ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1555/2023

Ședința publică din data de 21 iunie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

La 11.12.2020 S.C. A. S.R.L. a înregistrat pe rolul Tribunalului Galați, secția a II-a civilă o cerere de chemare în judecată a pârâtei S.C. B. S.A., prin care a solicitat obligarea pârâtei la a-i plăti contravaloarea facturilor emise în baza contractului de prestări servicii nr. x/10.11.2003 și a contractului de furnizare produse și prestări servicii nr. x/28.09.2011, în sumă de 1.710.615,33 RON, precum și cheltuielile de judecată.

La 21.05.2021, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării acțiunii, lipsei dovezii calității reprezentantului legal al reclamantei, necompetenței generale a Tribunalului Galați pentru pretențiile aferente facturilor emise în baza contractului de prestări servicii nr. x/10.11.2003 și prescripției dreptului material la acțiune; în subsidiar, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 21.09.2021, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă, apreciind că pretențiile formulate de reclamantă în temeiul celor două contracte atrag competențe diferite, a dispus disjungerea cererii întemeiate pe contractul de prestări servicii nr. x/10.11.2003 și formarea unui dosar distinct.

În dosarul astfel format, a pronunțat sentința civilă nr. 956/21.09.2021, prin care a admis excepția necompetenței generale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Galați.

Prin hotărârea nr. 7/16.06.2022, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Galați a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis cererea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.380.934,33 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise în temeiul contractului de prestări servicii nr. x/10.11.2003 și a sumei de 36.109,90 RON, cu titlu de cheltuieli arbitrale, constând în taxă arbitrală și onorariu avocațial.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale, S.C. B. S.A. a formulat acțiune în anulare.

Prin sentința nr. 15/14.11.2022, Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă a respins atât excepția inadmisibilității cererii în anulare, cât și cererea în anulare, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei, anularea hotărârii arbitrale și rejudecarea în fond a pricinii, cu consecința respingerii acțiunii, în principal, ca prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată; a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta a arătat că excepția prescripției a fost nelegal admisă, sens în care a susținut că dispozițiile art. 1.838 și art. 1.839 din C. civ. de la 1864 au fost abrogate implicit de art. 26 din Decretul nr. 167/1958; în aceste condiții, a apreciat că instanța și-a încălcat obligația de a soluționa cauza în temeiul legii aplicabile. Recurenta a arătat că, procedând astfel, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 575 alin. (2) raportat la art. 608 alin. (1) lit. h) și la art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, a invocat doctrina de specialitate care consemnează abrogarea art. 1.838 și 1.839 din C. civ. de la 1864, precum și câteva repere jurisprudențiale privind aceeași chestiune și a prezentat argumente referitoare la incompatibilitatea celor două articole cu regimul prescripției instituit prin Decretul nr. 167/1958. A subliniat că, față de natura imperativă a acestui act normativ, deducerea unui efect juridic suplimentar de natura unui beneficiu instituit în favoarea celui sancționat de prescripție este contrară regimului restrictiv al Decretului nr. 167/1958, caracterizat prin reglementarea exhaustivă a mecanismelor prescripției.

Circumscris celui de-al doilea motiv de recurs, autoarea căii de atac a susținut nelegalitatea sentinței atacate sub aspectul înlăturării celorlalte critici pe care le-a prezentat curții de apel, ceea ce echivalează cu refuzul primei instanțe de a analiza apărările cu care a fost învestită.

A mai arătat că, în analiza motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., curtea de apel, deși a reținut că norma invocată pretins încălcată este de ordine publică, a apreciat că prin criticile formulate pe calea cererii în anulare s-a urmărit reaprecierea probatoriului și a situației de fapt reținute în hotărârea arbitrală, recurenta apreciind că aceste considerente încalcă dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., prin restrângerea ipotezelor normei procedurale într-o manieră incompatibilă cu conținutul ei, de natură a-i îngrădi accesul efectiv la justiție.

