin simpla prezență a sumelor într-un bilanț sau declarație fiscală.

Prin urmare, recurenta subliniază că instanța a confundat sursa înregistrărilor (contabilitatea recurentei-reclamante) cu o pretinsă transparență a gestiunii Asociatului Secund, care nu rezultă din nicio probă.

Or, în lipsa unor dovezi concrete privind remiterea sumelor, modalitatea de păstrare și justificare a diferențelor constatate, vizibilitatea la A.N.A.F. a sumelor zilnic încasate nu echivalează cu dovada predării lor către asociatul prim, astfel încât simpla existență a acestor sume în contabilitate nu înlătură răspunderea celui care le-a avut în gestiune și nu le-a justificat corespunzător.

De asemenea, a mai arătat că instanța a reținut în mod nejustificat și superficial faptul că reclamanta ar fi întocmit deconturile privind încasările din exploatarea jocurilor electronice fără a indica ce documente contabile primare au fost avute în vedere la realizarea acestora.

Recurenta consideră că această apreciere este eronată întrucât, în această industrie (jocuri de noroc), decontul lunar este întocmit pe baza situației lunare a încasărilor, în care este evidențiat indicatorul esențial al activității - D., adică diferența dintre sumele jucate și cele plătite ca premii, situație generată automat de softul de monitorizare al aparatelor, în conformitate cu reglementările Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc ("O.N.J.N."), și care reflectă exact rulajele lunare.

Prin urmare, afirmă că decontul pe care l-a întocmit nu este un document arbitrar, ci rezultă din agregarea acestor date oficiale, fiind, astfel, indirect fundamentat pe documentele primare electronice emise de aparatele de joc, care nu pot fi alterate sau modificate manual, aspect a fost confirmat și de către expertul contabil desemnat să analizeze corectitudinea sumelor solicitate.

Totodată, a învederat că, potrivit contractului, întocmirea deconturilor intra în atribuțiile reclamantei, care, în calitate de Asociat Prim, era singura responsabilă cu evidența contabilă a operațiunii, că aceste deconturi constituie reflecția contabilă a drepturilor bănești născute lunar, conform D. realizat și cotei de repartizare stabilite contractual și că a respectat acest mecanism, transmițând lunar partenerului de asociere decontul aferent, însoțit de solicitarea de plată a cotei ce i se cuvenea.

De asemenea, a indicat dispozițiile art. 78 alin. (2) și (3) din Normele metodologice de punere în aplicare a O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc.

Mai mult, consideră că, și dacă instanța ar fi dorit să verifice temeinicia deconturilor, sarcina de a le contesta sau de a face dovada contrară revenea pârâtei, conform art. 249 C. proc. civ., or aceasta/apelanta nu a dovedit că obligațiile sale au fost stinse prin plată, ci s-a limitat la simple susțineri neprobate, ceea ce, în opinia recurentei, este insuficient pentru a răsturna situația de fapt stabilită de prima instanță.

Totodată, a învederat că, potrivit art. 14 alin. (2) C. civ., buna credință se prezumă până la proba contrară, context în care a afirmat că apelanta nu a produs niciun mijloc de probă care să înlăture prezumția de bună credință de care beneficiază recurenta, susținerile sale nefiind de natură a răsturna concluziile instanței de fond.

Pe cale de consecință, recurenta solicită să se observe că și-a dovedit creanțele, în timp ce pârâta nu a produs nicio probă care să contrazică conținutul deconturilor.

Printr-o altă critică, recurenta a învederat că instanța a reținut în mod greșit că reclamanta nu a transmis solicitarea de virare a sumelor reprezentând soldul locației, așa cum impunea art. 6.6 din contractul de asociere, apreciind formalist că lipsa unei astfel de solicitări scrise ar exonera asociatul secund de obligația de a preda sumele încasate.

Recurenta consideră că această reținere este netemeinică și contrazisă de probatoriul pe care arată că înțelege să-l completeze în calea de atac, sens în care anexează o captură de ecran a unei conversații purtate prin E. cu reprezentantul asociatului secund, care, în opinia sa, constituie proba transmiterii solicitării prevăzute la art. 6.6 din contract, iar lipsa unui răspuns sau a viramentului din partea pârâtei nu poate fi imputată reclamantei, ci denotă culpa asociatului secund în gestionarea obligațiilor sale contractuale.

Mai arată că, în interpretarea art. 6.6 din contract, obligația asociatului secund nu este condiționată de existența unei forme solemne sau scrise a solicitării, astfel că, în opinia sa, instanța de apel a interpretat formalist obligația prevăzută de art. 6.6 din contract, fără a ține cont de uzanțele efective dintre părți, de natura digitală a comunicării, precum și de imposibilitatea obiectivă de a reproduce integral istoricul de mesaje pentru un interval atât de îndelungat.

Or, în opinia sa, dovada capturii transmise și practica uzuală dintre părți justifică pe deplin îndeplinirea obligației reclamantei, iar culpa aparține exclusiv pârâtei pentru lipsa virării sumelor datorate.

