ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1825/2023

Ședința publică din data de 27 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata facturii seria x nr. x/07.12.2020, cuprinzând suma de 458.910 RON, penalizare în temeiul contractului nr. x/02.07.2020, și 305.940 RON, câștig nerealizat, și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 250/Fciv./12.11.2021, Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 10.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins prin decizia nr. 327/06.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a promovat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Printr-un prim motiv de casare, expus subsecvent evocării stării de fapt și a parcursului procesual al litigiului, a afirmat aplicarea greșită a art. 1.556 alin. (1) C. civ., apreciind că sunt îndeplinite condițiile privind răspunderea contractuală a intimatei și, implicit, pentru activarea clauzei penale.

O primă critică a vizat respingerea cererii de apel cu aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material ce reglementează excepția de neexecutare, iar în dezvoltarea ei autoarea căii de atac a expus o serie de considerații teoretice.

Subsecvent, a indicat că în cauză nu sunt îndeplinite trei dintre condițiile prevăzute de art. 1.556 C. civ., inexistența unei neexecutări - chiar parțiale, dar suficient de importantă -, ca neexecutarea obligației să nu fie consecința faptei personale și directe a celui care invocă excepția de neexecutare și, în fine, ca obligațiile părților să presupună executarea simultană.

Referindu-se la cea dintâi, recurenta a apreciat greșită statuarea instanței de apel potrivit căreia neexecutarea ce afectează 13,5% din contract reprezintă o neexecutare însemnată, din moment ce obiectul obligației părții potrivnice îl constituia livrarea a 2.000 de tone de porumb.

A expus, în continuare, istoricul relațiilor contractuale, arătând că, potrivit art. 6.3. din contractul nr. x/2020, livrarea trebuia realizată între 15.10 și 30.11.2020, iar la 03.11.2020, intimata-pârâtă i-a solicitat să asigure transportul a 500 de tone de porumb pentru 04.11.2020, emițând factura aferentă; din această cantitate, au rămas nepreluate 67,34 de tone, adică 13,5%, cantitate în raport cu care ponderea obligației neexecutate nu poate fi considerată însemnată. Mai mult, a afirmat că instanța de apel trebuia să se raporteze la întregul obiect al contractului, de 2.000 tone, rezultând astfel o pondere de 3,37%, care nu putea atrage remediul prevăzut de art. 1.556 alin. (1) C. civ.

În privința celei de a doua condiții, a subliniat că, în acord cu art. 1.517 C. civ., fapta intimatei-pârâte - neîndeplinirea obligației de livrare a mărfii - constituia un impediment în aplicarea oricărui remediu pentru neexecutarea pe care însuși creditorul a împiedicat-o.

A evidențiat buna-credință de care a dat dovadă, acceptând livrarea fracționată a mărfii, deși a suportat o creștere a costurilor, și a conchis că intimata-pârâtă a ignorat cu bună-știință obligația de colaborare efectivă și eficientă în executarea contractului, declarând rezoluțiunea în mod nejustificat, fără a proba imposibilitatea de a livra bunurile.

Circumscris aceleiași ipoteze de casare, a criticat și respingerea de instanța de prim control judiciar a celui de al doilea motiv de apel, care viza neîndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale.

Recurenta a solicitat instanței de recurs să constate neexecutarea, fără justificare, de către intimata-pârâtă a obligației principale de livrare a bunurilor contractate, care atrage obligația de plată a penalității contractuale de 764.850 RON.

Din perspectiva câștigului nerealizat, a relevat că rezoluțiunea intempestivă a contractului de către intimată a obligat-o să achiziționeze restul de cantitate pentru a-și executa contractele încheiate cu partenerii contractuali și a detaliat modalitatea de cuantificare a sumei pretinse.

A susținut că notificarea emisă de intimata-pârâtă pentru rezoluțiunea contractului denotă că aceasta nu a intenționat să execute contractul.

Totodată, a relevat că expertiza contabilă a confirmat câștigul nerealizat, însă a fost ignorată de instanța de apel.

Printr-un al doilea motiv de casare, a apreciat că instanța de apel nu a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor părților și a încălcat obligația consacrată de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., omițând să expună raționamentul juridic din care a rezultat concluzia caracterului neîntemeiat al motivului de apel îndreptat împotriva sentinței primei instanțe, care statuase că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale a pârâtei. Din aceeași perspectivă, a afirmat că au fost ignorate concluziile raportului de expertiză judiciară, fiind preluate, în schimb, argumentele intimatei-pârâte.

A susținut că instanța de apel a omis să analizeze incidența art. 6.4 din contractul nr. x/2020 și a manifestat o lipsă de imparțialitate, dedusă de autoarea demersului judiciar din considerentele care valorifică premisa unui contract încetat.