În continuare, a arătat că toate criticile sale trebuiau analizate, întrucât situația de fapt este indisolubil legată de litigiu, chiar și în cadrul căilor de atac ce vizează legalitatea hotărârii unui organ jurisdicțional. A susținut că prin acțiunea în anulare a expus critici de nelegalitate, cu argumente care trimiteau direct la dispoziții legale și la principii fundamentale ale procesului civil, iar anumite aspecte de fapt relevate în cererea sa, ca o componentă indisolubilă a unei astfel de cereri, nu echivalează cu învestirea instanței cu o solicitare de reevaluare a probatoriului și a situației de fapt. Astfel, criticile au vizat interpretarea pe care instanța arbitrală a dat-o unor dispoziții imperative ale legii, iar acțiunea în anulare a vizat înlăturarea efectelor juridice contrare ordinii publice, dispozițiilor imperative ale legii și principiilor fundamentale ale procesului civil, apărările prin care a criticat modalitatea de interpretare a probatoriului sau greșita reținere a situației de fapt având caracter subsecvent.

Recurenta a relevat punctual criticile formulate prin acțiunea în anulare și a afirmat că acestea nu au fost dezlegate prin sentința recurată.

O primă critică a vizat nesocotirea normelor imperative ale legii referitoare la puterea de reprezentare și la capacitatea de a înstrăina, în ceea ce privește efectele documentului contabil de informare din 31.12.2017, prin prisma art. 1.179 și art. 1.295-1.314 C. civ. și art. 143

2

și art. 153

3

din Legea nr. 31/1990 și a susținut omisiunea tribunalului arbitral de a constata incidența acestor norme imperative și de a efectua verificări pentru a stabili întinderea puterii de reprezentare a semnatarului documentului contabil imputat, de a ordona probele necesare pentru a lămuri această chestiune; a argumentat că omisiunea unei instanțe de a aplica normele imperative ale legii care guvernează raportul litigios se transpune într-o încălcare a dispozițiilor art. 20 și art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

A mai arătat că alte motive ale cererii în anulare nedezlegate de curtea de apel vizau nesocotirea dispozițiilor imperative ale art. 2.506 alin. (4) și art. 2.508 C. civ., prin raportare la natura juridică reală a documentului contabil de informare din 31.12.2017 și ale art. 1.266 și art. 1.270 C. civ., prin ignorarea efectelor acordului din 2010, în lipsa unei cauze prevăzute de lege, fiind dovada omisiunii tribunalului arbitral de a stabilit corect și complet situația de fapt și adevărul în cauză și, prin urmare, a încălcării art. 22 alin. (3) C. proc. civ.

O ultimă critică a privit încălcarea dispozițiilor procedurale imperative ale art. 22 alin. (2) și art. 603 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. cu privire la modalitatea în care s-a reținut întrunirea condițiilor răspunderii civile contractuale, recurenta apreciind că acestea nu vizau aspecte de temeinicie, ci de legalitate.

Autoarea căii de atac a susținut că toate aceste critici, cuprinse în acțiunea în anulare, neanalizate de curtea de apel, fiind calificate drept aspecte care vizau probatoriul sau situația de fapt, puteau face obiectul cercetării instanței din perspectiva dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h), raportat la art. 575 C. proc. civ.

În continuare, a evocat argumente privind importanța, pentru societate, ordinea publică și circuitul juridic civil, a instituției puterii de reprezentare și a actelor de înstrăinare încheiate fără cunoștința și acordul prealabil al factorilor de decizie.

A invocat și dispozițiile imperative ale Legii nr. 82/1991 a contabilității, relevând faptul că operarea unor înregistrări sau radieri din evidențele contabile se poate face numai în temeiul unor documente justificative, iar cum prescripția nu operează de plin drept, potrivit art. 2.506 alin. (1) C. civ., instanța este cea care trebuie să o constate, în acest context fiind esențială respectarea de către organele cu atribuții jurisdicționale a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta a subliniat că prin aceste critici a învestit instanța cu solicitarea de a restabili ordinea de drept, prin înlăturarea acelor efecte juridice care sunt contrare dispozițiilor imperative ale legii, principiilor fundamentale ale procesului civil și ordinii publice și care au rezultat din greșita interpretare a legii.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

La 16.03.2023, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Excepția nulității recursului a fost respinsă, în considerarea argumentelor expuse în practicaua prezentei decizii.

Examinând sentința atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Atât instanța arbitrală, cât și curtea de apel au reținut că, în considerarea exigibilității facturilor emise, sunt incidente, sub aspectul prescripției extinctive, atât Decretul nr. 167/1958, cât și noul C. civ. aceasta este perspectiva în care recurenta și-a structurat criticile în memoriul de recurs și constituie premisa pe care se plasează analiza de față.