De asemenea, consideră că în mod greșit Curtea a reținut că nu ar fi existat o justificare temeinică și completă a sumelor datorate de către asociatul secund, cu trimitere la dispozițiile art. 6.8, 7.2, 7.3 și 7.4 din contractul de asociere, fără a observa că modul de calcul al beneficiilor și pierderilor s-a realizat conform procedurii contractuale agreate de părți, iar deconturile lunare comunicate au fost corect întocmite și transmise în forma și termenul prevăzute în contract, sens în care recurenta reia ceea ce a menționat în etapele procesuale anterioare sub aspectul modalității de calcul a beneficiilor și pierderilor rezultate în urma desfășurării activității, subliniind că, atât pierderea, cât și câștigul vor fi suportate proporțional cu procentul stabilit de părți, depunând și o hotărâre în care a figurat ca parte/reclamantă, cu obiect similar.

La 26 septembrie 2025, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal să se constate nulitatea recursului formulat (deoarece din motivele invocate nu rezultă în mod expres temeiul de drept pe care se bazează acestea, nefiind indicate în mod concret motivele de nelegalitate pe care se bazează recursul), formulând, totodată, și apărări pe fondul cauzei.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 și la art. 248 din același cod, excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar motivele de recurs reprezintă ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Așadar, în considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, motivarea recursului presupune, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., indicarea a cel puțin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, cerințe prevăzute sub sancțiunea nulității conform alin. (3) al aceluiași articol.

Corelativ, art. 489 alin. (1) din același Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică, iar potrivit alin. (2) al art. 489, aceeași sancțiune (nulitatea) intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a fi susceptibil de a declanșa un control judecătoresc, nu este suficient ca recursul să fie motivat sub aspect formal în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca și criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, imposibilitatea de încadrare a criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă fiind sancționată cu anularea recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, iar instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel/recurate, care să permită încadrarea acestora în oricare dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că, spre deosebire de apel, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, ci este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În speță, se observă că, prin decizia recurată, instanța de apel a apreciat că prima instanță a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor contractuale, dar și a probelor administrate în cauză, reținând, așadar, că, în cauză, nu s-a probat în mod cert existența dreptului intimatei-reclamante (recurenta din litigiul pendinte) la vreo sumă de bani, stabilită conform dispozițiilor contractuale.

Verificând, însă, conținutul cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă și aplicând principiile de ordin teoretic anterior expuse, Înalta Curte constată că, deși autoarea recursului nu și-a întemeiat demersul judiciar pe un anume motiv de casare din cele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., aceasta se rezumă la a susține că decizia nr. 146/2025 pronunțată de Curtea de Apel Galați este nelegală datorită faptului că instanța de apel a reținut anumite aspecte lipsite de relevanță în speță, făcând anumite aprecieri eronate, că partea adversă nu a făcut dovada celor afirmate, în timp ce titulara acțiunii a dovedit creanțele solicitate, dar și că instanța a procedat la o interpretare eronată/trunchiată a unor clauze contractuale agreate de părți, dovedind în cele din urmă că nu a înțeles mecanismul de decontare în această industrie a jocurilor de noroc.

Astfel, Înalta Curte constată că, deși invocă nelegalitatea deciziei atacate, recurenta nu dezvoltă critici raportat la incidența unui anume motiv de nelegalitate din cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. care, în esență, presupun tot o încălcare a unei norme de drept (material, procesual), ci tinde să aducă spre o nouă examinare chestiuni de fond legate de situația de fapt, a prezentat opinii personale privind interpretarea probelor, urmărind să obțină o reinterpretare a clauzelor contractuale, raportat la conduita părților, la situația de fapt și la probatoriul administrat în cauză, aspecte care nu pot fi analizate din perspectiva niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere că toate nemulțumirile exprimate vizează, în realitate, aspecte de temeinicie care sunt incompatibile cu specificul căii extraordinare de atac a recursului, Înalta Curte reține că maniera în care recurenta a înțeles să critice decizia instanței de apel nu corespunde exigențelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, conceput ca un mijloc procesual menit să asigure exclusiv un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel.

Așadar, nefiind adusă în discuție nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva greșitei aplicări a unei/unor norme de drept, ci doar modalitatea prin care instanța de apel a înțeles să analizeze situația de fapt și să țină seama de voința părților rezultată din actul juridic supus analizei raportat la probele administrate, criticile formulate, astfel cum au fost redate, reprezintă veritabile critici de temeinicie, care nu pot fi subsumate niciunuia dintre motivele de casare/de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În plus, referințele jurisprudențiale evocate de recurentă nu au caracter opozabil din perspectiva puterii de lucru judecat și nici nu pot fi asimilate unei motivări propriu-zise a căii de atac formulate, atâta vreme cât autoarea prezentului demers judiciar nu a indicat ea însăși un anume motiv de casare raportat la o normă de drept pretins a fi fost încălcată și modul concret în care instanța de apel a nesocotit acea normă de drept.

Prin urmare, faptul că, în prezenta cauză, soluția criticată nu coincide cu soluția primei instanțe de fond, cu modul în care recurenta-reclamantă și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie un motiv suficient pentru reformarea deciziei recurate.

Constatând, așadar, că autoarea prezentului recurs nu a formulat critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală și că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, Înalta Curte reține că, nefiind motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 489 alin. (2) și art. 499 teza a doua din același act normativ, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 146/2025 din 4 iunie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 146/2025 din 4 iunie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 decembrie 2025.