Recurenta a subliniat că, și în condițiile în care se acceptă această premisă, era a fortiori îndreptățită să beneficieze de activarea clauzei penale, din moment ce contractul a fost încetat din culpa societății intimate, prin notificarea din 01.09.2020, iar marfa nu a fost livrată, fără ca pârâta să dovedească un caz de forță majoră.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la 08.02.2023, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Prin motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de prim control judiciar nu a expus raționamentul juridic pentru care a înlăturat motivul de apel prin care a fost criticată sentința primei instanțe sub aspectul condițiilor pentru atragerea răspunderii contractuale a intimatei și, totodată, că a ignorat concluziile raportului de expertiză judiciară.

Critica este nefondată, decizia atacată respectând exigențele reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod.

Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este încorporată în dreptul la un proces echitabil - prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - și se impune ca o garanție de legalitate a raționamentului judiciar, fiind, deopotrivă, premisa exercitării controlului judiciar.

Este adevărat că hotărârea judecătorească trebuie să reflecte că instanța a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, astfel cum Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a statuat, de exemplu, în cauzele Jokela împotriva Finlandei, Nedzela împotriva Franței, Boldea împotriva României sau Van den Hurk împotriva Olandei.

Examinarea deciziei atacate permite instanței supreme concluzia că aceste rigori sunt respectate; sintetizând elementele esențiale ale cauzei, reține că, prin cererea înregistrată la 08.02.2021, reclamanta, în calitate de cumpărătoare în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/02.07.2020, a învestit instanțele de judecată cu atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, vânzătoare, în temeiul art. 6.4 din contract, pentru neexecutarea conformă a obligației de predare a cantității contractate, de 2.000 de tone de cereale, porumb.

Pârâta s-a apărat, probând că prin notificarea nr. x/13.11.2020 a rezoluționat contractul de vânzare în temeiul art. 10.3, pentru nerespectarea de către reclamantă a obligației de a ridica, în termen de 3 zile de la notificarea de către vânzător, marfa livrată; de asemenea, a invocat și excepția de neexecutare, fundamentată pe neîndeplinirea propriilor obligații de reclamantă.

Respingând acțiunea, tribunalul a apreciat întemeiată excepția de neexecutare, din perspectiva încălcării de către reclamantă a obligației de a prelua mărfurile achiziționate, iar clauza penală prevăzută de art. 6.4, inaplicabilă, ca urmare a încetării contractului, anterioară emiterii facturii pentru daune-interese, aflată în litigiu.

Curtea de apel a confirmat soluția, validând atât statuările în privința excepției de neexecutare, cât și a răspunderii contractuale, din perspectiva căreia a reținut că pârâta a notificat reclamantei rezilierea contractului, iar în acest context, omisiunea livrării bunurilor nu reprezintă o faptă ilicită a vânzătoarei.

Așadar, instanța de control judiciar devolutiv a valorificat premisa încetării contractului de către vânzătoare, din care a inferat în mod legal concluzia că, în lipsa unui contract în vigoare, art. 1.350 C. civ. nu mai poate fi activat.

Înalta Curte reține că acest silogism este valid și complet, întrucât reflectă plasarea disputei litigioase în afara sferei răspunderii contractuale, de vreme ce între părțile litigante nu mai exista un contract la data când se pretinde că s-a produs neexecutarea.

Acest raționament, căruia instanța de apel i-a alăturat și validarea excepției de neexecutare, era suficient pentru a justifica respingerea căii de atac, din moment ce, în condițiile inexistenței premisei atragerii răspunderii în temeiul art. 1.350 C. civ., conduita pârâtei nu putea fi analizată din perspectiva elementelor răspunderii civile contractuale - faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate dintre cele două și vinovăția. Consecutiv, analiza clauzei penale, dar și a raportului de expertiză era superfluă, ambele interesând condiția prejudiciului.

Pentru motivele arătate, instanța supremă conchide că decizia recurată respectă exigențele reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât examinează argumentele apelantei-reclamante care erau pertinente în raport cu obiectul disputei litigioase și, deci, de natură să aibă incidență asupra apelului.

Prin al doilea motiv de casare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a dedus instanței de recurs, în primul rând, greșita aplicare a art. 1.556 C. civ.

Ipoteza de casare de care se prevalează autoarea căii de atac sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Dacă încălcarea legii implică fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea sa greșită, aplicarea eronată a legii presupune contradicția dintre norma juridică și situația de fapt reținută de instanțele devolutive.

În contrast cu cauza motivului de casare, prin majoritatea motivelor - care vizează statuările curții de apel în privința gravității neexecutării și a comportamentului creditorului - recurenta urmărește însăși reevaluarea faptelor, cerând instanței de recurs să statueze, opus curții de apel, că excepția de neexecutare a fost în mod neîntemeiat primită.

Înalta Curte înlătură critica și reține preliminar, că, în dezlegarea litigiului, excepția de neexecutare prezenta o relevanță procesuală redusă, dat fiind că pârâta se prevalase de rezoluțiunea contractului, măsură ce nu a fost contestată de reclamantă.