Disputa părților poartă, sub un prim aspect, asupra chestiunii abrogării prevederilor art. 1.838 și 1.839 din C. civ. de la 1864 privind renunțarea la prescripție, ca efect al adoptării Decretului nr. 167/1958.

Potrivit art. 1.838 din C. civ. de la 1864, "Nu se poate renunța la prescripție decât după împlinirea ei", iar potrivit art. 1.839 din același cod, "Renunțarea la prescripție este sau expresă sau tacită. Renunțarea tacită rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câștigat".

Pe de altă parte, art. 25 din Decretul nr. 167/1958 prevede că "Dispozițiile prezentului Decret sînt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în Decretul de față vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui Decret. Cu toate acestea, dispozițiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripție, rămân mai departe aplicabile, dacă termenele ce ele prevăd se împlinesc înaintea celor fixate prin prezentul Decret", iar potrivit art. 26 din același decret, "Pe data intrării în vigoare a Decretului de față, se abrogă orice dispoziții legale contrare prezentului Decret, în afara de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decît termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de față".

Așadar, Decretul nr. 167/1958 nu a abrogat expres dispozițiile art. 1.838 și art. 1.839 din C. civ. de la 1864, care reglementează instituția renunțării la prescripția extinctivă.

În schimb efectul constă în aceea că, astfel cum prevede art. 26, citat mai sus, pe data intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958, se abrogă orice dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt.

Dispozițiile art. 1.838 și art. 1.839 din C. civ. de la 1864 nu numai că nu stabilesc termene de prescripție mai scurte decât cele instituite de Decretul nr. 167/1958, dar vin în contradicție flagrantă cu noua concepție introdusă de decret asupra scopului și rolului prescripției extinctive; de aceea, fiind contrare noii reglementări, au fost abrogate implicit.

Astfel, în timp ce în sistemul C. civ. de la 1864 prescripția era reglementată, în general, prin norme de ordine privată, în care renunțarea la prescripție își găsea locul firesc, Decretul nr. 167/1958 s-a îndepărtat radical de concepția anterioară, dând prioritate apărării ordinii publice, interesului general, în detrimentul celui individual; în această concepție, renunțarea la prescripție nu își mai poate găsi aplicabilitatea. În acest sens, decretul cuprinde și dispoziții cu privire la inadmisibilitatea derogării de la normele prescripției extinctive, în art. 1 alin. (3) și aplicarea din oficiu a prescripției extinctive, în art. 18, calificată de legiuitor ca excepție de ordine publică.

Pe temeiul acestor considerente, Înalta Curte reține caracterul fondat al primului motiv de recurs îndreptat împotriva sentinței prin care curtea de apel a confirmat hotărârea tribunalului arbitral întemeiată pe prevederi legale abrogate implicit.

În continuare, autoarea căii de atac a susținut încălcarea principiului rolului activ al instanței în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., relevând omisiunea curții de apel de a analiza, prin prisma art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., încălcarea de către tribunalul arbitral a art. 1.179 și art. 1295-1314 C. civ., a art. 143

2

și a art. 153

3

din Legea nr. 31/1990, a art. 1.266, 1.270, 2.506 alin. (4) și (2).508 C. civ., precum și a Legii nr. 82/1991.

Toate aceste critici sunt nefondate, întrucât privesc raporturile juridice dintre părți, cu trimitere expresă la probatoriul administrat în cauză, fără a evoca argumente care să vizeze încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri sau a dispozițiilor imperative ale legii.

Înalta Curte subliniază că dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. se referă la accepțiunea restrânsă a noțiunii de lege imperativă, privită ca sumă de reguli de conduită cu caracter general, obligatoriu și impersonal, care stabilesc modul de comportament al subiectelor de drept în cadrul raporturilor juridice civile. Legea imperativă este, în acest sens, diferită de legea părților, care, deși trasează, la rândul său, o conduită obligatorie, are în vedere efectele raportului juridic stabilit între persoane, adică obligația părților acestuia de a se conforma întocmai regulilor convenite de și între ele.

Prin urmare, o conduită contrară clauzelor contractuale nu echivalează cu încălcarea unei norme imperative a legii, atunci când partea care o contestă face referire, în acest sens, la dispozițiile art. 1.266 și art. 1.270 C. civ., deoarece acest fapt se situează în afara domeniului încălcării legii imperative, fiind o chestiune de temeinicie care excedează controlul de legalitate permis în acțiunea în anulare prin art. 608 C. proc. civ.

Tot astfel, criticile privind încălcarea art. 1.179 și art. 1.295-1.314 C. civ., art. 143

2

și art. 153

3

din Legea nr. 31/1990, care reglementează puterea de reprezentare și capacitatea de a înstrăina, prin prisma înscrisurilor indicate expres de recurentă, nu vizează nelegalitatea hotărârii arbitrale, deoarece, așa cum a observat curtea de apel, ar impune analiza fondului raporturilor juridice dintre părți, exclusă în procedura acțiunii în anulare, statuările sentinței atacate, sub acest aspect, fiind corecte și legale.

De altfel, toate aceste chestiuni, invocate și prin acțiunea în anulare, au fost examinate de curtea de apel, care a răspuns motivelor de nulitate, argumentând că, prin modul lor de prezentare, se referă la aspecte ce impun un control de fond, de temeinicie a hotărârii arbitrale și le-a exclus din sfera art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., așa încât este nefondată critica recurentei prin care a susținut că ele nu au fost avute în vedere.

Pe de altă parte, Înalta Curte subliniază că dispozițiile art. 2.506 alin. (4) și (2).508 C. civ., care reglementează recunoașterea dreptului în folosul titularului a cărui acțiune s-a prescris și renunțarea la prescripție, invocate prin raportare la natura juridică reală a documentului contabil de informare din 31.12.2017, nu au caracter imperativ, astfel că în mod legal curtea de apel nu a examinat încălcarea lor, prin prisma motivului reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

În fundamentarea caracterului de ordine privată al acestor norme, se cuvine amintit că, în materia prescripției extinctive, elementul de noutate adus de noul C. civ. față de reglementarea anterioară vine din schimbarea paradigmei legii asupra prescripției, căreia în prezent i se neagă, în regulă, natura imperativă.

Astfel, după C. proc. civ., în art. 2.515 alin. (1), că prescripția extinctivă este reglementată prin lege, noul C. civ. permite părților, în art. 2.515 alin. (3), ca, în limitele și condițiile prevăzute de lege și prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripție sau cursul ei, prin fixarea începutului acesteia sau prin modificarea cauzelor de suspendare ori de întrerupere. Derogări de acest gen nu sunt permise, potrivit art. 2.515 alin. (5) C. civ., în cazul drepturilor la acțiune de care părțile nu pot să dispună și nici acțiunilor derivate din contractele de adeziune, asigurare și cele supuse legislației privind protecția consumatorului.

Totodată, în conformitate cu art. 2.515 alin. (2) C. civ., este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect, o acțiune ar fi declarată imprescriptibilă, deși aceasta este prescriptibilă sau invers, prin care o acțiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi declarată prescriptibilă.

În considerarea sancțiunii nulității absolute, pe care art. 2.515 alin. (6) C. civ. o instituie în ipoteza inserării unor clauze contrare, Înalta Curte impune părților concluzia că în materia prescripției supuse noului C. civ. au caracter imperativ doar dispozițiile prin care se reglementează caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al unei acțiuni, cele privind durata minimă sau maximă a termenelor, urmând distincțiile din art. 2.515 alin. (4) C. civ., ca și cele care vizează durata termenelor de prescripție, momentul de la care începe să curgă și cauzele de suspendare ori de întrerupere a cursului, dar doar în cazul drepturilor la acțiune de care părțile nu pot să dispună și al acțiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare și cele supuse legislației privind protecția consumatorului.

În celelalte cazuri, între care se regăsește și cel care a generat litigiul de față, în care contractul care fundamentează raporturile dintre părți are ca obiect prestarea de servicii, părțile putând dispune de dreptul lor la acțiune, regulile privind prescripția extinctivă au caracter supletiv, de ordine privată, iar nu imperativ. Ca atare, pretinsa lor încălcare în arbitraj nu poate fi cenzurată în controlul judecătoresc, limitat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. doar la ipoteza în care sentința arbitrală încalcă dispozițiile imperative ale legii, ordinea publică ori bunele moravuri.

Reținând, deci, că sunt fondate doar criticile care au demonstrat că au fost aplicate în speță prevederi legale abrogate implicit, Înalta Curte, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza pentru o nouă judecată curții de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta B. S.A. împotriva sentinței nr. 15/14.11.2022, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre o nouă judecată curții de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2023.