Or, în cazul în care creditorul optează pentru rezoluțiunea contractului, sub rezerva invalidării deciziei sale, el nu mai are interes să se apere prin excepția de neexecutare, al cărei efect suspensiv, dilatoriu, deservește numai o funcție cominatorie, de a determina partea adversă să își îndeplinească obligația.

Examinând motivele de recurs, instanța supremă reține că determinarea importanței neexecutării este o chestiune cu grad înalt de factualitate, iar în cauza de față a avut drept bază o simplă evaluare cantitativă a componentei neexecutate, îndeplinită de curtea de apel; fiind atașată temeiniciei hotărârii, această apreciere nu poate fi cenzurată, în recurs.

Totodată, impune concluzia că instanța de apel a procedat corect, analizând condiția prin prisma prestației contractuale pe care intimata a invocat-o drept cauză a neexecutării - respectiv, îndatorirea cumpărătoarei de a prelua cantitatea de cereale propusă spre livrare în 03.11.2020 - și nu prin raportare la obiectul integral al obligației vânzătoarei. Abordarea instanței de prim control judiciar corespunde convenției părților, de a cărei esență nu era livrarea instantanee a bunurilor vândute, fiind permise și livrări succesive, astfel cum rezultă din art. 3.3 și 10.3 din contract.

Înalta Curte constată nefondată și cea de a doua perspectivă a criticii, prin care recurenta afirmă că excepția de neexecutare de care s-a prevalat pârâta era paralizată de propria neexecutare, conform prevederilor art. 1.517 C. civ.

Premisa aplicării dispoziției legale menționate o constituie legătura de cauzalitate dintre fapta creditorului și neexecutarea obligației de către debitor, pe care autoarea căii de atac nu o justifică în niciun mod prin recurs.

Complementar, starea de fapt definitiv stabilită de instanțele devolutive exclude incidența art. 1.517 C. civ., de vreme ce îndatorirea vânzătoarei de a livra bunurile vândute nu era încă scadentă atunci când autoarea demersului judiciar, cumpărător în contract, și-a încălcat propria obligație, de ridicare a bunurilor vândute.

Față de considerentele anterioare, instanța supremă constată nefondate motivele prin care se afirmă greșita aplicare a art. 1.556 C. civ.

Prin cel de al doilea set de critici, recurenta susține greșita aplicare a normelor de drept material, cu prilejul înlăturării motivului de apel îndreptat împotriva considerentelor prin care prima instanță a constatat neîndeplinite condițiile răspunderii contractuale a intimatei.

Deși, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea greșită a legii presupune că, în prezența unui text legal susceptibil de înțelesuri contrarii, instanța dă, prin hotărârea atacată, o semnificație neconformă sensului real al textului, niciunul dintre argumentele expuse de autoarea căii de atac nu valorifică un atare viciu.

Dimpotrivă, recurenta expune motive care, ignorând considerentele decizorii ale curții de apel, antamează caracterul neîntemeiat al rezoluțiunii contractului, prin invocarea inexistenței punerii sale în întârziere, a caracterului neînsemnat al neexecutării și a neîndeplinirii de intimată a propriilor obligații.

Înalta Curte înlătură integral aceste obiecții, care excedează cadrul procesual al litigiului și nu pot fi analizate, de vreme ce recurenta-reclamantă nu a învestit instanțele cu cercetarea validității actului unilateral al intimatei-pârâte.

Consecutiv, reține că încetarea, la 13.11.2020, a contractului de vânzare din culpa cumpărătoarei obiectivează o rezoluțiune parțială decisă de vânzătoare, ce are drept efect, în conformitate cu art. 1.549 alin. (2) și (1).554 alin. (1) C. civ., aneantizarea actului juridic.

Prin necontestarea sa de către cumpărătoare, actul juridic prin care vânzătoarea a optat pentru rezoluțiunea contractului s-a consolidat; cum acest fapt s-a produs anterior datei de 30.11.2020, când obligația vânzătoarei de livrare a mărfurilor vândute devenea scadentă, trebuie conchis că la 07.12.2020 - când reclamanta pretinde că s-a produs încălcarea obligației contractuale - nu mai era îndeplinită premisa atragerii răspunderii contractuale, existența unui contract.

În subsecvența acestei concluzii, decizia de respingere a căii de atac promovate de reclamantă apare legală.

În acest cadru, examinarea argumentelor care antamează celelalte condiții ale răspunderii contractuale s-ar fi constituit în considerente supraabundente și nu era necesară nici în apel, după cum nu este relevantă nici în prezenta cale de atac, din moment ce conduita intimatei, subsecventă rezoluțiunii, este incompatibilă cu ilicitul contractual și nu poate fi analizată din perspectiva art. 1.350 C. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante, o va obliga la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 327/06.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2023.